SPECIAL Hortensia Papadat-Bengescu, din vedeta cenaclului „Sburătorul”, în marea uitare. Tainele amorului cu Eugen Lovinescu

SPECIAL Hortensia Papadat-Bengescu, din vedeta cenaclului „Sburătorul”, în marea uitare. Tainele amorului cu Eugen Lovinescu

Hortensia Papadat-Bengescu (8 decembrie 1876- 5 martie 1955)                                                                     Fotografii: Muzeul Naţional al Literaturii Române

Hortensia Papadat-Bengescu a dus o viaţă dominată de frustrarea că nu putea studia aşa cum îşi dorea, dar şi de tensiunile cu soţul ei care nu i-a susţinut aplecarea spre literatură. Scriitoarea debuta la 43 de ani, cunoscând rapid ascensiunea literară sub încurajările colegilor de la cenaclul „Sburătorul“ unde îşi găsea alinarea.

Ştiri pe aceeaşi temă

O femeie înaltă, la 73 de ani, se ascunde în umbra unui colţ al casei sale din Cotroceni. Nu vrea să fie privită de nimeni, conştientă fiind de urmele adânci lăsate de anii care au trecut asupra chipului ei. „Nu vreau să fiu privită...Am fost o femeie frumoasă, refuz să ofer acum oamenilor spectacolul ravagiilor la care timpul a supus obrazul meu. Nu mai ies din casă. De altfel nici n-aş putea“. E toamna anului 1949, iar aceste cuvinte reprezintă răspunsul scriitoarei Hortensia Papapdat-Bengescu la privirile căutătoare ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, critic literar şi jurnalist la „Contemporanul“, venit la o discuţie pentru pregătirea unui curs despre ea.  

Motivul pentru care nu poate să îşi părăsească locuinţa este că soţul ei, Nicolae Papadat, fost magistrat,e orb deja de câţiva ani. Abia se ţine pe picioare aşa că are nevoie constantă de atenţia soţiei sale. Locuiesc într-o casă cu parter înalt şi, aşa cum se întâmplă în locuinţele în care trăieşte un nevăzător în vârstă, sufrageria are un aer sumbru, cu cât mai puţină mobilă care să îi ocupe spaţiul. Şase ani o despart pe scriitoare de momentul în care o să fie condusă către o groapă, pe aleile din Cimitirul Bellu.

„Marea europeană“, începuturile

Dacă astăzi elevii o urăsc pentru romanul „Concert din muzică de Bach“ a cărui lectură încă mai este cerută în unele licee, pe când încă trăia, Hortensia Papadat-Bengescu se bucura de un cu totul şi cu totul alt gen de popularitate. În perioada sa de apogeu literar târziu, autoarea ciclului Hallipilor („Fecioarele despletite“, „Concet din muzică de Bach“, „Drumul ascuns“, „Rădăcini“) era supranumită „marea europeană“ pentru meritele sale în modernizarea romanului românesc. Deşi spiritul literar nu i-a fost încurajat de soţul său, au compensat nume grele ale literaturii interbelice, printre ele, Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu sau Liviu Rebreanu. 

Cu un astfel de imbold, a devenit un reper al cenaclului „Sburătorul“, spărgând ordinea firească a vremii- o femeie aşezată între bărbaţii de seamă ai literaturii române. Dovadă stă episodul ghinionist al prozatoarei  Lucia Demetrius, când venea să îşi citească la cenaclu primul fragment din romanul „Tinereţe“. Mai clar, ghinionul era că în aceeaşi zi de duminică revenea şi Hortensia la cenaclu, după o absenţă destul de îndelungată, aşa că scrierea Luciei avea să treacă rapid în plan secund. 

„S-a întâmplat ca în aceeaşi zi, Hortensia Papadat-Bengescu, care de mult timp nu mai călcase pragul lui Lovinescu, să vină şi ea şi să fie primită sărbătoreşte. Asta a întunecat puţin succesul pe care îl avusese proza mea, dar n-a şters complet impresia bună pe care o făcuse“. 

