Teroarea comunistă, între stalinizare şi destalinizare

Teroarea comunistă, între stalinizare şi destalinizare

O carte-document despre teroare, lagăre şi supravieţuire, volumul „Stalinizare şi destalinizare”, coordonat de Cosmin Budeancă şi Florentin Olteanu, publicat la Editura Polirom, aduce în prim-plan şi analizează efectele proceselor de stalinizare şi destalinizare la nivel instituţional, social, religios şi cultural atât în România, cât şi în alte state din estul Europei.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Stalinizare şi destalinizare. Evoluţii instituţionale şi impact social”, un volum publicat cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi al Memorialului Rezistenţei Anticomuniste „Ţara Făgăraşului”, îşi propune, pe baza documentelor de arhivă şi a numeroase interviuri, să realizeze o imagine de ansamblu asupra epocii, evidenţiind cele mai importante forme pe care le-au luat în fostele ţări-satelit influenţele nefaste exercitate de măsurile represive promovate de Iosif Vissarionovici Stalin.

Sunt prezentate evoluţiile politice ale marilor partide româneşti, relaţiile diplomatice dintre România şi Uniunea Sovietică, instituţiile de cenzură, impactul stalinizării asupra justiţiei, dar şi situaţia colectivizării, a unor comunităţi etnice sau persecuţia religioasă din România, RSS Moldovenească şi Ungaria. Cîteva portrete ale unor personalităţi de marcă ale vremii, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, George Călinescu, Ioan Hudiţă, preoţii Ioan Crişan şi Florian Raţiu sau comandorul (r) Constantin Pogonat, întregesc perspectiva istorică oferită cititorilor. Vă oferim în avanpremieră un fragment din volum.

FRAGMENT

Aspecte ale stalinizării României. Studiu de caz: regimul lui Ivan Odoviciuc în Maramureş (20 ianuarie – 9 aprilie 1945) Lector univ. dr. Ilie GHERHEŞ*

Reintegrarea Maramureşului în hotarele sfinte ale României avea să se întâmple după al Doilea Război Mondial, nu după scenariul şantajist al sovieticilor conceput pentru tot nord-vestul Transilvaniei, ci chiar cu o lună mai târziu, adică la 9 aprilie 1945. Acest artificiu istoric a fost posibil din cauza excesului de zel al unor ucraineni secesionişti locali care au fost stimulaţi şi orchestraţi în marele proiect al unirii Ucrainei Subcarpatice cu Ucraina Sovietică şi, prin aceasta, cu marea Uniune Sovietică. Arhitecţii acestui plan diabolic îşi justificau graba atât prin scurtarea duratei de aşteptare a comuniştilor alogeni din România de a intra mai repede în comunism, cât şi prin avantajul strategico-militar sovietic de a avea o linie ferată, cu ecartament larg, direct spre inima Europei şi care să treacă printr-un teritoriu controlat exclusiv de sovietici. În teren însă tabloul sociomilitar al toamnei anului 1944 era conturat în lumini şi umbre, străbătut de puternici factori energizaţi etno-politici, în care rolul hotărâtor îl deţinea conducerea Armatei Roşii din oraşul reşedinţă de judeţ Sighet, precum şi de înviorarea factorilor politici aliniaţi sub diverse sigle cu vizibilitate naţională, inclusiv cea comunistă.

În toamna anului 1944, subunităţi ale Armatei Roşii îşi urmau cursul strategic către Berlin, atingând graniţele sud-estice ale judeţului Maramureş. Din această direcţie, mai precis dinspre Bucovina şi Bistriţa, începând cu ziua de 16 octombrie 1944, aceste efective au început să se reverse peste munţi, începând cu localităţile Borşa şi Moisei, adoptând două trasee de înaintare, de-a lungul celor două văi principale – Iza şi Vişeu –, înspre Sighet, capitala de judeţ. Peste tot pe unde au trecut doar militari ruşi, aceştia au fost primiţi ca trupe eliberatoare, iar în unele localităţi li s-au organizat festivităţi impresionante de primire. [...].

