Tinerii scriitori în anii „obsedantului deceniu“

Pentru cei din generaţia mea. Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, creată de conducerea PMR în anii 50 ai secolului trecut, după model sovietic cu scopul de a crea noi şi de deznădejde ingineri ai sufletelor (aşa îi numise Stalin pe scriitori, aşa îi desemna cu voluptate în articolele sale pe stil nou însuşi marele Călinescu) mai înseamnă, poate, subiect de istorioare şugubeţe, de glume, chiar de bancuri.

Cele mai multe puse în circulaţie, repetate, difuzate, savurate chiar de cei care i-au fost studenţi şi care, odată ajunşi la vârsta maturităţii, se amuzau tandru pe seama propriei tinereţi. La loc de frunte fiind povestea care spunea că Sadoveanu, aflat necondiţionat în graţiile puterii comuniste datorită inimaginabilelor sale compromisuri, făcute nici măcar cu scopul de a-şi scrie pe mai departe opera, ci pentru bani, privilegii şi onoruri, i-ar fi certificat inutilitatea încă de la festivitatea inaugurală. Atunci când a spus în gura mare că scriitor te naşti şi nu te face nimeni.

Pentru cei mai tineri decât mine, Şcoala de literatură, căreia partidul îi găsise sediul pe Bulevardul Kiseleff nr. 10, într-un palat în care se află astăzi sediul central al PSD, nu mai înseamnă chiar nimic. Cei născuţi după 1989, care nu au mai auzit, unii dintre ei nici măcar ocazional, nici despre Labiş, nici despre Ion Gheorghe, nici despre Lucian Raicu sau Sonia Larian, şi nici despre Doina Sălăjan, Doina Ciurea (o veritabilă femme fatale), Alexandru Andriţoiu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, foşti studenţi ai Şcolii, dar nici despre Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Nina Cassian cu doar câţiva ani mai tineri decât primii numiţi, dar care găsiseră şi urmau constant, cu devoţiune comunistă dar şi contra onorarii consistente, calea dorită de partid în literatură şi artă, poate că nici măcar nu ştiu că o astfel de şcoală a existat cândva. Şi dacă a existat, puţin contează!. Aflu chiar că vremea/vremurile şi-a(u) luat tainul  şi cu contribuţia impardonabilă a neglijenţei omeneşti, extrem de puţin sensibilă la conservarea urmelor trecutului, bun, rău, indiferent cum ar fi fost acesta, din fosta Şcoală de literatură nu s-a păstrat nici măcar arhiva.

Cartea Kiseleff 10 - Fabrica de scriitori, scrisă de Marin Ioniţă, unul dintre foştii elevi ai Şcolii (cine o va citi va realiza că autorul a fost un elev cu năbădăi şi nu din propria voinţă) are o funcţie recuperatorie. S-a născut ca o suită de foiletoane publicate lunar în revista Argeş, foiletoane adunate în volum (de aici şi unele repetiţii), cu ocazia primei ediţii a avut parte de o primire contradictorie (unii au apreciat-o, alţii au pus-o la zid), dar cam aşa se întâmplă cu mai toate volumele de memorii, iar în 2018 a fost retipărită la editura Corint.

Nu, nu e vorba despre o istorie ca la carte a  acestei monstruozităţi pseudo-academice inventată cu scopul de a asigura redacţiilor tineri de nădejde, îndoctrinaţi, autorul nu pretinde (cf. Argument la ediţia întâi) că „totul s-a petrecut aşa şi numai aşa“, subliniind că nu face altceva „decât să-mi înşir amintirile despre lucruri, oameni şi întâmplări, aşa cum le-am văzut, cum le-am simţit, cum le-am priceput şi cum s-au imprimat în memoria mea afectivă“. Avem de-a face, aşadar, cu o subiectivitate asumată, declarată. De aici, poate, şi modul prea tandru în care este evocat, după părerea mea, Niculae Stoian, un politruc în lege. Ca să nu mai vorbesc despre portretul ce i se face lui Mihai Novicov, primul responsabil al Şcolii.

Dorinţa iniţială a autorului, a fost să îşi intituleze cartea Ferma de scriitori. Poate şi pentru faptul că această şcoală ctitorită pe modelul universităţilor muncitoreşti le asigura studenţilor ei, toţi aleşi cu grijă, după atente studii de dosar, periodic controlate, ceea ce studenţii obişnuiţi nici măcar nu puteau să viseze în teribilii ani 50 la capitolul masă, căldură, condiţii şi cazare. Sigur, cu toţii plăteau un preţ. Acela al controlului strict al vieţii personale (ceea ce nu înseamnă că pe Kiseleff 10 nu s-au consumat şi idile, şi poveşti de amor, şi tragedii personale), al regimului militarizat, al supravegherii triste. Numai că de supraveghere aveau parte şi studenţii de pe la alte facultăţi, la fel cum aveau parte toţi cetăţenii României noi, pretins democrate.A ajuns la titlul Fabrica de scriitori, mai edificator pentru faptul că responsabili şcolii (tovarăşului Novicov i-au stat îndeaproape ori i-au fost succesori tovarăşii Hoajdă şi Iosif) credeau, din ordin de partid, că scriitorii puteau fi făcuţi la strung, la freză.

Scrisă la persoana întâi, Kiseleff 10-Fabrica de scriitori nu este o carte egolatră. Nu este o carte despre Marin Ioniţă. Interesează pentru portretele detaliate făcute unor Nicolae Labiş (incontestabila vedetă a Şcolii, prezentat cu dragoste şi sensibilitate, fără înclinaţia spre senzaţionalismul ieftin), lui Gheorghe Tomozei, lui Florin Mugur, lui Lucian Raicu, dar şi lui Sadoveanu, Călinescu, Petru Dumitriu (toate contradicţiile acestui boier din primii ani de comunism sunt remarcabil surprinse într-o singură frază), nelipsitului Mihai Beniuc, Dan Deşliu (portret în aqua forte), tripletei Veronica Porumbacu, Nina Cassian şi, desigur, Maria Banuş. Nu lipseşte Tudor Arghezi, surprins înainte şi după reabilitare, repunere în circulaţie, instrumentalizare.

Fireşte, mai sunt şi mulţi, mulţi alţii care defilează în paginile cărţii lui Marin Ioniţă, majoritatea demult trecuţi nu doar în altă lume, ci şi în uitarea fără drept de apel. Confirmând astfel adevărul zicerii inaugurale a lui Sadoveanu. Unul dintre puţinele adevăruri rostite de autorul Fraţilor Jderi după ce şi-a schimbat cerneala şi cu acelaşi stilou a dat Mitrea Cocor.

Marin Ioniţă - KISELEFF 10, FABRICA DE SCRIITORI, Editura Corint, Bucureşti, 2018