Tatiana Niculescu, scriitoare: „Am scris biografia lui Corneliu Zelea Codreanu de vreo trei ori“

Tatiana Niculescu, scriitoare: „Am scris biografia lui Corneliu Zelea Codreanu de vreo trei ori“

Tatiana Niculescu  a lansat în ultimii ani biografiile mai multor personalităţi istorice FOTO TNB

Scriitoarea Tatiana Niculescu povesteşte despre anii copilăriei, marcaţi de absenţa părinţilor, despre perioada în care a lucrat pentru BBC, dar şi despre prezentul în care se axează pe biografii ieşite din tipare ale unor figuri istorice.

Ştiri pe aceeaşi temă

Tatiana Niculescu a fost un copil timid care-şi petrecea timpul citind, pictând şi jucându-se  cu bunicii. Ani mai târziu, după terminarea facultăţii, ajungea într-un domeniu în care timiditatea n-o mai putea domina: în jurnalism, la radiodifuzorul internaţional BBC World Service. Scriitoarea rememorează cum s-a întâmplat să se angajeze în Capitala Regatului Unit, dar şi momentul care a determinat-o să se întoarcă în ţară, deşi Londra a fost echivalentă cu „acasă“ din primele clipe. 

Revenită la Bucureşti, a continuat să lucreze la BBC, dar şi-a făcut rapid şi un nume ca scriitoare. A intrat în atenţia publicului larg în 2012, după apariţia filmului premiat la Cannes „După dealuri“, regizat de Cristian Mungiu şi care are la bază primul ei roman, „Spovedanie la Tanacu“. În ultimii ani, scriitoarea a reuşit să menţină vie atenţia cititorilor, dar şi să stârnească vâlvă cu biografiile unor personalităţi de calibru din istoria românească – precum regina Maria, regele Carol al II-lea, regele Mihai I, Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca. Recent, a publicat, la editura Humanitas, un volum dedicat filosofului Nae Ionescu: „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu“.


„Weekend Adevărul“: Doamnă Niculescu, cum a arătat copilăria dumneavoastră?
Tatiana Niculescu: Destul de tern. În copilăria mea, părinţii trăiau vieţi separate, apoi au divorţat. Am avut însă noroc cu bunicii mei.
 
Mărturiseaţi că bunica din partea tatălui v-a fost unul dintre repere. Ce fel de poveşti vă spunea?
Am evocat-o adesea pe bunica mea paternă fiindcă era o neîntrecută povestitoare. Ea a fost Sheherezada copilăriei şi adolescenţei mele. Îmi spunea poveşti citite, povestiri biblice, poveşti auzite sau poveşti adevărate, din viaţa ei.
 

Bunicii, refugiaţi din Basarabia

„Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut“, roman lansat în 2013, este dedicat bunicului din partea mamei, care v-a inspirat personajul Ilie Hagiu. Ce fel de oameni erau bunicii materni? Cum v-au marcat copilăria?
Cum părinţii mei erau separaţi, eu pendulam între bunicii paterni şi cei materni. De fapt, ei încercau să-mi abată atenţia de la vieţile paralele ale părinţilor mei, ca să ne prefacem că totul era bine şi frumos. Pe bunicul meu matern îl iubeam şi îl admiram enorm. Era înalt, cu voce de bariton, cu mustăţi în furculiţă şi era un neostenit inventator de tot felul de ustensile şi maşinării casnice. Avea casa plină de şuruburi, şublere, sârme şi vrafuri de reviste de ştiinţă şi tehnică. Fusese director de şcoală, îmi recita din Eminescu solemn, cu mâna la piept, în dreptul inimii, îmi cânta colinde şi cântări bisericeşti. El şi bunică-mea se refugiaseră în două rânduri, du-te-vino, după cum intrau ruşii în Basarabia sau recucereau românii teritoriul. Şi tot în două rânduri pierduseră tot: de la bani la proprietăţi şi la statut social. El chiar era un personaj de roman şi trăise, în ciuda greutăţilor războiului, o minunată poveste de dragoste cu bunica mea, poveste pe care o aminteau totdeauna la aniversarea căsătoriei lor.
 
Dar părinţii dumneavoastră cum erau? Cu ce se ocupau?
Părinţii mei erau profesori şi nu aveau timp de mine, deşi eram unicul lor copil. S-au prăpădit cu peste zece ani în urmă, la fel de străini unul de celălalt ca în copilăria mea. Înclinarea spre literatură am moştenit-o de la mama mea.
 

