Timbrul pe cultură şi cenzura economică

Desen realizat de Dragos Păvăloi

Prin proiectul de lege privind instituirea timbrului cultural, care ar urma să înlocuiască legea 35 din 1994, cultura conţinută între copertele cărţilor ar trebui să poarte un soi de „stigmat” atribuit, îndeobşte, viciului.

Astfel, frumoasa amăgire a „singurului viciu permis” ar fi înscrisă, în spaţiul românesc, într-o serie de vicii timbrate, precum sunt cel al fumatului şi cel al alcoolului. Nu că între acestea nu ar exista o legătură istorică, relevată la noi de antropologul Andrei Oişteanu, în extraordinarul său volum Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (2011).

Dar nu aceasta este chestiunea, ci aceea că, în primul rând, „taxa pe viciu”, aşa cum a fost ea timbrată nu doar în România, ci în întreg spaţiul european, are ca obiectiv declarat restrângerea numărului de consumatori de tutun şi de alcool, date fiind efectele pe care acestea le au asupra sănătăţii. Să aplici acelaşi „prinţip” şi în cazul unei taxe, aceea a timbrului literar, care vizează cărţile şi care este oricum unică în Europa demonstrează incapacitatea de a percepe, nu şi de a săvârşi, un abuz simbolic de neimaginat. Înfăptuibil, însă, iată, în „ondulatul” nostru spaţiu mioritic, unde 84 de parlamentari de variate apartenenţe partidiste (PSD, PNL, PDL, PP-DD şi UDMR) au iniţiat acest proiect legislativ, care a fost adoptat de Senat pe 8 decembrie 2014, iar, după prezentarea în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor, pe 15 decembrie anul trecut, a primit aviz de la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi pe 3 februarie 2015.

În al doilea rând, ceea ce cu adevărat îngrijorează este creşterea cuantumului acestei taxe, după cum deja au lăsat să înţeleagă reprezentanţii a două dintre editurile româneşti de prestigiu. Astfel, în cazul volumelor de beletristică, este vorba de o majorare de la procentul de 2% din preţul de vânzare la varianta forfetară de 1 leu, ceea ce, în funcţie de preţurile cărţilor, va determina apariţia unei cenzuri economice dezvoltate pe două dimensiuni, o dată dinspre editor (care va estima oportunitatea publicării nu doar prin raportare la valoarea conţinutului, ci şi la suprataxarea propusă de acest proiect legislativ), a doua oară dinspre public, care şi-aşa percepe preţurile anumitor cărţi ca fiind inaccesibile.

Este o „dependenţă de cale” pe care au acceptat-o şi uniunile de creatori, tocmai pentru că artizanii politicilor publice din domeniul cultural nu au fost în stare, într-un sfert de veac, să contureze un alt cadru instituţional şi legislativ pentru suţinerea demersurilor culturale.

Este adevărat, pe de altă parte, că, aşa cum rezultă din expunerea de motive ce poate fi vizualizată pe site-ul Camerei Deputaţilor, solicitarea instituirii timbrului cultural este susţinută de toate uniunile de creatori din România. Poate fi invocată aici, aş spune, ceea ce în studiile neo-instituţionaliste poartă denumirea de path-dependency theory. Există, din punctul meu de vedere, o „dependenţă de cale” pe care au acceptat-o şi uniunile de creatori, tocmai pentru că artizanii politicilor publice din domeniul cultural nu au fost în stare, într-un sfert de veac, să contureze un alt cadru instituţional şi legislativ pentru suţinerea demersurilor culturale.

Instituirea timbrului literar (alături de cele cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment), prin legea 35 din 1994 este urmată, acum, de un proiect legislativ care nu face decât să instituie suprataxarea, tocmai pentru că există o dependenţă de calea taxării şi tocmai pentru că politicienii nu sunt interesaţi de o dezbatere publică relativă la modul în care statul ar trebui să asigure accesul la cultură. Nu contează, deci, că această cale este una nefericită, din moment ce e singura pe care păşim de-aproape un sfert de veac şi pare să n-avem alta la îndemână. După cum nu contează nici reducerea drastică a consumului de carte survenită pe fondul crizei economice şi care va fi accentuată dacă proiectul va deveni lege. Pare a fi că ceea ce contează este, pentru uniunile de creatori, să-şi imagineze în continuare că asta este soluţia, iar pentru politicieni să-şi şoptească-n bărbi că au mai rezolvat o problemă capitală pentru cultura română.

P.S. Întrucât articolul a fost scris înainte de întâlnirea ce a avut loc pe data de 16 februarie între reprezentanţii comisiei de specialitate a Camerei Deputaţilor şi cei ai uniunilor de creaţie şi, respectiv, ai editorilor de carte, se cuvine precizarea că, între timp, trimiterea proiectului de lege către Cameră a fost suspendată, existând propunerea configurării unui nou demers legislativ, proces în care ar urma să fie implicate toate părţile direct interesate.

(Acest text reprezintă editorialul ediţiei din luna februarie a revistei de cultură contemporană TIMPUL – www.revistatimpul.ro)