„Sunt părinte de adolescent“. Când nimic nu pare să meargă, există soluţii

În colecţia de Psihologie practică pentru părinţi, a apărut volumul psihiatrului Olivier Revol "Sunt părinte de adolescent", tradus din limba franceză de Alina Popescu şi publicat de Grupul Editorial Trei. Volumul este un bestseller internaţional pe piaţa editorială.

Lunganul din faţa ochilor tăi, afundat mai mereu în jocurile video, tăcut, ţâfnos dacă îl scoţi din ale lui, revendicativ, răspunde, în mod ciudat, la acelaşi apelativ ca fiul tău. Fetişcana cu buricul dezgolit şi cu fardul strident poartă numele fiicei tale... şi, privindu-i, te întrebi unde au dispărut copiii tăi veseli şi drăguţi, care îţi săreau în braţe când veneai acasă sau care se cuibăreau la pieptul tău atunci când aveau vreo supărare. Vestea bună e că toate acestea sunt transformări normale aduse de adolescenţă, o etapă din viaţa fiecărui om caracterizată de modificări fizice şi psihice, şi care face trecerea spre vârsta adultă. E adevărat, un pasaj uneori dificil, pe parcursul căruia atât adolescenţii, cât şi părinţii lor au nevoie de susţinere.

Un astfel de ghid este cartea lui Olivier Revol, publicată de Grupul Editorial trei, în Colecţia de Psihologie practică, în care autorul prezintă cazuri din propria practică medicală, dar şi mărturii autobiografice, dezarmant de sincere. Este o lectură facilă şi plăcută, întreţesută cu aspecte teoretice la zi, transmise într-un limbaj clar, accesibil.

Dr. Olivier Revol este psihiatru, şeful serviciului de neuropsihiatria copilului în cadrul Spitalului Clinic de Neurologie din Lyon. A publicat cu succes mai multe cărţi despre psihologia copiilor şi a părinţilor.

FRAGMENT

Creierul adolescenţilor

"Este dificil pentru adolescenţi să şi găsească echilibrul pe care îl caută, deoarece creierul lor, aflat în plină transformare, nu este mereu capabil de performanţele pe care ei i le cer. Se pare chiar că neuronii lor nu au atins încă maturitatea deplină.

NU CHIAR ATÂT DE NĂTĂRĂI PE CÂT S AR CREDE
Aproape adulţi şi încă bebeluşi, nestăpâniţi şi în acelaşi timp sensibili, de ce sunt adolescenţii în acest fel? Sunt în stare să accelereze maşina înspre o faleză, ca în filmul Rebel without a cause, sau să se joace de a adulţii fumând jointuri şi ascultând Rolling Stones, ca în filmul Lol.
Astăzi, mulţumită progreselor imagisticii cerebrale, neuroştiinţele permit formularea unor ipoteze noi. Gata cu „totul e psihologic“ drept explicaţie pentru excesele şi dispoziţia lor execrabilă. Adolescenţii ar fi de fapt imaturi pentru că sunt conduşi de un cortex încă necopt. Creierul lor nu este cu mult mai împlinit decât corpul lor. O nouă pistă de cercetare se conturează, în care există motive serioase de a crede că o bună parte a secretului adolescenţilor ţine de creier.

Un creier dificil de motivat şi degrabă atras de pericol, însă specific adolescenţilor. Un studiu american îl consideră chiar „unic“… Dotat cu capacităţi mari, acesta seamănă cu „un bolidcu frâne slabe“.

Autorul, doctorul Jay Giedd, tulbură apele şi demontează vechile poncife cum că adolescenţa e „vârsta prostuţă“ sau că „totul se decide înainte de vârsta de şase ani“.