Un musafir timid

Eraţi un copil cuminte sau, din contră, neastâmpărat?
Eram un copil timid. Citeam mult şi pictam. Mă jucam cu bunică-mea un joc care se chema „de-a musafirii“. Eu făceam pe musafira, iar ea trebuia să mă servească cu şerbet sau cu dulceaţă făcute în casă, în care descopeream miez din sâmburi de caise, şi să-mi povestească – improviza, desigur – întâmplări dintr-un oraş imaginar. Tot bunică-mea mă ducea regulat la lecţii de patinaj artistic. (Foto dreapta: Cinemagia)
 
Vă vedeaţi patinatoare?
La un moment dat, da, voiam să mă fac patinatoare. Se pare că aveam oarecare talent. Pe urmă, am renunţat la patinele de gheaţă pentru patinele cu rotile. Ani întregi am umblat cu genunchii juliţi din pricina acestei pasiuni.
 

În câmpul muncii, lăsată de capul ei

Ce fel de cărţi citeaţi? Ce fel de poveşti vă prindeau?
Citeam ce se nimerea din biblioteca părinţilor şi colecţionam cu mare grijă volumele din „O mie şi una de nopţi“.
 
La ce meserie visaţi pe atunci? Părinţii aveau planuri privind cariera unicului lor copil?
Părinţii mei au avut o calitate pe care mult mai târziu am apreciat-o: nu mi-au impus niciodată să urmez o carieră anume şi nici ei n-au fost dependenţi de mine în vreun fel. M-au lăsat de capul meu. S-a văzut destul de curând că mă îndreptam spre scris.
 

Împinsă de la spate spre Bruxelles

După facultate, aţi urmat cursurile Institutului European de Jurnalism din Bruxelles. Cum aţi ajuns acolo?
Am ajuns la Bruxelles graţie unei burse Konrad-Adenauer. Era o şcoală privată şi practică de jurnalism, bilingvă: în engleză şi franceză. Făceam presă scrisă, radio şi televiziune.
 
De ce aţi hotărât să viraţi spre jurnalism?
Mă înscrisesem la concursul de burse într-o doară, împinsă de la spate de un fost coleg de facultate. Am căpătat bursa şi am plecat în Belgia.
 
Trebuie să fi fost o experienţă aparte pentru cineva venit dintr-o ţară proaspăt ieşită din comunism.
Era o şcoală generos gândită, care aduna la un loc, anual, în jur de 20 de studenţi din toată Europa. Cei din ţările proaspăt ieşite din comunism, ca mine, erau admişi cu burse. Ceilalţi, veniţi din Franţa, Italia, Germania, Anglia, Olanda şi alte ţări, îşi plăteau cursurile. Acum îmi dau seama că acea şcoală de jurnalism era o prefigurare ideală a unei Uniuni Europene lărgite, întemeiate pe prietenie, schimb de experienţă şi pe încredere. Dimineaţa aveam cursuri ţinute de jurnalişti profesionişti din ţări europene cu tradiţie consolidată în materie de presă, iar după-amiaza aveam de scris articole sau de făcut reportaje de radio sau de televiziune pe o temă dată. Lucram în echipe de câte doi. Trăiam toţi, zi şi noapte, sub acelaşi acoperiş, vestul şi estul Europei – ca să spun aşa – într-o vilă splendidă, cu grădină interioară, din centrul oraşului. Învăţam, mergeam la cumpărături, găteam, spălam vase împreună. Din păcate, şcoala s-a mutat peste câţiva ani în Franţa şi nu ştiu ce a mai devenit sau dacă mai există.
Mi-a rămas în cap dimineaţa de marţi, 11 septembrie 2001, în care, în redacţie fiind, la primul etaj din Bush House, am văzut pe ecranele instalate în birouri căderea turnurilor gemene. N-am mai trăit niciodată o asemenea senzaţie de gol, de irealitate. 
„La Londra m-am simţit acasă din prima clipă“
 
În 1994, aţi început să lucraţi la BBC World Service, în Londra. Cum aţi ajuns acolo?
Am început să lucrez la biroul lor din Bucureşti mai întâi, care avea pe atunci patru-cinci reporteri. În urma unui concurs, am obţinut un post de redactor la secţia noastră de la Londra, care era mult mai mare, avea în jur de 30 de oameni.
 
Ce atribuţii v-au încredinţat?
Am făcut de toate: am fost reporter, redactor, prezentator, editor, producător radio. La Londra m-am simţit acasă din prima clipă. Am locuit acolo vreo opt-nouă ani, am devenit cetăţean britanic şi nu mai aveam de gând să mă întorc în România. Am iubit radioul. Sediul World Service încă se mai afla în clădirea istorică Bush House din centru, care l-a inspirat pe Orwell în celebrul roman „1984“.
 
Cum s-a schimbat optica dumneavoastră în Londra? Ce fel de oameni aţi cunoscut?
Am întâlnit la BBC oameni extraordinari, cărora le datorez foarte mult profesional, iar din echipa noastră de la World Service le port tuturor cele mai calde amintiri. Păstrez legătura cu unii dintre ei. Alcătuiam, la un moment dat, o echipă straşnică, iar în peisajul jurnalistic din România nu aveam rival. Se vede asta până în zilele noastre. Oricine a trecut pe la biroul din Bucureşti măcar o oră, a petrecut o săptămână, un an în redacţie sau a fost la instructaj la Londra pentru câteva luni îşi trece această experienţă la loc de cinste în CV: „Am lucrat la BBC“.
 

Elementul declanşator care a întors-o în ţară

V-a rămas în minte într-un fel mai aparte un anumit material, o anumită ştire din acea perioadă?
Ca oricui, cred, mi-a rămas în cap dimineaţa de marţi, 11 septembrie 2001, în care, în redacţie fiind, la primul etaj din Bush House, am văzut pe ecranele instalate în birouri căderea turnurilor gemene. N-am mai trăit niciodată o asemenea senzaţie de gol, de irealitate. Eram cu puţini colegi care se nimeriseră în tură în dimineaţa aceea. În primele clipe, nu ne dumiream dacă ce vedem e adevărat sau trăim o iluzie colectivă sau ne aflăm într-un film de ficţiune. BBC are protocoale anume de urmat cu stricteţe, din punct de vedere jurnalistic, în cazul unor evenimente excepţionale, dar nimeni nu se gândise la aşa ceva. Acela a fost, cred, elementul declanşator care, peste câţiva ani, m-a determinat să vreau să părăsesc Marea Britanie. Nu mi-a părut rău niciodată că m-am întors.
 
A urmat un concurs prin care aţi ajuns să conduceţi biroul BBC World Service de la Bucureşti. Cum a fost trecerea?
Se făcea la World Service o schimbare majoră, fiindcă după atentatele din 2001 şi tot ce a urmat, BBC voia neapărat să înfiinţeze o televiziune în farsi, limba persană. Se făcuse un proiect de reducere a costurilor pe spezele secţiilor europene de la World Service. În ce privea secţia română, operaţiunea, adică transmisiunile prin satelit, ierarhizarea ştirilor, producerea şi prezentarea live a programelor, se muta tehnic, logistic şi ca număr de oameni la Bucureşti. Rolurile se inversau: la Londra rămâneau câţiva oameni, la Bucureşti, secţia trebuia lărgită, întărită şi instruită o echipă nouă, capabilă să respecte rigorile firmei. Pentru asta era nevoie de cineva cu experienţă, care ştia cum mergeau treburile în firma-mamă şi în stare să se mute de la Londra la Bucureşti. Eu aveam contract pe termen nelimitat la Londra şi abia în ultima clipă m-am hotărât să concurez pentru postul de la Bucureşti. Aşa am ajuns să conduc biroul BBC World Service din România.

Eram un dublu outsider: nu făceam parte din corpul jurnalistic de bază al României şi nu aveam niciun fel de susţinere politică sau de altă natură.

Colaborarea cu preşedintele Iohannis, „irelevantă şi predictibilă“

La finele anului 2014, aţi fost numită în funcţia de consilier al preşedintelui Iohannis. În aprilie 2015, vă retrăgeaţi, motivând că „în această perioadă, colaborarea mea cu presa nu a fost cea pe care aş fi dorit-o“. Ce aţi vrut să spuneţi, mai exact? V-au fost înşelate aşteptarile?
În cele patru luni cât a durat această aventură excentrică în câmpul politicii, colaborarea mea cu presa nu a fost, într-adevăr, cea la care aş fi sperat. Nu lucrasem şi nu am lucrat niciodată în presa românească. La World Service, inclusiv în România, urmam un cod editorial şi deontologic care era al întregului BBC. Nu aveam relaţii personale cu ziariştii din presa naţională, nu legasem prietenii, nu aveam raporturi personale de încredere reciprocă, nu făceam cu ei schimb de informaţii. Or, fără aceste instrumente şi legături profesionale personale, un outsider ca mine nu putea să facă mare lucru. Eram un dublu outsider: nu făceam parte din corpul jurnalistic de bază al României şi nu aveam niciun fel de susţinere politică sau de altă natură. Pentru mine, însă, a fost o experienţă foarte interesantă, instructivă şi utilă, care mi-a dat ocazia să-mi satisfac o mare curiozitate: voiam să văd „pe viu“ cum se face trecerea de la un regim politic la altul, de la un preşedinte la altul. Am văzut.
 
Chiar dacă a fost o colaborare scurtă, cum aţi descrie munca alături de Klaus Iohannis?
Ca să imit stilul lui laconic, o să spun că a fost o colaborare irelevantă şi predictibilă.
 
Aţi mai accepta o astfel de funcţie în viitor?
Nu, nu am nimic în comun cu lumea politicienilor, ceea ce nu înseamnă că nu urmăresc deciziile politice cu interes cetăţenesc. Am văzut însă, din interior, tot ce era de văzut. Şi mă bucur c-am avut această ocazie.

 

„Am scris biografia lui Corneliu Zelea Codreanu de vreo trei ori“

În ultimii ani, v-aţi axat pe scrierea biografiilor unor personalităţi din istoria română, într-un stil care îmbină literatura şi istoria. Cum aţi ajuns la această combinaţie?
Scrierea biografiilor ţine de experienţa mea britanică şi de partea din mine care a rămas ataşată de cultura anglo-saxonă. Numai la noi, pentru că nu avem o tradiţie în acest sens, biografiile pe care le scriu sunt neîncadrabile sau sunt confundate fie cu monografiile istorice, fie cu ficţiunile istorice, fie cu biografiile romanţate. E firesc să fie aşa fiindcă se pare că, scriind aceste cărţi, am inventat la noi această specie literară. Dar eu scriu pur şi simplu biografii, adică povestea vieţii unor personalităţi istorice sau culturale, pe baza diferitelor documente existente. Dacă îmbinarea despre care vorbiţi pare originală, ea este aşa doar în percepţia cititorilor de literatură română. În literaturile cu tradiţie mai îndelungată, pur şi simplu aşa se scriu biografiile. 

Există o sete de recuperare a istoriei într-un mod care să fie inteligibil, plăcut, să te lase să te gândeşti, să nu-ţi impună păreri gata făcute. Pentru unii cititori, însă, acest mod de a privi lucrurile poate fi tulburător.

Cărţile s-au bucurat de succes. Bănuiesc că sunt destui cititori care v-au transmis impresiile lor. Care ar fi cel mai frumos compliment pe care l-aţi primit?
Într-adevăr, există o sete de recuperare a istoriei într-un mod care să fie inteligibil, plăcut, să te lase să te gândeşti, să nu-ţi impună păreri gata făcute. Pentru unii cititori, însă, acest mod de a privi lucrurile poate fi tulburător. Cineva mi-a scris, la un moment dat, aşa: „Aţi scris o carte groaznică. N-am citit-o şi nici n-am s-o citesc!“. Mi s-a părut o formulare genială. Dar lăsând gluma la o parte, părerile cititorilor mă încurajează şi mă încredinţează că urmez un drum bun. Odată, m-a impresionat mult o doamnă care, după o lansare de carte, a ţinut să-mi mulţumească fiindcă fiul ei adolescent, care, altminteri, nu se apropia de vreo carte, citise pe nerăsuflate „Mihai I. Ultimul rege al românilor“. M-am bucurat.
 
