Teatrul ca antibiotic

Volumul cu un titlu neutru şi, prin aceasta, poate, insuficient de atrăgător, Teatrul Companiei Societas Raffaello Sanzio, dublat de un subtitlu util şi lămuritor pentru structura cărţii, Conversaţii cu Claudia Castellucci, Romeo Castellucci, Chiara Guidi,Joe Kelleher,Nicholas Ridout, se adresează, după părerea mea, unor publicuri diferite. În niciun caz însă, încăpăţânaţilor.

Prima categorie de public e reprezentată de cei ce au aderat la formula de spectacol propusă de Compania Societas Raffaello Sanzio, atât cât au putut să o facă după întâlnirea cu spectacolul Hey, Girl!, întâlnire prilejuită de ediţia din anul 2010 a Festivalului Naţional de Teatru. Ultima cu o consistentă participare internaţională, ultima care a avut şansa de a fi şi altceva decât o panoramare mai mult sau mai puţin inspirată a precedentei stagiuni teatrale româneşti. Cei cărora spectacolul mai sus menţionat le-a plăcut ori cărora acesta doar “le-a spus ceva”, stârnindu-le interesul, pot afla acum, parcurgând cartea, apărută în anul 2013 în colecţia scena.ro & Teatrul Naţional dinTimişoara, mai multe despre acest fel teatru hotărât anti-aristotelician, în vădită descendenţă artaudiană,  teatru a cărui principală dominantă constă în situarea în antiteză cu formula teatrală à l’italienne. E, poate, lucrul cel mai vehement afirmat în cuprinsul cărţii de Romeo Castellucci: “Tipul nostru de spectacol este antibiotic  în relaţie cu teatrul à l’italienne, e ca un corp străin care îl atacă. Nu poate fi decât un atac asupra structurii retorice a acestei forme, şi asta e teatrul à l’italienne- în primul rând, o formă, o jumătate de cerc.”

Modificarea aceasta radicală a spaţiului este una extrem de bogată în consecinţe. Practic, ea impune schimbări absolut dramatice la toate nivelurile- de la acela al acţiunii, al naraţiunii, care este pur şi simplu aruncată în aer, până la acela al personajului, supus unei bruşte şi nu întotdeauna chiar foarte confortabile operaţiuni de deconstrucţie. Conceptul însuşi de confort este dinamitat, ca o urmare a descendenţei nu atât din teatrul cât din teoria artaudiană. De la regândirea noţiunii de repetiţie, a ponderii acesteia în procesul devenirii spectacolului, a timpului ce îi este acordat, la o altă modalitate de înţelegere a ceea ce înseamnă un spectacol terminat, adică oferit publicului, totul este supus revizuirii. Noţiunea însăşi de spectator, rolul şi ponderea acestuia în spectacol, sunt – a câta oară?- reevaluate şi reformulate. Nu, spectacolele Companiei Societas Raffaello Sanzio,  nu ignoră spectatorul. Ele mizează însă pe un spectator disponibil, pregătit pentru experienţe noi, chiar pentru experimente, pentru spectatorul înţeles ca parte a teatrului, nu obligatoriu ca o finalitate a spectacolului. Iar cum spectatorul îşi fixează privirile prioritar asupra actorului (acesta, spune Claudia Castellucci,  “încasează”  privirile spectatorului “ca pe nişte săgeţi” şi condiţia performerului se schimbă. El e, completează tot Claudia Castellucci, “o figură patetică”, a cărei condiţie este “să sufere, să îndure.”  Cu necesarul amendament adus de Romeo Castellucci, “patetic, în sensul de pasionat; pasiune în sensul de a suferi acţiunea.”

Cartea despre care scriu este însă, în egală măsură, utilă şi celor ce nu s-au numărat printre fanii necondiţionaţi ai felului în care concep teatrul Romeo Castellucci şi apropiaţii lui. Dar care vor să îşi explice lor înşile refuzul şi care pentru aceasta sunt dispuşi la un fel de recurs. Structura, felul de alcătuire al volumului facilitează explicaţia, stimulează recursul. E vorba despre o suită de convorbiri pe care Romeo Castellucci, sora lui, Claudia Castellucci şi soţia sa, Chiara Guidi, le-au avut cu doi critici/teoreticieni ai teatrului, pe nume Joe Kelleher şi Nicholas Ridout. Convorbiri prilejuite îndeosebi de spectacolul Tragedia Endogonidia, conceput în mai multe episoade, fiecare construite în altă parte. Critici şi creatori discută despre poietica/poetica unui anume fel de teatru, dorind să şi-l lămurească unii altora mai bine.

Volumul apărut prin eforturile Teatrului Naţional din Timişoara conţine doar partea a doua şi a treia a versiunii complete ale căror drepturi de administrare revin editurii Routledge. E meritul criticului Cristina Modreanu de a fi obţinut acordul pentru tipărirea, fie şi parţială a cărţii, de a o fi tradus în limba română şi de a-i fi scris o consistentă, lămuritoare şi inteligentă prefaţă.

XXX Teatrul Companiei Societas Raffaelle Sanzio; Convorbiri cu Claudia Castelluci,  Romeo Castellucci, Chiara Guidi, Joe Kelleher, Nicholas Ridout, Teatrul Naţional din Timişoara, 2013