Din punctul lui de vedere, creierul continuă să evolueze după vârsta de optsprezece ani, dar vârful materiei gri, momentul de profuziune a celulelor, se află între vârsta de şapte şi unsprezece ani. În focul perioadei de dinainte de adolescenţă, acest prisos de celule şi de conexiuni neuronale se dovedeşte capital pentru ce
va urma: „Dacă un adolescent face muzică, sport sau o altă activitate, aceste conexiuni se vor întări. Dacă rămâne întins pe canapea, joacă jocuri video sau se uită la televizor, acele conexiuni sunt cele care vor subzista“. Grav!
Într adevăr, după această etapă decisivă, cantitatea de materie gri se va diminua vertiginos. Este vorba despre o pierdere de aproximativ 40%. Cu alte cuvinte, doar cei mai antrenaţi neuroni vor rezista şocului eliminării. „Neuronii care se vor pierde sunt cei care nu sunt folosiţi“, spune Jay Giedd.
Să nu ne speriem, asta nu ne face mai puţin competenţi la treizeci de ani faţă de cincisprezece ani. Creierul funcţionează însă diferit. Îmbătrânind, conexiunile sunt mai puţine, dar mai eficace. Mai specializate şi mai antrenate, acestea devin mai rapide. Sunt un fel de „autostrăzi“ ale gândirii cu mult mai performante. Iată o ilustrare, graţie umorului unui cercetător american: „În doi ani, fata mea va avea şaisprezece ani, iar prima mea de asigurare auto se va dubla, deşi probabil că ea va avea reflexe mai rapide decât mine şi o memorie mai bună a regulilor de circulaţie.
Însă ea va avea un risc mai mare de a face un accident, întrucât creierul ei va avea nevoie de mai mult timp pentru a procesa o situaţie complexă, pe când al meu va reacţiona imediat.“

ÎNCĂ NEECHIPAŢI CORESPUNZĂTOR

O altă originalitate în lucrările americanului Jay Giedd se referă la cronologia formării creierului — o mică revoluţie în explicarea comportamentelor la vârsta adolescenţei. După câte se ştie, creierul îşi ia timpul necesar ca să ajungă la maturitate, până la vârsta de aproape douăzeci şi cinci de ani.
Noutatea constă în calendarul acestei maturizări lente. Ea ar urma un traseu dinspre partea din spate către partea din faţă a cortexului, conform unor etape bine diferenţiate. La nivelul cefei s ar forma în primul rând zonele senzoriale. Apoi, într o a doua fază, cele ale vorbitului, limbajului, atenţiei. Într un final, cel
mai târziu se dezvoltă zonele lobului frontal, adică cele ale planificării, strategiei şi organizării. Aşadar, nu este de mirare dacă adolescenţii au dificultăţi în gestionarea emoţiilor şi a programului. Nu sunt încă echipaţi pentru asta! Concluzia cercetătorului:

„Nu este vorba despre faptul că adolescenţii sunt nătărăi sau incapabili, ci că este oarecum nedrept să aşteptăm de la ei să aibă niveluri adulte de organizare sau de luare a deciziilor, înainte ca dezvoltarea creierului să se fi încheiat“.

AVÂND O SLABĂ CAPACITATE DE ANTICIPARE

Pentru specialiştii imagisticii cerebrale, multe alte lucruri se explică prin neuroni. James Bjork şi colegii lui au observat un eşantion de tineri în timpul unui joc cu miză în bani (de ales între câştiguri şi pierderi) şi l au comparat cu un grup de adulţi.

La aceştia din urmă se activează zona evaluării alegerilor, pe când la adolescenţi nu se activează nimic. Aceştia din urmă nu par să reacţioneze la pierderea unui câştig, decât dacă este capital: „Adultul alege riscul cel mai mic pentru că poate anticipa, pe când adolescentul nu are această capacitate“.