După publicarea biografiei „Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca“, nepoata acestuia, Zoe Maria Dăian, spunea că vă reclamă la CNSAS pentru că aţi fi falsificat biografia unchiului său. Ce s-a întâmplat până la urmă?
Nu s-a întâmplat nimic, pentru că n-am falsificat nimic. Este aceeaşi confuzie pe care o evocam anterior. Mai durează până când unii cititori să se obişnuiască cu cărţile mele. Doamna Dăian a fost alarmată de persoane cu modestă instrucţie literară şi culturală, direct interesate să păstreze un monopol asupra scrisului despre Arsenie Boca şi care s-au simţit ameninţate de o versiune biografică alternativă. E un mod destul de primitiv de a vedea lucrurile, iar interesele de culise din jurul acestei poveşti sunt dintre cele mai toxice. În mod normal, cu cât apar mai multe versiuni ale biografiei cuiva, cu atât publicul îşi poate face o părere mai inteligentă şi mai nuanţată despre o personalitate istorică. Despre Stalin, Hitler, Mao, despre marii sfinţi ai creştinătăţii, despre Iisus însuşi s-au scris zeci şi sute de biografii. De fiecare dată, o abordare nouă îmbogăţeşte percepţia publică despre o personalitate anume.
 
Scurta memorie a omenirii

Dintre biografiile pe care le-aţi scris, care vi se pare că a produs cele mai multe „valuri“ printre cititori?
„Valuri“ au produs cam toate, fiindcă în toate m-am străduit să merg împotriva ideilor preconcepute, a clişeelor, a etichetelor şi a celor mai facile interpretări. Dacă e să mă iau după tiraje, cele mai citite biografii ale mele sunt „Regele şi Duduia. Carol II şi Elena Lupescu dincolo de bârfe şi clişee“ şi „Regina Maria. Ultima dorinţă“. Sper ca „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu“ să le ajungă repede din urmă.
 
Care dintre ele vi s-a părut cel mai dificil de scris, care a ridicat cele mai mari provocări?
Am scris biografia lui Zelea Codreanu de vreo trei ori. Nu voiam să cad nici în tabăra admiratorilor lui, nici în tabăra detractorilor lui. Voiam să-l cunosc, să-l întâlnesc pe cont propriu pe acest om, ducându-mă să-l caut în epoca lui, nu în epoca posterităţii lui. Până la urmă, din punctul meu de vedere, am reuşit. Cartea a fost recent tradusă în Polonia.
 
Pentru că pandemia de coronavirus ne-a schimbat viaţa, v-aş întreba cum vă petreceţi timpul în izolare? Credeţi că se va schimba ceva în mentalitatea românilor după ce vor trece aceste vremuri?
La un moment dat, au apărut pe Facebook două poze identice puse una lângă alta. În fiecare dintre ele vedeai un călugăr medieval copiind manuscrise, în solitudine, la pupitrul său. Pe o poză scria: „Filolog“, iar pe cea alăturată, identică, scria: „Filolog în carantină“. M-am recunoscut în această glumă. Pentru mine, deci, în această perioadă nu s-a produs o schimbare radicală de viaţă. Va schimba această perioadă mentalitatea românilor? Nu cred. Nu numai pe noi nu ne va schimba, dar omenirea în general are memorie scurtă şi nu învaţă mai nimic din lecţiile istoriei. 

CV Film şi spectacol de teatru după prima carte

Numele: Tatiana Niculescu

Studiile şi cariera:

  • A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi a continuat studiile la Bruxelles, la Institutul European de Jurnalism.
 
  • Din 1994 până în 2004, a lucrat ca editor la secţia română a BBC World Service din Londra, ulterior ajungând la conducerea biroului din Bucureşti.
 
  • Şi-a făcut debutul literar în 2006, cu „Spovedanie la Tanacu“, care a stat la baza filmului „După dealuri“, regizat de Cristian Mungiu şi premiat la Cannes. De asemenea, romanul a devenit şi spectacol de teatru şi a avut premiera la New York, în 2007, în regia lui Andrei Şerban.
 
  • A mai semnat volumele „Cartea judecătorilor“, „Nopţile patriarhului“, „În ţara lui Dumnezeu“ şi „Tăierea fecioarelor“.
 
  • Este autoarea mai multor biografii istorice: „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu“, „Regele şi Duduia. Carol II şi Elena Lupescu dincolo de bârfe şi clişee“ (bestseller Humanitas 2019), „Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca“, „Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu“ (bestseller Humanitas 2017), „Mihai I, ultimul rege al românilor“, „Regina Maria. Ultima dorinţă“.
 

Locuieşte în: Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: