Spectacolul politic şi cititul

„Cestiunea arzătoare la ordinea zilii” (ah, Caragiale, ce bine şi frumos le spui!) este numirea premierului, aşa-i? Ba nu, ameninţarea cu suspendarea preşedintelui. Chestii grave, de importanţă naţională, cu care nu te joci. Eu am alta: cât de prost stăm cu piaţa de carte şi cu cititul. Are legătură cu primele două.

Zău că are. Căci nişte cetăţeni care citesc şi înţeleg ce-au citit nu acceptă cu una, cu două politica de doi bani şi promisiunile şi tromboanele politicienilor. Nu acceptă ca nr. 2 şi nr. 3 în stat să aibă probleme penale. Şi înţeleg că democraţia nu înseamnă că din patru în patru ani votezi, iar apoi te plângi că ţara merge prost şi de vină e „clasa politică”. Nu. Nişte cetăţeni care citesc şi înţeleg ce-au citit (măcar ziare şi reviste, dacă nu „cărţile fundamentale ale omenirii”) înţeleg, într-un fel sau altul, că democraţia face parte din viaţa de toate zilele. Nişte cetăţeni care citesc şi înţeleg ce-au citit sunt mai greu de manipulat prin prostii şi aberaţii spuse la televizor.

Dar am senzaţia că, din acest punct de vedere, mai e mult până departe. Nu ştim, de fapt, câţi oameni citesc în România, cât citesc, care sunt motivaţiile lecturii. Cîţi citesc cărţi tipărite şi cîţi citesc în format electronic. Nu s-a făcut niciun studiu amplu şi serios pe tema aceasta, ci doar nişte sondaje care arată, totuşi, cam pe unde ne aflăm: mai aproape de ţările mediteraneene (normal!) decât de Suedia ori Danemarca ori Norvegia. Nu numai nivelul de civilizaţie din ţările nordice, dar şi calitatea democraţiei şi a vieţii civice de acolo au legătură – şi nu e locul să dezvolt aici subiectul – cu faptul că suedezii, danezii şi norvegienii citesc mult (de la ziare şi reviste până la cărţi).

Nu ştim precis nici cât de mare e piaţa cărţii din România. Avem câteva estimări care o plasează la 50-60 de milioane de euro. Adică jumătate din piaţa de carte din Ungaria (care are o populaţie de două ori mai mică). Un român cheltuieşte în medie 3-4 euro pe an pe cărţi (un bulgar – mai mult!). Ce fac editurile, în aceste condiţii? Supravieţuiesc. Criza financiară de acum câţiva ani le-a făcut să-şi reducă producţia cu aproape 50%, să dea oameni afară, să taie din costuri. Reducerea TVA la cărţi (un lucru bun) a venit târziu, deşi era o măsură solicitată de multă vreme. Ce – şi mai ales, cât – cumpără, totuşi, românii? Nici asta nu e prea clar. La noi nu se fac sistematic topuri de vânzări (cum se fac în alte ţări europene, prin monitorizarea permanentă a unui eşantion de librării). Doar din când în când – după târgurile de carte sau la sfârşitul anului – editurile dau câte un comunicat despre cele mai vândute cărţi (de exemplu acum, aici), dar de obicei fără cifre, fără a indica numărul de exemplare vândute. L-am întrebat o dată pe un editor de ce nu se fac publice tirajele şi cifrele de vânzări şi mi-a spus, cu tristeţe: „pentru că ar fi jenant să se vadă cât de puţin se vând volumele unor mari scriitori români”. Ce-i drept, se vând mult mai bine traducerile; doar câţiva autori români reuşesc să „ţină pasul”, cât de cât, cu vânzările autorilor străini. Pe scurt (şi fără să ne pierdem în explicaţii tehnice): suntem un popor iubitor de carte şi de cultură, dar nu reuşim să ne susţinem piaţa de carte. Nu reuşim să ne susţinem cultura.

Nişte oameni care citesc şi care înţeleg ce citesc n-ar suporta toate astea.

Nu vă grăbiţi să daţi vina numai pe sărăcia materială. E drept, nivelul de trai în România e scăzut (dar bulgarii de ce cheltuie mai mult pe cărţi?...). Veniturile unei familii obişnuite se duc în cea mai mare parte pe mâncare şi locuinţă. Dar mi se pare că sărăcia spirituală (sau, mai direct, sărăcia cu duhul) are şi ea o importanţă. Sistemul de educaţie e închistat, nu le deschide elevilor mintea spre descoperirea lumii prin cultură şi creativitate, ci doar îi mână de la spate spre evaluările naţionale şi bac. Campanii pentru promovarea lecturii nu se fac. (În SUA, se fac anual astfel de campanii ample, cu participarea editurilor, bibliotecilor, organizaţiilor civice; rezultatul este că în câţiva ani numărul adulţilor care citesc literatură a crescut de la 46 la 53%). Politici publice pentru revigorarea reţelei de biblioteci (unde se poate citi gratis) n-am avut.

Aşa că revin de unde am plecat. Spectacolul politic al acestor zile e, una peste alta, de doi bani. Şi de prost gust. Un „ritual” important al oricărei democraţii – formarea guvernului după alegeri – s-a transformat într-un joc de contre, dedesubturi şi ambâţuri. Se vorbeşte despre suspendarea preşedintelui ca despre un fleac, de parcă preşedinţii se găsesc la kil, la Piaţa Obor. Se anunţă o propunere de prim-ministru plină de neclarităţi (şi fără anvergură: să fii un bun funcţionar public nu te califică automat pentru postul de premier al une ţări membre a UE) şi se respinge în mai puţin de un minut, fără explicaţii. A doua zi vine altă propunere, împachetată şi ea în vorbe multe. Se trăncăne mult (şi, adesea, agramat) despre Constituţie, proceduri, manevre politice, într-un soi de delir verbal lipsit de respect faţă de cetăţeni.

De-aia zic: nişte oameni care citesc şi care înţeleg ce citesc n-ar suporta toate astea.

PS: Conform unui studiu recent, 42% dintre elevii noştri sînt analfabeţi funcţional, iar la testele PISA iar am ieşit prost. Viitorul nu sună bine.