ŞI O ÎNCLINAŢIE CĂTRE RISC

Faptul că tinerii au nevoie de o motivaţie puternică să se activeze ar putea explica tendinţa lor de a se pune în pericol. Laurence Steinberg a distribuit două chestionare la trei grupuri de tineri de vârste diferite, cu scopul de a evalua comportamentele riscante, manifestate în solitudine sau în prezenţa unui prieten. Rezultatele sunt clare. Asumarea riscului descreşte cu vârsta. În grup, tinerii iau decizii mai riscante. Mai apoi, cercetătorii au constatat că între
paisprezece şi optsprezece ani scade influenţa prietenilor. Bineînţeles, aceste observaţii nu explică tot. Cu toate acestea, ele pot să alerteze în privinţa fragilităţii tinerilor faţă de riscuri şi,dependenţe şi să furnizeze piste utile pentru direcţionarea campaniilor de sensibilizare. Altfel, prevenţia SIDA sau lupta împotriva,tutunului şi alcoolului pot să şi rateze ţinta. Dacă tinerii nu sunt sensibilizaţi cu privire la consecinţele pe termen lung, este inutil să se proclame că ceva este periculos, pentru că ei vor rămâne surzi.

RAVAGIILE ALCOOLULUI

Cercetătorii francezi sunt mai prudenţi. Aceştia consideră că observaţiile americanilor sunt serioase, însă reducţioniste. Funcţionarea psihică nu se poate rezuma la ipoteze, ci răspunde unei multitudini de criterii (context, mediu), de care nu dă seama doar analiza creierului.
Cu toate acestea, şi Franţa a ajuns la nişte rezultate semnificative. Conform lui Jean Luc Martinot, psihiatru şi cercetător, imagistica cerebrală a permis realizarea unei descoperiri capitale: „Cu cât consumul de alcool este mai precoce, cu atât mai mult determină o diminuare a celulelor nervoase“. Într adevăr, un studiu realizat între 2003 şi 200651 arată că în cazul subiecţilor dependenţi de alcool, creierul prezintă modificări anatomice, mai ales o diminuare a materiei gri în regiunile frontale. Dar acest studiu arată mai cu seamă că este crucială vârsta primului contact cu alcoolul. Cu cât alcoolul este consumat la o vârstă mai fragedă, cu atât mai repede regresează celulele nervoase din anumite regiuni ale creierului care se află încă în proces de maturizare.
Este dovedit, aşadar, că alcoolul consumat în adolescenţă face ravagii şi că impactul asupra dezvoltării creierului este decisiv, de unde, încă o dată, importanţa majoră a prevenţiei toxicomaniilor la tinerii cu risc.

ŞI RAVAGIILE TRAUMELOR
Aportul imagisticii neuronale a permis, de asemenea, o mai bună cunoaştere a funcţionării anumitor patologii, cum ar fi depresia, deşi nu este încă posibilă diagnosticarea acesteia pe baza unei scanări IRM. S a pus în evidenţă faptul că această boală nervoasă se caracterizează printr o diminuare a celulelor neurona
le în anumite regiuni profunde ale creierului. Ca şi consumul de alcool, aceasta ar putea să şi lase amprenta pe viaţă în cazul adolescentului.
Din acest motiv se desfăşoară în prezent un amplu studiu în Europa, asupra a două mii de adolescenţi de paisprezece ani. Scopul acestuia este de a face legătura între caracteristicile genetice şi anumite patologii, iar apoi, odată ce bazele neurologice vor fi identificate, de a le evalua rolul în anumite tulburări mentale şi traume. De asemenea, este prevăzută evaluarea influenţei substanţelor toxice asupra dezvoltării creierului tinerilor.

Obiectivul este acela de a încerca să se discearnă între factorii biologic şi psihologic şi de a verifica dacă aceste evenimente lasă urme. Astfel ar fi posibilă o prevenţie mai eficientă, dar şi o ameliorare a diagnosticului şi tratamentelor.