Hortensia Papadat-Bengescu (foto: dreapta) se năştea pe 8 decembrie 1876, în comuna Iveşti, din judeţul Galaţi, fiind fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe, fostă Ştefănescu. Au petrecut aici doar primii doi ani şi jumătate din viaţa scriitoarei, mutându-se după, la Tecuci. Schimbarea locuinţei avea să devină o constantă a tinereţii Hortensiei.                                 Sursă foto: Ziarul Lumina 

Părinţii au fost atenţi în privinţa educaţiei fiicei lor, mama – „cea mai blândă făptură“ –, ocupându-se să o înveţe cum să scrie şi să citească, mai întâi în română, apoi în franceză, în vreme ce tatăl, deşi foarte ocupat, îşi găsea timp să îi povestească despre scriitorii şi poeţii pe care îi ştia, încurajându-i aplecarea spre  literatură. Studiile liceale aveau să reprezinte pentru tânăra Hortensia Bengescu „şapte ani de paradis terestru“, după cum nota chiar ea, studii pe care le-a făcut la Institutul de domnişoare „Bolintineanu“, unde dăduse primele semne ale determinării de care avea să dea dovadă, de a nu rămâne subjugată sub condiţia femeii din interbelic, arătându-şi talentul literar în compuneri, talent pe care i l-a cultivat unchiul ei, generalul George Bengescu-Dabija care era şi dramaturg.

Pasul următor era clar: îşi dorea să continue studiile în străinătate, la Paris. Dar visul a avut două mari piedici, dragostea excesivă a mamei, respectiv prejudecăţile specifice epocii, astfel că în loc să devină studentă, Hortensia a ajuns mireasă. Avea 20 de ani când se căsătorea cu magistratul Nicolae Papadat, după o oarecare împotrivire a tatălui ei care nu îl avea la inimă

Sursă foto: istorie-pe-scurt.ro 

Hortensia Papadat-Bengescu avea să îşi urmeze soţul prin ţară, oriunde îl purta slujba, ajungând la Turnu-Măgurele, Buzău, Focşani şi Constanţa, şi strângând în memorie experienţe care aveau să fie transpuse în viitoarele sale romane, căci, după cum mărturisea chiar ea în ziarul „Viaţa“, în noiembrie 1941, „jurnalul intim va exercita întotdeauna o atracţie asupra mea din gustul pentru confesiune sau gustul pentru indiscreţie“. La Buzău, Horensia avea s-o cunoască pe Constanţa Marino-Moscu, prozatoarea care a convins-o să se apuce de scris literatură, ameninţând-o că altfel îi va publica scrisorile.

O întâlnire tensionată în Focşani

Faptul că Nicolae Papadat era o personalitate care îi tăia avântul tinerei aspirante la o carieră literară era semnalat indirect şi de scriitorul Mihail Sevastos care, în toamna anului 1916, le făcea o vizită celor doi, la Focşani. Tensiunea se instalase rapid între cei doi bărbaţi odată cu aducerea în discuţie a politicii revistei ieşene „Viaţa românească“, la care soţia lui Papadat colabora deja de trei ani. Din pricina intrării României în război, publicaţia- care era condusă de Constantin Stere, de doctorul Ioan Cantacuzino şi de Garabet Ibrăileanu, cel care o ajutase pe să îşi publice primele scrieri- tocmai ce îşi întrerupsese apariţia în luna august a acelui an.

Sevastos fusese mobilizat ca plutonier şi se retrăgea din Muntenia spre Moldova. Ajuns în Focşani, noaptea, la trei dimineaţa, scriitorul nu găsise niciun hotel cu un pat liber, iar localurile erau închise. Ce mi-a venit în minte? Ia să mă duc la doamna Papadat-Bengescu. Am orbecăit mult până am dat de casa preşedintelui de tribunal Papadat. Sergentul din post n-a prea avut încredere în mine şi m-a însoţit până la uşa preşedintelui. Am bătut, am pertractat (am dezbătut- n.r.) printr-o fereastră deschisă şi mi s-a dat drumul în hol. Era beznă. S-a crăpat o uşă şi un braţ alb, care într-adevăr lumina în întuneric, mi-a întins o pernă: «Odihneşte-te până în ziuă pe canapea!».

Însă doar unul dintre soţii Papadat se bucura de vizita lui, pentru magistrat fiind doar un invitat nepoftit, mai mult, unul dintre cei care îi încurajau nevasta în activitatea sa, aflată uşor în afara spiritului epocii. 

