Nobelizabilul îşi cântăreşte cu atenţie fiecare carte şi apariţie publică, Dan Stanca dă impresia unei pletore stilistice şi editoriale, cărţile lui trebuind a fi privite ca un continuum.

Îi uneşte însă, dincolo de această reală questă spirituală la amândoi, despre care vorbeam, propensiunea pentru fantastic (unul bulgakovian la Stanca, iar la Cărtărescu în primul rând unul eminescian, cu sorginte, în sens larg, în romantismul german – asta dacă simplificăm foarte mult lucrurile la amândoi), precum şi „cântarea Bucureştiului“, dragostea pentru Bucureşti, cel Vechi în primul rând (pentru că Mircea Cărtărescu găseşte poezie şi în cartierele muncitoreşti, la Stanca acestea sunt doar instrumente de tortură); aici, o influenţă comună ambilor este proza fantastică a lui Mircea Eliade, lucru care a fost decelat de numeroase ori de către critică.

Citeşte şi: SPRE-UN ALT CANON Metamorfozele lui Mircea Cărtărescu

Noi apariţii la Vremea: „Mila frunzelor“ şi, în toamnă, „Jurnalul aşteptării“

Avem şi o „veste bună“, de actualitate: în seria de autor dedicată romancierului Dan Stanca (autorul are însă publicate şi volume de proză scurtă, de eseuri, are chiar şi un volum de poezie scris, care-şi aşteaptă încă editorul – în total, opera lui Dan Stanca a „sărit“ demult de 30 de titluri) de către editura Vremea, a apărut recent reeditarea (revăzută a) romanului „Mila frunzelor“, unul dintre cele mai bune din întinsa operă a scriitorului, carte care s-a „bucurat“ însă, în 2004, de o apariţie obscură, la o editură „de buzunar“, trecând neobservată la acea vreme.

Mai mult, se preconizează, tot la Vremea, reeditarea în toamnă a ceea ce mulţi consideră capodopera autorului, carte oarecum cu un aer şi statut de „legendă“ în opera sa: romanul masiv „Jurnalul aşteptării“ (atenţie, este vorba de un roman în toată puterea cuvântului, nici vorbă de vreun „jurnal“), la rândul său apărut, în 2014, la o editură obscură, în condiţii de aparentă „clandestinitate“. Dar „atât s-a putut“ atunci. Să sperăm că aceste două noi (re)apariţii vor focusa cum trebuie atenţia criticii asupra unui autor contemporan dintre cei mai importanţi, cu o operă ieşită din comun, pe toate planurile.

Voi reproduce în continuare textul-cronică publicat în 2013 la apariţia mini-romanului „Craii şi morţii“ (rescriere de către Stanca a „Crailor“ mateini), pe care-l consider în continuare, probabil, cea mai bună operă a scriitorului din deceniul recent încheiat (anii 2010) – din motive pe care le evidenţiez în material. I se adaugă totuşi, ca succese relative ale deceniului trecut pentru Dan Stanca, alte câteva cărţi: în primul rând romanul „Detonarea“ (Polirom, 2018 – apărut în anul Centenarului, s-a bucurat de multe cronici şi chiar de premii), apoi chiar şi apariţia „Jurnalului aşteptării“ (Tipo Moldova, 2014) – chiar dacă nu a atras atenţia atunci, să sperăm că acest lucru se va remedia acum –; să mai menţionăm şi: „Boala şi visul“ (Tracus Arte, 2013, excelentă rescriere a romanului de debut, „Vântul sau ţipătul altuia“), „Anii frigului“ (Humanitas, 2017, o recuperare a figurii lui Sandu Tudor – este a doua oară când autorul „penetrează“ editura Humanitas, după extraordinarul „Noaptea lui Iuda“, din 2007), „Cum mi-am distrus viaţa“ (Cartea Românească, 2017 – carte compozită, despre infernul existenţial trăit de scriitor de-a lungul deceniului), iar în seria de autor dedicată de Vremea începând din 2018 au apărut: „Darul lacrimilor“ (2018, roman refăcut din mai vechiul „Plâns“/„Neant“), precum şi ineditele „Amintirea unei mari iubiri“ (2018), „Privirea mamei“ (2019) şi „Adio, România“ (2019).