INVAZIA HORMONILOR

În timp ce creierul se dezvoltă liniştit, iată că e contrariat de o invazie masivă de hormoni, care seamănă oarecum cu turnatul de ulei pe foc. Este o armată de agitatori care va duce corpul la fierbere şi va complica această fază de maturizare a creierului. Nişte cercetători susţin că au identificat hormonul responsabil cu schimbările de dispoziţie ale adolescenţilor. Este un hormon care acţionează de obicei asupra calmării anxietăţii şi care la adolescenţi provoacă reacţia inversă. Acesta ar creşte nivelul de stres la pubertate. Pentru a interpreta originea acestei inversiuni sunt necesare investigaţii mai profunde, însă, până atunci, acest
prim studiu se anunţă promiţător. Le este util mai ales părinţilormcare vor să şi înţeleagă adolescentul.
Rolul hormonilor în comportamentul adolescenţilor rămâne încă destul de misterios. În schimb, influenţa asupra somnului pare destul de clară şi directă.

ÎN DECALAJ ORAR

Nici adormit, dar nici treaz! Orarul este echivalentul unui război nuclear între părinţi şi adolescenţi. S ar zice că aceştia trăiesc într un decalaj orar perpetuu. Nişte cercetători australieni dau asigurări că adolescenţii sunt fiinţe desincronizate, în permanenţă decalate, nevoite să se trezească de cele mai multe ori cu două ore şi treizeci de minute mai devreme decât cere ceasul lor biologic.
Studiul arată că, atunci când nu au şcoală, adolescenţii dorm lejer nouă ore pe noapte. Acesta ar fi ritmul ideal. Cu condiţia să te culci odată cu găinile. Iar asta nu se poate. Seara este momentul cel mai bun pentru a începe o nouă zi, foarte ocupată, cu jocuri în reţea, chat sau poker. Motivul acestei „treziri“ pare să fie de origine hormonală. Melatonina, cea care transmite corpului că e timpul să meargă la culcare, nu ar acţiona la adolescent decât seara târziu.
Psihologul clinician şi cercetătorul Thomas Saïas confirmă acest lucru. Marile bulversări hormonale din perioada adolescenţei au un impact deloc de neglijat asupra somnului. Numărul de cicluri se reduce, scade de la şapte la cinci, de unde o importantă diminuare a somnului profund, cel mai odihnitor, în favoarea somnului lejer. Este dovedit faptul că adolescenţii au nevoie să se culce târziu şi să se trezească târziu. Or, constrângerile cotidiene, cursurile, sportul sunt incompatibile cu acest ritm biologic. Lipsa lor de somn devine cronică. Este estimată la aproximativ două ore pe zi în timpul şcolii.
Începând cu clasa a şasea, jumătate dintre elevi se culcă după ora 22:00 în ajunul zilelor în care au ore. În clasa a opta, procentul creşte la 80. Adolescenţii încearcă să recupereze somnul în weekend. Din păcate, aceste zile de odihnă se traduc printr un decalaj care se măreşte şi mai mult: în medie, adolescenţii se culcă cu o oră şi jumătate mai târziu şi se trezesc cu trei ore şi jumătate mai târziu. Greu cu decalajul de fus orar de luni dimineaţa!
Adolescentul navighează cu aproximaţie între decalajul biologic şi cel social, fără să fie conştient de pericol, lipit de ecranele luminoase, care întârzie şi mai mult somnul; plecând la drum după o petrecere la care s a băut mult; jucând un poker în noaptea dinaintea unui examen…

Prea puţin contează că este vorba despre viaţa lui viitoare. O adevărată irosire, asta este imaginea pe care o dă cel mai adesea părinţilor dezorientaţi de această viaţă pe dos, ca a unui sportiv care şi ar risipi potenţialul ducând o viaţă de noapte. Este datoria adulţilor să nu se descurajeze, să fie antrenorii acestui sportiv de performanţă care se neglijează, să i explice că lipsa de somn omoară energia şi entuziasmul, şi că, dimpotrivă, dormitul înseamnă libertatea de a fi în formă, de a face alegeri şi de a face ceea ce doreşti. Pe scurt, să l ajute să şi găsească propria viteză de croazieră, ca să poată face faţă furtunilor care vor veni. ("Sunt părinte de adolescent", de Olivier Revol, Colecţie: Psihologie practică pentru părinţi, Traducere din limba franceză de Alina Popescu, Copyright Grupul Editorial Trei)