„La masa de seară s-a petrecut însă o scenă penibilă. Soţul dumneaei, gravul preşedinte al Tribunalului Putna – înalt, băţos şi cu mustăţile lungi – m-a judecat pentru politica externă a «Vieţii româneşti», m-a condamnat şi pe mine alături de directorul revistei şi puţin m-a cam şi repezit, cu toate că el era gazda, iar eu oaspetele...nepoftit, ce- i drept, dar totuşi oaspete“, îşi amintea Sevastos.

Magistratul Nicolae Papadat, alături de soţa lui, Hortensia Papadat-Bengescu 

Ca să detensioneze situaţia, Hortensia schimbase subiectul, descriindu-le celor doi bărbaţi nenorocirile pe care războiul avea să le aducă asupra tuturor. Dar nu era doar gura de scriitoare – după cum circulă expresia –, căci avea să încerce să contribuie la diminuarea nenoricirilor războiului, devenind soră de caritate la Crucea Roşie. 

Astfel, în Gara din Focşani, a îngrijit „trecători din ce în ce mai osteniţi, mai zgâriaţi, mai tăvăliţi, până la Hristoşii drumurilor istovitoare, rătăciţi din etapă în etapă, în căutarea unui loc de destinaţie. Mai adesea răniţi la mâini de gloanţe şi la picioare de calvarul drumului lung“, după cum scria în „Balaurul“, romanul în care a condensat ororile războiului, cu titlul dat de trenul care aducea miile de răniţi de pe front.  

Singurătatea din sânul căsniciei

În viaţa de cuplu, Hortensia Papadat-Bengescu cunoştea singurătatea în doi despre care avea să vorbească mai târziu Marin Preda. Venirea lui Sevastos îi dădea speranţă, confirmându-i că nu e tocmai singură, că grupul de scriitori alături de care publica în „Viaţa românească“ o simţeau aproape, dovadă fiind mărturisirea pe care i-o făcea plutonierului ajuns în creierii nopţii în casa de la Focşani. Mai mult, spera ca gestul său să îi fie, la nevoie, întors. 

„A doua zi Hortensia Papadat-Bengescu mi-a spus: «Nici nu-ţi închipui ce plăcere mi-a făcut venirea dumitale, şi iată de ce: mai întâi m-am bucurat că sunt socotită ca făcând parte dintr-o colectivitate – din cercul «Vieţii româneşti». Dacă unul de la revistă ajunge în puterea nopţii în oraşul meu, vine de-a dreptul la mine ca la un camarad din aceeaşi confraternitate, din acelaşi grup de prieteni, din aceeaşi familie. Dar mi-a părut bine şi din altă pricinăEu stau cu bagajele gata de fugă. Cum se vor apropia nemţii de Focşani, noi fugim. Şi după, cum dumneata ne-ai bătut în uşă, iar eu ţi-am deschis, tot aşa şi eu – cine ştie? – o să bat la o uşă străină şi cineva poate îmi va deschide şi mie»“, rememora acelaşi Sevastos.

Dominanta în viaţa Hortensiei era frustrarea că trebuia să îşi aşeze preocupările intelectuale mereu pe locul doi, după rolul de soţie, Ţinea totul în ea, iar în casă nu se răsfrângea nimic din personalitatea sa, căci, după cum îi scria, la un moment dat, mentorului ei de suflet, Garabet Ibrăileanu, nu avea niciun spaţiu al ei, destinat strict preocupărilor sale „…m-aţi fi căutat zadarnic în casă (n.r. – în cazul unei vizite a scriitorului în casa lor) şi poate şi în mine pe mine, cea adevărată. Nimic care să amintească biblioteca Alinei (n.r. – personajul din «Marea», unul dintre textele din volumul «Ape adânci», debutul editorial al scriitoarei, publicat în 1919). Eu am concedat celor dimprejur, fiindcă ţiu mult la o estetică a lor personală…ca să mă lase şi ei pe mine să gândesc uneori în linişte“.