Citeşte şi:

INTERVIU Dan Stanca, scriitor: „Cam tot ce scriu mă ajunge din urmă“ (1 iulie 2017)

INTERVIU Dan Stanca, scriitor: „Romanele mele sunt spovedanii deghizate“ (14 aprilie 2019)

INTERVIU cu scriitorul Dan Stanca, autorul cărţii „Adio, România“: „Nu fac altceva decât să mă supun unei legităţi superioare“ (6 ianuarie 2020)

Disperarea unui scriitor – o confesiune „marca“ Dan Stanca (18 ianuarie 2014)

Jurnalul aşteptării – Dan Stanca despre romanul său încă nepublicat (24 ianuarie 2014)

Beţie şi nebunie – D.S. despre... „beţie şi nebunie“ (27 ianuarie 2014)

Craii lui Mateiu revin printre noi

O carte cum nu e alta va fi lansată miercuri seară (nota bene: text publicat pe 16 aprilie 2013), de la ora 18.30, la Librăria Dalles: cel mai recent roman al lui Dan Stanca, „Craii şi morţii“, apărut în colecţia „Proză“ a Editurii Cartea Românească. Volumul este o originală replică, „peste mode şi timp“, la un roman clasic al literaturii noastre, „Craii de Curtea-Veche“ de Mateiu I. Caragiale.

“Incinerarea lui Percy Bysshe Shelley” (1889), celebrul tablou de Louis Édouard Fournier (1857–1917), este reprodus pe coperta cărţii. Al treilea din centru este reprezentat Lord Byron

Pe lângă prezenţa autorului, destul de rar la vedere în aceste vremuri de restrişte, lansarea organizată de Editura Polirom mai aduce laolaltă câteva nume grele, de intelectuali de clasă, spirite afine scriitorului lansat: reputatul critic literar Dan C. Mihăilescu şi eseistul Sorin Lavric; moderatorul lansării va fi Daniel Cristea-Enache, un alt critic literar care s-a ocupat, de-a lungul vremii, atent de opera autorului.

Un proiect romanesc unic

Este cel de-al 18-lea roman publicat de Dan Stanca, într-o operă care cuprinde peste 20 de titluri (adăugând şi volumele de proză scurtă, eseistică, publicistică). Şi aceasta nu în decenii de viaţă, ci practic doar în ultimii 20 de ani, de când acest scriitor, optzecist ca naştere dar asociat cu generaţia ’90 din cauza debutului întârziat în volum, şi-a pus prima oară semnătura pe o carte (romanul „Vântul sau ţipătul altuia“, în 1992). Dintre aceste titluri, doar trei romane au fost „de sertar“, restul sunt scrise în întunecatele decenii care au urmat anului 1989.

Nereceptat cum trebuie, la adevărata dimensiune şi anvergură a proiectului său, nu numai romanesc, ci şi intelectual (şi, aş spune, şi existenţial), Dan Stanca îşi continuă neabătut drumul pe care şi l-a ales. Poate, aşa cum spune Sorin Lavric pe coperta cărţii recente, e vorba de un „scriitor pe care îl damnăm în viaţă, ca să ne lăudăm cu el după moarte“ (cine ştie? nebănuite sunt căile Receptării).

Scrisul ca act existenţial

În orice caz, avem de-a face cu un scriitor care scrie pentru că nu poate altfel, pentru că aceasta este soluţia existenţială pe care şi-a ales-o (sau care l-a ales); scrisul devine astfel un act de supravieţuire, la fel de vital ca aerul sau hrana. Faptul e vizibil în fiecare pagină scrisă de autor, în fiecare carte a sa. Cum spune tot Sorin Lavric,

„scrisul lui Dan Stanca e act implacabil de supunere la o constrângere interioară, un chin secret ce ţine de o obscură predestinare de genă“.

Poate mă înşel, dar dintre scriitorii români în viaţă, cel puţin cei foarte vizibili, doar Mircea Cărtărescu să mai dea aceeaşi impresie a scrisului ca act existenţial, a punerii propriei fiinţe în pagina tipărită. Comentariul nu e neapărat valoric, nu vreau să fac acum musai o comparaţie estetică, se referă doar la motivaţia autorului care transpare dincolo de text. Sigur că orice scriitor adevărat nu scrie, de fapt, decât despre el însuşi, dar una este să faci acest lucru după teorie, după reţete (care se învaţă la orice curs de „creative writing“), ci altceva este ca cititorul atent să perceapă, în textura textului, propriul ţesut, fizic şi psihic, al autorului.

