Timbrul cultural, de la Victor Eftimiu până în zilele noastre

Timbrul cultural cu care doreşte să miruiască unii parlamentari, în frunte cu marele cititor de acatiste Varujan Vosganian, Uniunea Scriitorilor din România are o istorie mai veche, de la începuturile comunismului în România.

Iată povestea. În ediţia din 26 septembrie 1944 a ziarului Scînteia a fost publicată o ştire ce aducea la cunoştinţa oamenilor muncii că tocmai se desfăşurase adunarea generală extraordinară a Societăţii Scriitorilor Români, în cadrul căreia s-a ales noul comitet de conducere. Din cele două liste concurente (ce îi aveau în frunte pe I. Al. Valjean şi respectiv pe Victor Eftimiu) a câştigat „lista Eftimiu”, din care făceau parte N. D. Cocea, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu ş.a.. Noul Comitet a SSR a propus un program structurat pe patru puncte: 1) epurarea societăţii de elementele legionare şi pronaziste; 2) sindicalizarea societăţii, urmând „exemplul Rusiei Sovietice, unde muncitorul intelectual este preţuit ca unul din factorii cei mai de seamă ai colectivităţii”; 3) ridicarea nivelului de trai al scriitorilor şi 4) primirea în societate a celor ce nu au fost primiţi din cauza ideilor lor antifasciste. La al treilea punct au fost propuse mai multe măsuri. Una dintre ele prevedea ca „o parte din veniturile provenite din vânzarea lucrărilor clasicilor să fie vărsate în contul societăţii”.

De ce s-a decis o asemenea extragere de fonduri pentru SSR? Păi, tocmai începea regimul  comunist. De ce era vizată vânzarea doar a lucrărilor clasicilor? Motive sunt destule, de la cele ideologice la cele economice. De regulă, clasicii nu erau aproape de clasa muncitoare, deci se plasau de cealaltă parte a baricadei în lupta de clasă. Apoi, clasicii se vindeau mai bine, în detrimentul scriitorilor apropiaţi de clasa muncitoare. De aceea, această discriminare produsă de capitalism trebuia eliminată. Cine urma să suporte costurile acestei măsuri? Publicul cititor de lucrări ale clasicilor.

Este evident faptul că, în dorinţa arzătoare de a elimina discriminarea pe care piaţa, în nemernicia ei, o introducea în rândul scriitorilor, „lista Eftimiu” a decis aruncarea ei spre publicul cititor. Nedreptatea a fost evidentă! De aceea, exponenţii cei mai de seamă ai societăţii noastre capitaliste şi democratice şi-au dat seama de greşeala „listei Eftimiu” şi au decis că aşa  ceva nu trebuie să se repete. Să se plătească pentru toţi la fel, nu doar pentru clasici! Astfel, se pune capăt războiului orgoliilor stârnit în jurul clasicilor (cine e clasic şi cine nu?) şi creşte suma pusă la dispoziţia USR, în sânul căreia îşi găsesc locul şi geniul şi mediocrul. Apoi, şi editorii ăştia prea s-au apucat să plângă de mila publicului cititor. Ce, scot ei bani din buzunar? Cum adică să nu se plătească nicio taxă? Păi, nu suntem în România? Ce e cu apucăturile astea de egoist mic burghez? Vrei să citeşti, plăteşte taxa de protecţie, fiindcă USR îi protejează pe scriitori care, fără această protecţie, nu ar mai fi în stare să scrie un rând.

Trebuie să înţeleagă toată lumea alfabetizată că măsura vine să şteargă ruşinea „listei Eftimiu”. Şi, parafrazând un poet timbrat, o asemenea ruşine se şterge cu o ruşine şi mai mare. I se spune „timbru cultural”.