Pe Nicolae Papadat îl indignau preocupările de intelectuală ale soţiei, aşa că în niciun caz nu încercase să pună cărţile în prim-planul vieţii de familie, sau să îi ofere condiţiile de studiu pe care aceasta şi le-ar fi dorit „…la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, aşa ne petreceam timpul, dar să citeşti cărţi, phe!“, refula scriitoarea în vara anului 1949, punctând că viaţa sa a fost distrusă „de egoismul felurit al omului ce a fost şi îţi este soţ, dar sensul de soţ, de tovăraş, de protector, nu există

Criticile şi legătura cu Lovinescu. 

Cum poate să-şi închipuie că aş fi în stare că comentez iubirile tatei, chiar dacă aparţin şi literaturii?”

La cenaclul «Sburătorul» când intră un ministru care se crede scriitor e primit cu indiferenţă şi i se dă un scaun mai aproape de uşă. Dar când vine, din nu importă ce colţ de provincie e, un tânăr care are talent, îi dă un scaun lângă biroul lui şi îl ascultă cu deosebită atenţie“, îşi amintea scriitoarea Cella Serghi despre adunările organizate de criticul Eugen Lovinescu (foto: dreapta), adunări la care a început să participe, începând cu 1919, şi Papadat-Bengescu, la loc de cinste, chiar de acolo, de lângă birou. În general, mai degrabă bărbaţii erau cei încântaţi de prezenţa ei, multe dintre femei privind-o cu ochi aspri. Pe acestea din urmă, scriitorul Felix Aderca, simpatizant, şi el, al Hortensiei, le descria ca având „atât de violente prejudecăţi şi sfiiciuni obraznice“.

Printre femeile care nu o vedeau cu ochi buni pe „marea europeană“, se număra şi Henriette Yvonne Stahl care era de-a dreptul enervată de imaginea Hortensiei privind superior de la locul ei de cinste, cu atât mai mult cu cât din pricina ei, Titi (n.r. – Ecaterina) Bălăcioiu, soţia lui Lovinescu, nu se prezenta la cenaclu. (Sursă foto: Wikipedia)

„Mă enerva Hortensia Papadat-Bengescu, care apărea ca o matroană, se instala în faţă şi, cu privirea zâmbitoare, studiată şi falsă, încerca să stăpânească auditoriul şi pe Eugen Lovinescu“, îi explica Stahl jurnalistei Mihaelei Cristea, conversaţie apărută în volumul „Despre realitatea iluziei: de vorbă cu Henriette Yvonne Stahl“.

Criticul Paul Zarifopol şi jurnalistul Tudor Teodorescu-Branişte taxau dur opera scriitoarei precum şi legătura cu conducătorul cenaclului „Sburătorul“. De pildă cel dintâi puncta că Lovinescu se adâncise într-o admiraţie cu totul deosebită pentru ea. „Sunt confuzii de aceste organice, sau nu ştiu cum să le zic. Ferească Dumnezeu pe orice bărbat“.

Vorbind despre opera ei, Teodorescu-Branişte făcea aluzie că prieteniile cu scriitorii i-ar fi adus succes în lumea literară„De-atunci, tot ce scrie dumneaei este prealabil etichetat «genial». Nimeni însă, nu mai citeşte. Nici chiar corectorul, fiindcă greşelile de tipar abundă în scrisul dumnisale“. 

Între 1994 şi 1995, Monica Lovinescu (foto: dreapta) nota în jurnalul său despre iritarea pe care o resimţise când Ileana Vrancea îi ceruse să publice corespondenţa dintre tatăl ei şi „marea europeană“. (Sursă foto: Arhiva Editurii Humanitas)

„Una dintre noi să scrie prefaţa, cealată postfaţa. Nici gând. Cum poate să-şi închipuie că aş fi în stare că comentez iubirile tatei, chiar dacă aparţin şi literaturii?“

În general, despre relaţia dintre cei doi se spunea că este una strict epistolară. Una dintre cele mai directe trimiteri cu privire la faptul că lucrurile ar fi stat altfel, se regăseşte într-un articol din numărul din aprilie 1999, al„României Literare“, unde istoricul Mihai Pelin scria cădupă ce şi-o plătiseră reciproc, soţii (Lovinescu- n.red.) evoluau paşnic şi cordial, şi unul şi celălalt renunţaseră la orice ispită laterală“. Totul a ţinut însă până într-o zi, când Ecaterina şi-ar fi dat seama că soţul ei „n-a curmat-o cu infidelităţile şi primeşte, se bucură de, se înfruptă din graţiile mai multor doamne“. Printre ele, şi Hortensia Papadat-Bengescu, iar mai târziu, Ioana Postelnicu. Totuşi, se pare că indiscreţia lui Lovinescu care o implica pe „marea europeană“ era mai lesne de înţeles decât cea de-a doua scriitoare.

