Volumul doamnei Ralian deţine calitatea  de a-ţi da iluzia că eşti puţin mai deştept, mai  fericit, mai împăcat cu viaţa decât eşti în realitate. Şi aceasta tocmai graţie întâlnirii mediate cu un om deştept, întâlnire prilejuită de cele mai puţin de două sute de pagini ale volumului. O întâlnire cu un om fundamental, autentic deştept şi care nu resimte defel nevoia de a face pe deşteptul. Cu cineva care, având în spate o operă autentică, a cărei valoare  nimeni nu are dreptul de a cuteza vreodată  să  o pună la îndoială, nu are nevoie nici o clipă să recurgă la minciuni pioase,  la rectificări ale detaliilor legate de propria existenţă, la cochetării ieftine.

Antoaneta Ralian nu este doar o femeie înzestrată cu un superior simţ al umorului, dat fără îndoială natural dar cultivat şi îmbogăţit prin existenţa de o viaţă petrecută în compania cărţilor. Multora dintre aceste cărţi conferindu-le ea însăşi o nouă viaţă prin traducerea în limba română. Antoaneta Ralian se numără printre puţinii oameni ce ştiu să râdă pe seama lor, pe seama întâmplărilor ce le-au fost hărăzite de viaţă, râsul acesta nefiind niciodată ameninţat de primejdia căderii în băşcălie. Lucru probat de întreaga carte, nu doar de secvenţa a treia intitulată Derapaje

Spuneam că în Amintirile unei nonagenare, Antoaneta Ralian nu are nevoie nici un moment să convoace trucul ieftin al cochetăriilor retroactive. Şi totuşi semnatara cărţii îşi îngăduie o cochetărie. Singură, de altminteri, şi care poate fi detectată în Cuvântul înainte. Atunci când, vorbind despre avalanşa de amintiri “ care îţi încovoaie spatele ca o desagă prea grea”, despre “tona de trecut în faţa căreia prezentul temură ca o punte şubredă”, despre conglomeratul de amintiri  ce scotocesc memoria şi care, fără doar şi poate, îşi cer dreptul la exprimare şi transcriere în pagini de carte, simte nevoia unei precizări. Aceea potrivit căreia ar fi dotată cu “o memorie defectuoasă, lacunară”.

Nu, după părerea mea, doamna Ralian nu e defel ameninţată de riscurile memoriei defectuoase ori lacunare. E vorba despre altceva. Memoria Antoanetei Ralian nu este una deloc descriptivă. Ci una centrată pe eveniment. Graţie profesiei şi, în primul rând, datorită succesului avut în profesie, un succes ce a obligat autorităţile comuniste să îşi mai cenzureze elanul de a nu-i acorda dreptul ieşirii din ţară, Antoaneta Ralian a călătorit mult. Invitaţiilor oficiale li s-au alăturat călătoriile în scop turistic, făcute în compania soţului ei, ziarist de profesie. Cu ocazia acestor călătorii nu doar că a cunoscut mulţi oameni, de calibre felurite (semnificativ în acest sens capitolul Scriitorii mei) , ci a şi vizitat numeroase locuri care au îmbogăţit-o uman şi sufleteşte. Vizitele acestea sunt consemnate în carte în dinamica lor, preponderent sub însemnul epicului, tare puţin sub acela al descrierii. Un epic care scapă de primejdia căderii în menus détails datorită capacităţii autoarei de a-l înzestra cu valoarea pildei (capitolul Întâmplări de peste mări şi ţări).

Citind cartea, îndeosebi secvenţa Întâlniri cu scriitorii, găseşti, cred, un posibil răspuns de ce a fost, de ce este Antoaneta Ralian un atât de bun traducător. Desigur, au contat calificările sale de redutabil anglist. Fără doar şi poate, extrem de importantă  a fost desăvârşita ei cunoaştere a limbii române. Citind însă ceea ce scrie Antoaneta Ralian despre Saul Bellow sau Raymond Federman, despre Iris Murdoch (de care a legat-o o solidă prietenie) şi despre Amos Oz, despre Ted Hughes, Kurt Vonnegut ori Salman Rushdie dobândeşti convingerea că izbânda în cariera de traducător a fost plătită cu preţul sacrificării unei posibile cariere de critic literar. Judecăţile Antoanetei Ralian despre o carte sau alta, judecăţi inserate în mărturii, nu sunt defel lungi, nici un moment didactice. Au însă meritul ca în puţine cuvinte să surprindă esenţe.

Când era foarte tânără, chiar şi în primul an de căsătorie, Antoaneta Raiian avea obiceiul de a ţine un jurnal. La începutul Amintirilor unei nonagenare- Călătoriile mele, scriitorii mei , într-un Preambul calificat drept opţional, sunt reproduce notaţiile din ziua Revelionului 1949. Notaţii în care apare, în chip, repetat, verbul a vrea.  Dorinţele tinerei de atunci nu s-au îndeplinit ad litteram. Însă viaţa Antoanetei Ralian a fost, fără doar şi poate, una împlinită. Împlinirea în cauză nu a fost una individual. Cu atât mai puţin una egoistă.  Ci una împărtăşită. Cu noi, acei cititori care ne-am simţit fericiţi citindu-i traducerile ori auzindu-le rostite pe scene de teatru.

Antoaneta Ralian – AMINTIRILE UNEI NONAGENARE; Călătoriile mele, scriitorii mei; Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

P.S. Acest text a fost publicat pentru prima oară pe adevărul.ro la data de 14 iunie 2014. Îl reiau în memoria extraordinarei doamne Antoaneta Ralian.Body