Suferinţele bătrânului Zuckerman

Romanul „Fantoma iese din scenă“ se constituie într-o pledoarie pentru ficţiune. Odiseea lui Nathan Zuckerman, alter ego-ul lui Philip Roth şi protagonistul romanelor „M-am măritat cu un comunist“, „Pata umană“ şi „Pastorala americană“, se apropie de final.

Septuagenarul Nathan Zuckerman, incontinent urinar şi impotent, o întâlneşte pe Jamie, tânără şi căsătorită: „Tot ceea ce făcea sau spunea Jamie declanşa în mine, fără excepţie, câte o reacţie disproporţionată. Eram încontinuu agitat. N-aveam pic de răgaz. Era ca şi cum mi-ar fi căzut privirea pe o tânără pentru prima oară în viaţă. Sau pentru ultima. Oricum ar fi fost, eram copleşit cu totul. Am plecat fără a îndrăzni să o ating.

Fără a îndrăzni

să-i ating faţa, deşi fusese foarte aproape de mine în tot acel răstimp. Fără a îndrăzni să-i ating părul lung, deşi îmi era la îndemână. Fără a îndrăzni să-i cuprind mijlocul cu braţul. Fără a îndrăzni să-i spun că ne mai întâlniserăm o dată. Fără a îndrăzni să-i rostesc cuvintele pe care un bărbat mutilat ca mine le-ar putea spune unei femei atrăgătoare cu patruzeci de ani mai tânără ca el, fără să se simtă copleşit de ruşinea de a fi învins de ispita unei desfătări pe care nu şi-o mai permite şi a unei plăceri ce a murit.

Eram implicat până peste cap, deşi între noi nu se întâmplase nimic în afară de mica noastră discuţie acidă legată de Kliman, Lonoff şi de acuzaţiile de incest. Învăţam acum, la 71 de ani, cum e să-ţi ieşi din minţi. Îmi dovedeam că nu terminasem să mă descopăr. Îmi dovedeam că drama asociată de obicei cu tinerii aflaţi la începutul vieţii de adult poate să-i ia prin surprindere şi să-i asedieze chiar şi pe bătrâni (inclusiv pe bătrânii ce par imuni la toate dramele) şi chiar şi atunci când condiţiile îi pregătesc pentru părăsirea scenei. Poate că descoperirile cele mai ameţitoare sunt rezervate pentru final."

Iubirea, moartea & scrisul

În urma unor ameninţări cu moartea, scriitorul evreu Nathan Zuckerman se retrage din prezent şi din lume undeva în munţi, fără TV, fără telefon, fără computer. Ieşit din propria viaţă şi de sub vremuri - retras din efemer, cum zice el -, se gândeşte chiar să nu mai publice nimic. Obosit şi dezgustat de lume, a rămas incontinent şi impotent în urma unui cancer la prostată şi numai insistenţa testamentară a unui prieten îl convinge să revină la New York pentru o operaţie chirurgicală.

Întors în oraşul tinereţii şi al carierei sale, Zuckerman se trezeşte în vertijul creat de impactul trecutului cu prezentul: o întâlneşte pe bătrâna Amy Bellette, iubita şi muza lui E.I. Lonoff, scriitorul care i-a fost mentor, apoi şi pe tânăra scriitoare Jamie Logan, căsătorită cu un tip devotat, dar şters. Mai mult, va fi abordat de Richard Kliman (aparent, amantul lui Jamie), un tip care intenţionează să scrie biografia lui E.I. Lonoff pornind de la un episod incestuos presupus a fi marele secret al acestui prozator uitat.

Prins între cele trei conflicte (propria infirmitate nerezolvată de operaţie, dragostea inutilă pentru Jamie şi încercarea de a-l împiedica pe Kliman să-l reabiliteze pe scriitorul Lonoff, cu preţul dezonorării), Zuckerman se confruntă, de fapt, cu propriul prezent şi cu destinul său ignorat în cei 11 ani de recluziune. El însuşi afectat de propria origine evreiască (vezi „Pata umană"), investigaţia biografică a lui Kliman (concurent imbatabil pentru corpul lui Jamie) i se pare o „pedeapsă".

Determinarea cu care i se împotriveşte este deopotrivă o pledoarie pentru dreptul la secret şi pentru autonomia ficţiunii, a imaginaţiei care trebuie să prevaleze asupra biografiei. De unde şi impulsul lui Zuckerman care începe să scrie dialoguri imaginare cu Jamie, nefăcând altceva decât să amplifice suferinţa prin ficţiune, acest surogat de existenţă, acest „netrăit" devenind, însă, pentru fantoma care a ajuns, singura certitudine, o viaţă paralelă „al cărei înţeles ajunge să conteze cel mai mult". Apărându-i secretul lui Lonoff, de fapt, infirmul Zuckerman, umilit de frica mortalităţii („eterna umbră a umilinţei"), îşi rezervă pentru sine dreptul la ficţiune, singura uşă prin care fantoma sa poate ieşi cu demnitate de pe scenă.