„Dar dacă, pentru întreaga suflare, Hortensia Papadat-Bengescu se caracteriza prin rafinament, prin maniere, distincţie, adică era pe scurt o doamnă adevărată, Ioana Postelnicu, mult mai temperamentală, mai acaparantă, mai grăbită şi mai tânără pe atunci, releva trăsături agresive, ariviste şi vulgare“, completa autorul articolului din „România Literară“.

Cu certitudine se cunoaşte însă că poetul Ion Barbu îşi dorea, la un moment dat, o legătură amoroasă cu Hortensia Papadat-Bengescu. 

Ca dovadă, i-a dedicat poezia „În ceaţă“, pe care i-a trimis-o alături de un buchet de flori. Scriitoarea a primit atenţia, însă avea să îl refuze pe scriitor în timpul unei plimbări prin Cişmigiu, după un şir de declaraţii de dragoste făcute de poet. 

„Barbule, ne-ar trebui o insulă singuratică să ne putem iubi!“, i-a răspuns ea. 

„Mă vezi pe mine pe o insulă singuratică şi îndepărtată cu o singură femeie?“,  completa ironic poetul, ani mai târziu, după cum scria Gerda Barbilian în volumul dedicat acestuia. 

Lecţii de autoperfecţionare cu Hortensia 

Pentru a ne lămuri dacă „marea europeană“ era sau nu o femeie frumoasă, avem descrierile care ne-au rămas de la contemporanii săi. Figura scriitoarei i-a fermecat pe mulţi, două elemente comune desprinzându-se din descrierile ce i s-au făcut, graţia şi eleganţa. 

Poetul Felix Aderca a fost unul dintre admiratorii lui Papadat-Bengescu, taxând-o însă în calitatea sa de cronicar literar, în special pentru stilul neîngrijit şi pentru barbarisme. Altfel, îi aprecia imaginaţia, tipul de scene pe care scriitoarea le construia. Aderca i-a făcut poate cea mai poetică descriere, asemănând-o cu o „plantă zveltă şi aurie“. Şi poate că ar trebui crezut, dat fiind că simţul lui estetic are şi un martor, pe Crohmălniceanu care nota în „Amintiri deghizate“, că poetul era „foarte sensibil la atracţia celuilat sex“.

„Doamna Hortensia Papadat-Bengescu ni se pare astfel unealta supusă unei creaţii văzute numai în câte un amănunt,fiinţă grăitoare, vorbind adeseori  după o partitură de mister, apropiindu-se şi depărtându-se de oameni după legi tainic îmbinate şi cărora se supune...numai doamna Hortensia Papadat-Bengescu ne-a convins cu fapta că fiinţa umană este şi ea un material care trebuie conştient transformat în operă de artă...

Doamna Hortensia Papadat-Bengescu poate da lecţii generaţiei noastre de autoperfecţionare“, erau cuvintele poetului, redate în „Amintiri de la «Viaţa româneasc㻓.

Luca Dumitrescu, un alt poet care frecventase într-o perioadă „Sburătorul“ îi povestea aceluiaşi critic că o văzuse şi el pe scriitoare, care „îi apăruse ca o femeie înaltă, solidă, îmbrăcată ţipător pentru vârsta ei, purtând pălării imense, demodate“. O fotografie pe care criticul o văzuse părea să îi dea dreptate lui Dumitrescu: pozând alături de Gavril Rotică, de Mihail Sadoveanu şi de George Topîrceanu, aceasta avea „un soi de varză pe cap“. O imagine complet diferită de felul în care îi descriau stilul Aderca şi Ioana Postelnicu. Cine ştie, poate „marea europeană“ avusese doar o zi proastă când i se făcuse fotografia amintită.