În Sighetu Marmaţiei, Armata Roşie a intrat la 18 octombrie 1944, fiind primită în aplauzele mulţimii cu mult entuziasm şi cu tot atâta bucurie, atât de către locuitorii români – care se bucurau că au scăpat de cumplitul regim horthysto-fascist –, cât şi de către unguri, care se „vedeau” oarecum ocrotiţi de noul ocupant, în faţa românilor, care ar fi fost capabili de eventuale „acte de retorsiune”.

Impresionat de primirea de care a avut parte, colonelul Ghiomin, comandantul trupelor sovietice din Maramureş, a cerut instrucţiuni de la Moscova în aceeaşi zi, pe care le-a şi primit după-masă, şi declara „Maramureşul ca aparţinând României”. În consecinţă, comandantul sovietic procedează la predarea conducerii judeţului „în mânele românilor”. De îndată se dă semnalul de adunare şi de alarmă printre toţi fruntaşii oraşului şi judeţului, indiferent de etnie, şi se constituie Sfatul Naţional Român, după modelul celui din 1918. Noul organism s-a coagulat după cum a fost gândit încă din închisoare, imediat după noaptea de 23/24 august 1944, când toţi fruntaşii românilor maramureşeni au fost arestaţi şi închişi de autorităţile horthyste, ca urmare a „trădării” Bucureştiului. Uimitor de repede, în întregul judeţ s-a instaurat administraţia românească, începând cu oraşul reşedinţă de judeţ Sighet, procedându-se imediat la „românizarea vieţii publice”. La nivelul Prefecturii Maramureş, ca autoritate supremă de la care porneau toate acţiunile administrative, Sfatul Naţional Român şi-a desemnat un comitet legal format din 20 de membri. Manifestând o totală deschidere, cu adevărat democratică, şi încercând să instaureze un climat de încredere într-un teritoriu marcat de suficiente momente de tensiuni interetnice, dar şi de mult mai multe dovezi de convieţuire amiabilă, s-a intenţionat apoi realizarea unei colaborări între toate forţele politice din Maramureş. [...]

În perioada care a urmat imediat „eliberării”, prin Sighet s-au perindat 12 comandanţi militari sovietici, iar pe 15 decembrie 1944 soseşte de la Bucureşti maiorul Emil Zaharcenko, împuternicitul Comisiei Interaliate de Control, care urmărea şi superviza aplicarea armistiţiului dintre România şi URSS, încheiat la Moscova în 12 septembrie 1944. La îndeplinirea acestei misiuni, ofiţerul superior sovietic a conlucrat cu prefectul judeţului, cu primarul Sighetului, precum şi cu noile organisme administrative.

În paralel, în tot acest răstimp, în Maramureşul din dreapta Tisei lua amploare o efervescentă activitate politică, parte a unei acţiuni de alipire a Ucrainei Subcarpatice la Ucraina Sovietică. În acest sens, la 22 noiembrie 1944, la Munkaci (Muncacevo) s-a ţinut o mare adunare populară care a şi hotărât înfăptuirea acestui deziderat prosovietic. Acţiunea urma să aibă influenţă directă şi să cuprindă şi teritoriul din stânga Tisei, unde îşi vor face imediat apariţia promotorii unirii întregului Maramureş la Ucraina. Această propagandă s-a făcut la început mascat, sub diferite forme, pentru ca apoi să se manifeste deschis, antrenând „elementele cooperante din zonă”, care au şi fost recrutate în acest sens de către agenţi ai poliţiei secrete ucrainene. [...]

Emisarii ucraineni expediaţi la Sighet luau mai întâi contact cu autorităţile sovietice din oraş, cu ucrainenii veniţi de peste graniţă, precum şi cu unii naţionalişti ucraineni locali, care au îmbrăţişat cauza unionistă: Ivan Odoviciuc, Nicolae Lazarciuc, surorile Benkö, Alexandru Saldaciuc ş.a.

În aplicarea acestui scenariu elaborat la Kiev şi susţinut de Moscova s-a încercat şi implicarea unor reprezentanţi locali ai românilor, mai ales dintre cei cu carnet de membru al Partidului Comunist din România, pentru ca proiectul, aventura secesionistă, să poată dobândi o anumită credibilitate sau chiar mai mulţi sorţi de izbândă...

Copyright „Stalinizare şi destalinizare”, volum coordonat de Cosmin Budeancă şi Florentin Olteanu, Editura Polirom



* Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, Filiala Baia-Mare.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: