Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Teme fundamentale: căsătoria (X)

0

Publicat: 13.10.2017 12:05

Ultima actualizare: 05.08.2022 03:49

Eseul despre promisiuni şi jurăminte pe care îl prezint azi e o reflecţie pe tema atitudinii omului modern faţă de luarea unui angajament, inclusiv al angajamentului de a rămâne alături de cineva pentru tot restul vieţii. Obişnuiţi să ne construim mereu portiţe de scăpare şi culoare de fugă, pierdem busola şi uităm că nebunesc este nu să faci un jurământ impetuos, ci să promiţi mereu ştiind că nu te vei ţine de cuvânt.

Supranumit „prinţul paradoxului”, G.K. Chesterton este unul dintre cei mai prolifici scriitori englezi ai secolului XX – a publicat peste 100 de cărţi în timpul vieţii, la care se adaugă câteva mii de eseuri; a excelat în toate genurile literare, de la roman la proză scurtă, poezie, teatru, critică literară, istorie, şi chiar economie şi teologie. S-a convertit la anglicanism, şi apoi la catolicism relativ târziu, după o perioadă pe care el însuşi o înfăţişează drept „vagabondaj spiritual”. (C.S.)

*

Dacă un bărbat modern prosper, cu pălărie şi redingotă, s-ar jura solemn în faţa tuturor funcţionarilor şi a prietenilor săi că va număra frunzele fiecărui al treilea copac de pe Holland Walk, să sară într-un picior până în centrul Londrei în fiecare joi, să recite, de la un capăt la altul, eseul „Despre libertate” al lui John Stuart Mill de 76 de ori, să adune 300 de păpădii doar de pe pajişti care aparţin bărbaţilor care au numele de familie Brown, să îşi ţină timp de treizeci şi unu de ore urechea stângă cu mâna dreaptă, să cânte numele tuturor mătuşilor sale, în ordinea vârstei, din vârful unui autobuz, sau să întreprindă orice altă sarcină neobişnuită de acest fel, ar trebui să tragem imediat concluzia că omul era nebun sau, cum se spune uneori, era „un artist al vieţii”. Totuşi, aceste jurăminte nu sunt mai extraordinare decât jurămintele care erau făcute, în Evul Mediu şi în epoci asemănătoare, nu doar de simpli fanatici, ci de cele mai mari figuri ale civilizaţiei – de regi, judecători, poeţi, şi de preoţi. Un om a jurat să lege doi munţi cu un lanţ, şi marele lanţ a rămas atârnat, se spune, timp de secole la rând, ca un monument al acelei nebunii mistice. Un altul a jurat că va reuşi să dibuiască Ierusalimul purtând un bandaj peste ochi, şi a murit încercând să-l găsească.

Nu e uşor să înţelegem cum aceste isprăvi, judecate dintr-o perspectivă strict raţională, ar fi în mai mare măsură un semn de sănătate mentală decât acţiunile sugerate ceva mai devreme. Un munte este, în mod normal, un obiect static şi de încredere, pe care nu-i nevoie să-l legi noaptea cu lanţul aşa cum ţi-ai lega câinele. Şi nu e uşor, la o primă vedere, să înţelegem că un om îi face un compliment extrem de înalt Oraşului sfânt pornind în căutarea lui în condiţii care îl fac, în cel mai înalt grad, puţin probabil să fie găsit.

Dar aici trebuie să observăm un lucru cu adevărat uimitor. Dacă bărbaţii s-ar comporta astfel în vremurile noastre, ar trebui, aşa cum am spus, să-i privim drept simboluri ale „decadenţei”. Dar bărbaţii care au făcut aceste lucruri nu erau decadenţi; ei aparţineau, în general, celor mai viguroase clase, în ceea ce este în general considerat drept un secol viguros. Încă o dată, unii vor susţine sus şi tare că, dacă bărbaţi care erau, în esenţă, sănătoşi la cap au întreprins astfel de nebunii, asta s-a întâmplat sub influenţa capricioasă a unui sistem religios superstiţios. Ideea asta, iarăşi, n-are cum să stea în picioare; deoarece în departamentele pur pământene şi chiar senzuale ale vieţii, precum dragostea şi luxura, prinţii medievali etalează aceleaşi promisiuni şi fapte nebuneşti, aceeaşi imaginaţie diformă, şi acelaşi spirit monstruos al sacrificiului de sine. Şi dacă analizăm, serios şi corect, natura jurămintelor, vom ajunge, dacă nu mă înşel foarte tare, la concluzia că e un semn de sănătate mentală, şi chiar un lucru cuminte, să juri să legi munţii unii de alţii şi că, dacă nebunia are vreun amestec aici, e un pic nebunesc să nu faci acest lucru.

Omul care face un jurământ îşi dă întâlnire cu el însuşi într-un loc sau într-un timp îndepărtat. Pericolul jurământului stă în faptul că el însuşi ar putea să nu ajungă la întâlnire. Iar în timpurile moderne această groază de propriul eu, sau această slăbiciune şi fluctuaţie a propriului eu a crescut, în mod periculos, şi reprezintă baza reală a obiecţiei faţă de jurămintele de orice fel. Un bărbat modern se fereşte să jure că va număra frunzele fiecărui al treilea copac de pe Holland Walk nu pentru că e un lucru prostesc să facă asta (face multe lucruri mult mai prosteşti), ci pentru că are o convingere profundă că, înainte de a fi ajuns la frunza cu numărul trei sute şaptezeci şi nouă a celui dintâi copac, va fi cu totul şi cu totul obosit de această întreprindere şi va vrea să meargă acasă, la ceai. Cu alte cuvinte, se teme că, până atunci, va fi devenit, folosind o expresie comună, dar hidos de grăitoare, un alt bărbat. Ei bine, acest basm despre un bărbat care se schimbă, în mod constant, în alţi bărbaţi este chiar sufletul decadenţei. Că John Paterson abia aşteaptă, sub aparenţa unei înfăţişări calme, să fie un anume General Barker luni, Dr. Macgregor marţi, Sir Walter Carstairs mercuri, şi Sam Slugg joi, poate părea un coşmar; dar tocmai acestui coşmar îi dăm noi numele de cultură modernă. Un mare decadent, care acum e mort, a publicat un poem, acum ceva vreme, în care a rezumat, cu multă forţă, spiritul mişcării declarând că ar putea să stea în picioare în curtea închisorii şi să înţeleagă, pe deplin, sentimentele unui om care urmează să fie spânzurat.

„Pentru că acela care trăieşte mai mult de o viaţăMai mult de o moarte trebuie să moară.”

La capătul tuturor acestor lucruri se află acea oroare înnebunitoare a irealităţii care coboară asupra decadenţilor, şi în comparaţie cu care simpla durere fizică ar avea prospeţimea unei aventuri tinereşti. Acel iad pe care imaginaţia îl poate concepe drept cel mai iad dintre toate e să joci, la nesfârşit, o piesă de teatru, fără nici cea mai îngustă şi mai murdară cabină a actorilor în care să fii uman. Şi acesta este caracterul decadentului, al estetului, al Don Juan-ului. Să trecem la nesfârşit prin pericole despre care ştim că nu ne pot speria, să facem jurăminte despre care ştim că nu ne pot lega, să sfidăm duşmani despre care ştim că nu ne pot învinge – aceasta este tirania veşnic rânjindă a decadenţei, care e numită libertate.

Să vorbim, pe de altă parte, despre cel care face jurăminte. Bărbatul care a făcut un jurământ, oricât de sălbatic, a reuşit să exprime, într-un mod sănătos şi natural, măreţia unui moment sublim. A jurat, spre exemplu, să lege doi munţi cu un lanţ, poate ca un simbol al unei mari iubiri sau aspiraţii. Oricât de scurt ar fi momentul în care el ia această hotărâre, a fost, asemenea tuturor momentelor măreţe, un moment de nemurire, iar dorinţa de a spune, despre acesta, exegi monumentum aere perennius [Am făcut ca un moment să dureze mai mult decât bronzul, Horaţiu] era singurul sentiment care i-ar fi putut satisface mintea. Estetul modern ar vedea, cu siguranţă, oportunitatea emoţională; ar jura să lege doi munţi cu un lanţ unul de altul. Dar apoi ar jura, la fel de vesel, să lege cu un lanţ pământul de lună. Şi conştiinţa distrugătoare că nu a vorbit serios, că, de fapt, nu spunea nimic cu adevărat important, îl va priva exact de acel sentiment al veridicităţii îndrăzneţe care este exaltarea unui jurământ.