În 1937, Postelnicu o descria ca o „doamnă mare“, după vorba ardelenească, „înaltă, îmbrăcată în negru, purtând o vulpe argintie   şi o pălărie de fetru neagră, trasă pe o sprânceană. De sub borurile ei fluturau răzleţ şuviţe creţe castanii, înspicate de fire albe. Avea un nev acvilin, puternic, osos, aproape bărbătesc, deasupra unei guri care zâmbea necontenit. Un zâmbet amabil…. Avea ochii verzi, cu pleoape mari, adîncite, cu gene tremurătoare. Vorbea şi cu ei şi cu buzele, fugindu-i privirile de la dreapta la stânga”.

„Extrem de amabilă, extrem de inaccesibilă, vorbirea ei cu tine era o graţie binevoitoare, de regină generoasă.

În ciuda acestui portret, mai târziu, Postlenicu avea să se plângă de faptul că Hortensia acapara întâlnirile cenaclului.

Un mare semn de întrebare pentru Preda

Când Marin Preda a întâlnit-o prima dată pe „marea europeană“, aceasta avea deja 67 de ani. Aveau să se vadă întâmplător de câteva ori, însă tânărul scriitor nu avea să îi dea prea multă atenţie, gândurile lui apărând astăzi ca un indiciu cu privire la felul în care Hortensia avea să sfârşească: aproape complet uitată

Preda frecventase cenaclul lui Lovinescu vreme de câteva luni, fiind nevoit să întrerupă vizitele în 1943, din pricina începerii stagiului militar. În perioada sa de la „Sburătorul“, citise un text care îl făcuse pe Lovinescu să afirme că are talent pentru ca ulterior să revină cu un text mai puternic, „Calul“ care nu lăsase însă o impresie la fel de puternică asupra criticului, dar care avea să îi aducă autorului 10.000 de lei din partea unui domn care participase la respectiva întâlnire. Chemat să i se dea această veste, Lovinescu îi făcea cunoştiinţă cu musafirul din biroul său. 

„Ia loc, domnule, mă invită criticul. Uite (îmi spuse în treacăt cu o mică emfază), doamna Hortensia Papadat-Bengescu!... Cea mai mare scriitoare română“, îşi amintea Preda introducerea lui Lovinescu. 

„Figura ei îmbătrânită şi obosită“ nu îl impresiona însă pe scriitorul în vârstă pe atunci de 20 de ani şi în niciun caz nu îi aducea aminte de femeia pe care o descrisese Călinescu în „Istoria literaturii“, gândul său condus mai ales de pulsiunile tinereţii fiind, bineînţeles, în altă parte.

„«O fi ea cea mai mare scriitoare română, am gîndit eu, dar dacă nu mai mă pot îndrăgosti de ea şi ea de mine, ce folos?»“. Aveam douăzeci de ani, cum puteam gândi altfel?  «Nu mă interesează persoana dumitale», i-am spus eu în gând bătrînei din faţa mea şi mi-am întors privirea spre critic...“.

 

Hortensia şi preocuparea pentru frumuseţe 

Până în ultimii ani ai vieţii, Hortensia Papadat-Bengescu era preocupată de cum se afişează în public. Din cartea dedicată acesteia, scrisă de profesorul Constantin Ciopraga, aflăm că preocuparea pentru felul în care îmbătrânea o avea încă de prin anul 1920, când îi oferise lui Topîrceanu, cel care se ocupa de editarea textelor sale, o fotografie cu ea pe care scrisese: „Chipul meu trecător. Neclintita mea afecţiune”. 

Cel mai probabil, „marea europeană” găsea o oarecare mândrie în felul în care arătase, trimiţând prietenilor fotografii cu ea. Mihail Sevastos vorbea, la un moment dat, despre cum i-a trimis „din cochetărie” o poză lui Ibrăileanu pe care acesta şi-o atârnase în birou şi pe care o admirase „cu o nevinovată încântare”.

În august 1952, aflat la Tuşnad în concediu, unde Uniunea Scriitorilor avea o vilă, Preda o revedea pe Hortensia Papadat-Bengescu care i se părea acum nu neapărat devastată de bătrâneţe, ci mai degrabă „retrasă şi foarte absentă“, însoţită de cele mai multe ori de poeta Claudia Milian. Scriitorul avea 30 de ani şi nu ştia în ce fel s-ar putea apropia de colegii de breaslăajunşi la capătul unei vieţi şi al unei opere“. Scriitoarea se afla acolo pentru a-şi drege problemele cauzate de reumatism.

