Simonei
0Le-am adunat. Şi le-am dedicat Simonei. Simonei Catrina. Pentru că mi-a plăcut cum scria, o citeam din „Tango”, apoi şi din „Adevărul”, ştiu că rîdeam de cîte trei ori la fiecare propoziţie, invidiam măiestria construcţiilor, le subliniam, decupam şi visam că o să reuşesc şi eu asta vreodată.
Mai întîi a fost „24 FUN”. „Cel mai tare ghid din România”, hîrtie color, format mic şi săptămînal. Eu scriam bilunar. Iar sîmbăta sau duminica pînă-n prînz mergeam cu bicla „La copac”, undeva prin spate pe la Romană, o legam de un gard, adunam două-trei exemplare de pe mese şi mă aşezam să-mi savurez cele scrise la un uischiuleţ mic cu gheaţă. Că doar meritam, eram autor! Îi citeam şi pe alţii. Subliniam şi mai învăţam cîte ceva. Mai ales de la F.I., o să recunosc mereu asta. Am fost serios, s-a remarcat şi am început rapid să apar săptămînal. Prin vara lui 2014, în concediul ăla de trei zile, îmi amintesc că eram pe la Vatra Dornei într-un motel, cu un notebook obosit, semnal slab, încercam să-mi trimit editorialul şi ceream patronului confirmări la telefon că „Metamorfoză”, un text ceva mai „sprinţar” poate apărea. Şi a apărut. După cîţiva ani, în ton cu o presă scrisă în suferinţă, „24” a sucombat şi a rămas doar în format electronic. I-am rămas fidel şi îmi trimit chiar şi azi „contribuţia”, ori de cîte ori mi se cere; primii prieteni nu se uită! Şi cum ar putea fi altfel, într-o asemenea companie selectă! Robert Şerban, Cătălin Ştefănescu, Mircea Toma, Mihai Radu, Emanuel Pârvu... Şi eu, anonimul Cezar Pârlog, pierdut printre ei, undeva pe la cuprins.
Da, recunosc, că înainte a mă alătura lor, pe cînd doar visam la asta, spuneam nu numai că nu vreau să primesc nimic, ba chiar că aş fi în stare să plătesc eu ca să apar pe lîngă ei!
Stilul meu, aflat atunci în perioada celor „şase, şapte ani de acasă”, cei de formare, în care, ca plastilina, aşa cum îl modelezi aşa îl ai, plăteşte în continuare tribut spaţiului limitat, „satîrului” care cade după cele 2500 de semne alocate. Scriu şi azi concis şi tăios, fără floricele, timp pierdut şi descrieri; scurt pe doi! Îmi sînt proaspete „luptele grele” pe care le duceam cu cîte un text drăguţ dar care, vai! avea, gata terminat, peste 3000 de semne. Şi apucă-te şi taie, renunţă cu greu, textul e deja rotund şi perfect, dar tot „nu face categoria”. Încep să înlocuiesc cîte un cuvînt cu vreun sinonim. Reuşesc asta şi cu altele şi scap de cîteva litere. Insuficient, mai trebuie eliminate destule. Ţi se rupe inima. Arunc în luptă ultimele resurse: orice şapte sau patru ori trei din text, devine doi sau opt. Staţia de metrou Tineretului sau Victoriei devine scurt, Obor. Am mai economisit cîteva caractere. Sleit de efort, număr pentru ultima dată. Să fi fost, să zicem 2580.
Nu mai pot, nu am ce să mai scot, stric textul!
Şi îl trimit. Începe aşteptarea, îl ajustează ei sau nu mai intră deloc? Dar apare...
În momentul în care cotidianul „Puterea” a suferit un facelift, şi-a primenit colectivul şi a ieşit pe hîrtie cu un nou concept, am primit ok-ul redactorului-şef pentru o colaborare. După o perioadă de probe pe site, mi-am stabilit ziua de apariţie şi titlul rubricii, „Life stuff” să fie! Pro bono, ca peste tot. Distribuţie oarecum naţională, tiraj miculuţ, proprietar dezinteresat. Dar era fain cînd dădeai vinerea cîte o fugă pentru o „pove” şi o plăcintă pe la Ploieşti, îţi luai de-acolo dezinteresat ziarul în care semnai, i-l dădeai şi ei, chiar dacă ştia scrierea.
Redactorul era un băiat fin şi nu îţi intra pe texte, aşa că puteai să incluzi în ele mesaje clare către persoanele vremelnic dragi ori amicului restricţionat la propriul domiciliu de avatarurile unei justiţii pizmaşe. În altă zi de vineri, ai trecut pe la redacţie, ai luat ziarul în care tocmai îi dedicaseşi un text, ai şters-o mai devreme de la serv, te-ai urcat în trenul de Buzău, ai salutat miliţianul din faţa blocului şi ai urcat să-l bucuri puţin; vinul l-a dat el. „Puterea” a început să meargă tot mai prost. Ai avut iniţiative pentru resuscitare, ai propus nişte chestii deştepte de marketing, voiai să dai şi nişte bani, dar n-ai avut cu cine; au venit şi trecut ultimele două campanii electorale. Degeaba, puţina publicitate electorală nu l-a înviorat.
Un anume decembrie a adus o nouă sucombare. Aici n-am mai continuat în noul format, doar electronic.
La un moment dat, suindu-mă pe cele două trepte deja existente, „24” şi „Puterea”, am reuşit să ajung la soneria „Adevărului”. Simona Catrina plecase, s-a consacrat total proiectelor de la „Tango” iar eu am considerat că textelor gri ale lui Petre Barbu le trebuie o replică roz, optimistă şi plină de poftă de viaţă. Simţeam că „mi-am făcut mîna” şi pot începe să urc călcînd pe urmele stilului ei propriu. S-ar fi bucurat şi fostul meu prof de română, deloc „accidental”, chiar bătrînul Catrina. Cam aşa a sunat şi „scrisoarea mea de intenţie” care stă la baza unei fructuoase colaborări cu „Adevărul”. Deja peste cincizeci de articole. Uneori opt mii de vizualizări. Prea rar un loc în Top 5 pentru bloggeri.
Au mai fost şi două semnături prin Caţavencii. Doar cu iniţiale.
Dar Simona a plecat puţin, s-a dus să le povestească şi altora în stilul ei inimitabil. Iar eu am considerat că merită cu mult mai mult decît să adun poate cele mai bune pastile ale mele, apărute în cele trei publicaţii, pe care să i le dedic. Însă atît pot acum...
Asta-i cu „Electric puzzle”. O mulţime de piese conectate la o unică sursă de curent. „Un curent alternativ, sugerînd parcursul sinusoidal al existenţei noastre.” Un mozaic de „chestii de viaţă”. Scurt, dur, tăios, amuzant. De căutat şi de citit.
*
Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Electric puzzle”, Editura Neuma, 2017, „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional „Vasile Voiculescu”, 2015.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