O replică la Mateiu

Într-o societate normală, romanul „Craii şi morţii“ ar fi fost un best-seller (dar unul de literatură adevărată, aşa cum vând latino-americanii, premiaţii cu Goncourt sau alt premiu literar important, chiar şi un Pascal Bruckner, nu vorbim de tirajele literaturii comerciale). În primul rând, autorul are inteligenţa să-şi aproprie nu numai un roman clasic autohton, ci şi unul dintre cele mai iubite: „Craii de Curtea-Veche“, publicat de Mateiu I. Caragiale în 1933, acum 80 de ani. Este, de altfel, titlul care a ieşit pe locul întâi într-un clasament al romanului românesc al secolului XX publicat de „Observator cultural“ acum câţiva ani (una dintre puţinele tentative serioase de re-canonizare realizate de o revistă românească în „întunecatele decenii“ scurse de la Revoluţie).

Nu este atât vorba de o continuare a „Crailor de Curtea-Veche“, deşi aparent s-ar putea spune astfel, cât de o replică peste timp, dar practic şi de o rescriere a textului matein. Dacă ţinem la terminologii, cartea are şi elemente de prequel, şi elemente de sequel, faţă de romanul clasic. Cei trei crai, mai exact tipologiile acestora, sunt identificaţi de-a lungul istoriei, începând de la cruciade – personajele lui Mateiu nu mai sunt astfel decât o etapă a acestui lung drum –, pentru a fi regăsiţi în contemporaneitate prin ipostazierea „cu cheie“ a unor figuri din presa imediat anterevoluţionară, cunoscute bine de autor.

Sub semnul lui V. Lovinescu

Astfel, traseul metafizic al cărţii se combină în permanenţă cu cel contemporan, cu cel (auto)biografic. Ca şi Mateiu I. Caragiale, autorul îşi rezervă rolul naratorului, al povestitorului, al „martorului“. Pentru decriptarea semnificaţiilor metafizice, spirituale ale textului matein, Dan Stanca urmează îndeaproape sugestiile lui Vasile Lovinescu din cartea „Al patrulea hagialâc“, dedicată în întregime lui Mateiu şi „Crailor de Curtea-Veche“. O altă carte clasică a literaturii române ale cărei teme şi motive Dan Stanca le foloseşte abil în „Craii şi morţii“ este „Istoria ieroglifică“ a lui Dimitrie Cantemir.

Nu-i de mirare că regăsim, în acest mod, temele filozofice şi intelectuale dragi autorului, cunoscute din toate celelalte cărţi ale sale. Noutatea pe care o aduce „Craii şi morţii“ este, în primul rând, pe palierul autobiografic al textului, în ce priveşte (trans)punerea vieţii în operă. În toate celelalte romane ale sale, Dan Stanca se ipostazia nu numai ca un om singur, ci şi ca unul (auto-)condamnat la singurătate (şi-a descris astfel propria bătrâneţe, în „A doua zi după moarte“, şi-a „înscenat“ sinuciderea, în „Mut“ etc.). De data aceasta, însă, autorul reflectă literar experienţa nefericită a unei căsnicii eşuate.

Cărţile se nasc din cărţi

Aşa cum spuneam, într-o literatură normală, cartea ar fi fost un best-seller şi ar fi declanşat imediat dezbateri hermeneneutice. Imaginaţi-vă, în literatura franceză, un roman în care autorul să se ipostazieze ca un Des Esseintes contemporan, dând astfel o replică clasicului „À rebours“ / „În răspăr“ al lui J.-K. Huysmans. Sau un autor care să mai rescrie, în contemporaneitate, „Diabolicele“ lui Barbey d’Aurevilly (marele model al lui Mateiu).

Sau, dacă trecem Canalul Mânecii, ce-ar fi ca un englez să îl aducă pe Dorian Gray până în contemporaneitate, el, „autorele“, ipostaziindu-se în persoana unui alt Lord Henry Wotton? Fără să mai vorbim că şi „Orlando“ al Virginiei Woolf ar putea fi reluat de unde a fost lăsat. Un alt text clasic care ar putea servi ca bază a unei resuscitări este „Confesiunile unui opioman englez“ de Thomas De Quincey.

Un alt atu al textului din „Craii şi morţii“ este relativa sa supleţe, faţă de alte cărţi ale autorului. Fără a-i lipsi pasajele care-ţi taie răsuflarea din punct de vedere stilistic, romanul actual nu mai prezintă abundenţa de metafore şi estetism, care câteodată încărcau, chiar sufocau titluri mai vechi. În „Craii şi morţii“, acestea cedează locul unei directeţi a confesiunii, cartea părând scrisă sub imperiul unei urgenţe.