„Dacă ar fi murit atunci, gândul la destinul ei nu mi-ar fi turburat cu nimic astăzi amintirea acestor efemere întâlniri. Dar am auzit că a mai trăit câţiva ani, şi un alt prieten al meu, tot critic, a vizitat-o într-o iarnă acasă. Locuia în condiţii înspăimântătoare, şi acest prieten nu mi-a spus şi mie atunci să mă duc s-o văd şi eu. Mi-a spus mai tîrziu (când era prea tîrziu!), într-o zi cînd marea scriitoare nu mai era pe această lume ca să ne mai pună nouă, generaţiilor mai tinere (şi, la urma urmei, şi propriei ei generaţii strălucite), un tăcut şi neluat în seamă de nimeni semn de întrebare“.  În acest fel începuse să se contureze, odată cu îmbătrânirea, destinul Hortensiei Papadat-Bengescu, din ce în ce mai insesizabilă.

„Când voi muri, aş vrea să mi se pună pe mormânt o lespede pe care să fie scris numai atât: «O, ce frumos ar fi putut să fie!»“

După moartea magistratului Papadat, scriitoarea se muta la una dintre fiice, pe strada Bărăţiei, într-un cartier plin de „dughene cu şepci, haine vechi, mărunţişuri, lumânări şi coşciuge“, după cum nota Crohmălniceanu. De această dată, criticul o vizita pentru a o ruga să scrie în sprijinul apelului adresat de către comitetul mondial pentru pace pentru încetarea războiului din Coreea.

Hortensia Papadat-Bengescu renunţase la orice fel de cochetărie, căci bătrâneţea îi frânsese chiar şi postura impecabilă, şezând, acum, cocârjată pe un colţ de canapea. „O să mă ajute nepoţica mea...Nu mai pot să scriu. Nici de văzut nu prea văd“, îi preciza scriitoarea, arătându-i mâinile scheletice, cu degetele înţepenite din cauza reumatismului. 

Două zile mai târziu, Crohmălniceanu (foto:jos) primea la redacţie un plic în care se regăseau câteva fraze scrise cu litere copilăreşti, „în cea mai pură limbă de lemn“. Pentru că nu îl lăsa inima să apară un astfel de material sub semnătura autoarei „Concertului din muzică de Bach“, s-a decis să îl îmbunătăţească. Astfel, a căutat în „Balaurul“, episodul în care femeia, ţinând la piept trupul rece al fetiţei sale, e silită de ceilalţi pasageri din tren să arunce micul cadavru pe fereastră. Introdusese citatele între începutul şi încheierea scurtului text primit, cât şi câteva fraze de legătură şi obţinuse astfel textul pentru „Contemporanul“. 

Sursă foto: Wikipedia 

I l-a trimis, adăugând un plic cu onorariul pentru articol, de câteva ori mai mult decât oferea de regulă publicaţia pentru colaborări. Redactorul-şef fusese pur şi simplu încântat că semnătura „marii europene“ revenea în ziarul lui. Scriitoarea primise modificările, dictând răspunsul de această dată unui adult.

La scurt timp de la acest episod, Crohmălniceanu îl întâlnea pe Traian Şelmaru, secretar la acea vreme, al Uniunii Scriitorilor. I-a povestit de condiţiile în care trăia scriitoarea, „într-o încăpere care mirosea a mizerie“, iar Şelmaru a rămas impresionat, asigurându-l că nu avea să lase lucrurile aşa. 

Câteva luni mai târziu se vedea efectul sincerităţii secretarului: Hortensiei Papadat-Bengescu îi era acordată o pensie de stată, „o sumă substanţială egală cu indemnizaţia pe care o primeau membrii Academiei şi puţine persoane printre scriitorii şi artiştii moşteniţi din epoca burgheză care se bucurau de o astfel de atenţie“. Şelmaru îşi jucase rolul, însă, într-o măsură, şi articolul apărut în „Contemporanul“. 