Revolta împotriva jurămintelor a fost dusă, în zilele noastre, chiar până acolo încât a devenit o revoltă împotriva jurământului tipic al căsătoriei. Este extrem de amuzant să-i asculţi pe adversarii căsătoriei când vorbesc despre acest subiect. Ei par să-şi imagineze că idealul permanenţei a fost un jug impus, în mod misterios, asupra omenirii de către diavol, în loc să fie, aşa cum şi este, un jug impus iarăşi şi iarăşi de toţi îndrăgostiţii asupra lor înşişi. Ei au inventat o expresie care e o contradicţie în termeni, în două cuvinte – „dragoste liberă” – de parcă un îndrăgostit a fost vreodată, sau ar putea să fie vreodată liber. Este natura dragostei să se lege pe ea însăşi, iar instituţia căsătoriei nu a făcut decât să-i aducă omului obişnuit măgulirea de a-l crede pe cuvânt. Înţelepţii moderni îi oferă îndrăgostitului, cu un rânjet hidos, cele mai mari libertăţi şi cele mai complete iresponsabilităţi; dar ei nu-l respectă aşa cum îl respecta vechea Biserică; nu-i scriu jurămintele în Ceruri, ca o înregistrare a celui mai înalt moment al său. Îi dau orice libertate, cu excepţia libertăţii de a-şi vinde libertatea, care este singura pe care o vrea.

Exact această portiţă de scăpare, acest instinct de a avea mereu un culoar de fugă în spatele nostru este cel care coboară, asupra minţilor noastre, spiritul castrator al plăcerii moderne. Peste tot vedem încercarea permanentă şi nebunească de a obţine plăcere fără a plăti pentru ea. Astfel, în politică, jingoiştii [naţionaliştii agresivi] moderni spun, în fapt: „Să ne bucurăm de plăcerea cuceritorilor fără suferinţele soldaţilor: să stăm cu fundurile pe canapele şi să fim o naţiune curajoasă.” Astfel, în religie şi morală, misticii decadenţi spun: „Hai să ne bucurăm de mirosul plăcut al purităţii sacre fără suferinţele autocontrolului; hai să cântăm, pe rând, imnuri către Fecioară şi către zeul Priapus”. Astfel, în dragoste, Don Juanii spun: „Hai să ne bucurăm de splendoarea de a ne oferi, pe noi înşine, celuilalt fără pericolul de a ne lua vreun angajament; hai să vedem dacă nu cumva un om nu se poate sinucide pentru un număr nelimitat de ori.”

În mod categoric, nu va funcţiona. Sunt, fără îndoială, momente emoţionante pentru spectator, pentru amator, şi pentru estet; dar există un fel de emoţie care e cunoscută doar pentru soldatul care se luptă sub propriul steag, pentru poetul care face foamea ca să găsească inspiraţia, pentru îndrăgostitul care face, în cele din urmă, o alegere. Şi tocmai această autodisciplină care preface omul este cea care face din jurământ un semn de sănătate mentală. Trebuie să fi satisfăcut chiar şi foamea gigantică din sufletul unui iubit sau a unui poet – să ştie că, în prelungirea şi ca efect al acelui moment singular al luării unei hotărâri, acel lanţ ciudat va atârna, timp de secole, în Alpi printre tăcerile stelelor şi ale zăpezilor. Peste tot, în jurul nostru, se întinde oraşul micilor păcate, doldora de portiţe de scăpare şi de culoare de fugă, dar în mod sigur, mai devreme sau mai târziu, flacăra gigantică se va înălţa din port, anunţând că domnia laşilor a luat sfârşit şi că un bărbat îşi arde corăbiile.

(va urma; G.K. Chesterton, „A Defence of Rash Vows” / „O apărare a jurămintelor impetuoase”, în The Defendant, 1902; traducerea şi sublinierile îmi aparţin.)

*

Pentru cei interesaţi de opera lui G.K. Chesterton, recomand două lecturi introductive:

Ortodoxia. O filozofie personală, eseu, traducere de Mirela Adăscăliţiei, Ed. Humanitas, 2008 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

Omul care era joi, roman, traducere de Cătălin Sturza, Ed. Humanitas, 2007 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

O bibliografie mai cuprinzătoare a operelor lui G.K. Chesterton găsiţi pe site-ul American Chesterton Society, la link-ul de aici.