Semnatarul este unul din cei mai buni cunoscători în materie: Mircea Regneală, preşedinte al Asociaţiei Bibliotecarilor din România, fost director al Biblio­tecii Centrale Universitare şi profesor de biblioteconomie la Universitatea din Bucureşti.

Datele pe care autorul îşi sprijină semnalul de alarmă sunt greu de contestat. Iată doar câteva. Conform „Anua­rului Statistic al României“, în 1989 existau 20.773 de biblioteci din care au mai rămas în 2012 doar 11.309. Ceva mai mult de jumătate. Au dispărut bibliotecile sindicale, care aveau, remarcă Mircea Regneală, „funcţia de biblioteci publice aflate în subordinea întreprinderilor şi instituţiilor de stat“. Milioane de cărţi au fost distruse ca urmare a neorientării lor către bibliotecile comunale sau şcolare. Acestea din urmă n-au mai primit fonduri de achiziţie.

Blestemul retrocedărilor

Biblioteca Institutului Naţio­nal de Informare şi Documentare a fost desfiinţată odată cu retrocedarea localului şi cele 2.000.000 de volume au pierit din cauza umezelii într-o magazie din comuna Măgurele în care ploua ca afară. „Nicio autoritate nu s-a sesizat de acest biblio­cid“, constată Mircea Regneală.

Altă retrocedare, alt dezas­tru: o ordonanţă de urgenţă din ajunul Crăciunului 2013 trece fondul de carte al Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C. Petrescu“ în posesia Bibliotecii Centrale Universitare (BCU), fără a ţine seama de faptul că aceasta din urmă nu poate „absorbi“ decât 30.000 de volume din cele 450.000 rămase de izbelişte. Explicaţia oferită de Ministerul Educaţiei a constat într-o diversiune: chipurile, BPN ar fi rătăcit 4.000 de volume, aşa încât s-ar fi dovedit incapabilă să gestioneze un fond atât de important de carte! Informaţie falsă! Aş fi curios să citesc raportul destinat Ministrului Educaţiei, prietenul meu Remus Pricopie, care l-a determinat să ia decizia cu pricina. Fiind vorba, să nu uităm, de cărţi privind învăţământul şi educaţia, multe provenite din colecţiile unor Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu, Onisifor Ghibu, I. Zalomit, I.C. Petrescu şi alţi mari pedagogi ai neamului.

Toate acestea, în condiţiile în care instituţiile specializate din întreaga lume pun accentul pe rolul biblio­tecii în reducerea abandonului şcolar şi în creşterea procentului de absolvenţi. Mircea Regneală citează în acest sens rapoartele anuale ale Programului Internaţional pentru Evaluarea Elevilor (PISA).

Amintiri cu cărţi

Pentru mulţi dintre noi, biblioteca a reprezentat un sanctuar de cultură. Fie ea publică, fie personală. Şi o atracţie care se va dovedi deopotrivă utilă. Să mi se îngăduie câteva mărturisiri.

Incitat de faptul că părinţii mei, ambii profesori, aveau în camera lor câteva rafturi cu cărţi, mi-am alcătuit propria bibliotecă la 8-9 ani, numerotând cărţile cu ajutorul unor etichete de felul celor de pe caietele de şcoală. Nu ştiu de ce, am tot modificat numerele, probabil în căutarea unui criteriu cât mai corect. Păstrez unele din aceste cărţi şi nu încetez să mă uimesc de precocitatea interesului meu pentru lectură. Modelul părintesc îşi va fi avut însemnătatea lui.

Pentru mulţi dintre noi biblioteca a reprezentat un sanctuar de cultură. Fie ea publică, fie personală.

De atunci şi până azi n-am făcut altceva decât să adun cărţi. Cea dintâi bibliotecă de oarecare anvergură la care am avut acces a fost aceea a strămătuşii mele dinspre mamă, despre care am tot scris. Când am epuizat-o, mi-am mutat diligenţele de cititor asiduu la Biblio­teca Orăşenească din Rm. Vâlcea. Acolo am văzut prima oară un „ex libris“. Cu alte cuvinte, o notă olografă referitoare la posesorul exemplarului de carte.

Cele mai multe cărţi care mi-au trecut prin mână în acea împrejurare proveneau din biblioteca unei familii bogate din oraş, familia Puţureanu, pe ale cărei descendente, de vârsta mamei mele, le cunoscusem în copilărie. Cărţile le fuseseră pur şi simplu confiscate odată cu averea.

Mai târziu am aflat de multe alte biblioteci personale confiscate de comunişti. Despre aceea a lui E. Lovinescu, ajunsă în subsolul unei clădiri din Cartierul Vechi, a scris Ileana Vrancea un articol cutremurător în „România literară“ la începutul anilor 1990. Alţi biblio­fili şi-au vândut cărţile ca să poată trăi. Unele, marcate cu ex libris Ş. Cioculescu, le-am cumpărat eu însumi, student fiind, de prin anticariatele bucureştene.

Am mai povestit despre biblioteca unui profesor de liceu de la Sibiu, din generaţia tatălui meu, în care am văzut prima oară ediţii princeps din marii filosofi germani din secolul al XIX-lea. Ca şi despre aceea a italienistului Pimen Constantinescu, donată Şcolii medii de fete din Sibiu şi confiscată imediat de Securitate. Acelaşi Pimen Constantinescu, pe care l-am cunoscut într-o sală de lectură a Bibliotecii Astra şi cu care am avut nesfârşite discuţii pe tema cărţilor. Dovadă de puterea magică a acestora, îmi amintesc, iată, după 60 de ani, ce anume citeam când Pimen Constantinescu s-a aşezat din întâmplare pe un scaun alăturat şi a vrut să ştie ce părere am despre tragediile lui Sofocle.

Mai târziu am aflat de multe alte biblioteci personale confiscate de comunişti.

Habent sua fata libelli. (N. r. – „Cărţile au propriul destin.“) Poveştile despre soarta cărţilor pe care mi le spunea pe vremuri părintele-bibliotecar Beju de la Mitropolia sibiană le mai ştiu şi astăzi. Ceea ce am descoperit la sfârşitul vieţii este că soarta cărţilor e strâns legată de soarta oamenilor.