Un sfârşit ca o notă de subsol. 

Ruşine generaţiei sale, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române”

În ciuda popularităţii de care s-a bucurat între scriitori şi cititori deopotrivă, Hortensia Papadat-Bengescu avea să moară singură, uitată, ca şi cum talentul sau personalitatea ei fuseseră anulate de bătrâneţe. Doar câţiva dintre colegii scriitori s-au prezentat pe 8 martie 1955 în Cimitirul Bellu, pentru a o conduce pe „marea europeană“ pe ultimul ei drum. 

Printre aceştia se număra şi Nicolae Balotă care a consemnat episodul în „Caietul Albastru“. Era o zi mohorâtă, aşa cum fusese şi viaţa Hortensiei în ultimii ani, o zi în care cimitirul nu se scălda nici măcar în lumina palidă de primăvară a sorelui de început, ci doar în zăpadă amestecată cu apă şi noroi. Se trăgea de timp, căci se spera că aveau să se prezinte mai mulţi oameni, însă oamenii nu se sinchiseau să apară. Printre cei pe care îi repera Balotă se numără soţia lui Felix Aderca, Sanda Movilă, câţiva membri de familie, şi probabil doi-trei vecini. De prezenţa scriitorilor era dezamăgit, sosind doar Eugen Jebeleanu, Aurel Baranga, „singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile şi nu riscă nimic“, Ion Negoiţescu, poreclit Nego, şi Ovidiu Constantinescu.

Aflat în mijlocul capelei, sicriul Hortensiei era încadrat de câteva coroane, una dintre ele semnată „Uniunea Scriitorilor“, dar şi de alte două sicrie descoperite, în care alte două bătrâne îşi începuseră somnul de veci. 

„Prohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preo-
ţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistotel bătrân ş
i alcoolic“, mai consemna Balotă.

Ferindu-se de jena că, împreună cu Negoiţescu şi Constantinescu, ar fi trebuit să care pe umeri sicriul scriitoarei, cei trei părăseau capela, „ca nişte poltroni“ (n.r. – lipsiţi de onoare) ce erau, după cum scria tot criticul. O precipitare inutilă însă, căci Hortensia avea să fie dusă în cavoul inscripţionat „familia Stamatiade“ (n.r. – numele ginerelui său, soţul fiicei Elena) de angajaţi ai cimitirului. 

Felul în care Balotă descrie restul ceremoniei scoate şi mai mult în evidenţă felul în care scriitoarea fusese dată uitării încă de dinainte de a muri, ca şi cum acum rămăseseră la mijloc doar chestiuni ce ţineau de formalităţi- anoste, care confirmau, într-un mod dureros, ceva deja ştiut. „...preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici afară decât fusese înăuntru în capela glacială, mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce o fi întotdeauna frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii şi noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, «în numele generaţiei mele» – spune ea – că am venit“.                             Sursă foto: anticariat-unu.ro 

Însăşi Hortensia nu trăgea prea multă speranţă cu privire la ce avea să îi rămână în clipa în care avea să tragă linie la un moment dat, spre finalul vieţii, când, ca majoritatea oamenilor, avea să îşi facă un inventar al experienţelor acumulate. În timpul vizitei lui Mihail Sevastos din toamna lui 1916, ea îi spusese, printre altele, şi ce şi-ar fi dorit să i se scrie pe mormânt, frază ce îngloba tocmai această deprivare de orice speranţă

„Eu – a încheiat ea – când voi muri, aş vrea să mi se pună pe mormânt o lespede de marmoră albă pe care să fie scris numai atât: «O, ce frumos ar fi putut să fie!»“ 

Poate că ar fi putut, însă, în faţa materialului realităţii, ne declarăm neputincioşi: aşa a fost înmormântată Hortensia Papadat-Bengescu, fără să îi stea la cap admiratori sau colegi, fără vreun discurs aşa cum i s-ar cuveni, poate, unei scriitoare despre care se spune că a contribuit decisiv la modernizarea romanului în spaţiul românesc. 

„Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streniu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române“, încheia Balotă intrarea sa în jurnal, din 8 martie 1955, creştineşte, la trei zile de la ultima suflare a Hortensiei Papadat-Bengescu. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: