Scrisul ca victorie

La urma urmei, asemenea altor jurnale şi cel ce vede lumina tiparului acum, conform unui plan devenit parte a unei dispoziţii testamentare, este o alcătuire „de fragmente eterogene”, conţinând, din când în când, „câte un mic eseu pe o temă arbitrar aleasă”.

Cum ar fi, de pildă, tema stalinismului, a vieţii cotidiene în vremea lui, a felului în care poate fi înţeleasă azi „acea lume crudă, rigidă, riguros aberantă”. Ori copleşitoarea temă, recurentă în jurnal, a colaborării cu Securitatea, a semnificaţiei dar şi a condiţiilor în care au fost semnate în comunism atâtea şi atâtea angajamente. Şi nu chiar de oricine. De unde chinuitoarea întrebare adresată pe neaşteptate autorului jurnalului de Uca (Adriana), soţia lui: „se poate muri din pricina unei semnături?” Răspunsul vine prin evocarea gestului extrem şi exemplar al lui Mironel Chiraleu, prietenul lui Matei Călinescu care „s-a sinucis în închisoarea de la Aiud pentru că era şantajat să semneze un astfel de pact înainte de a fi eliberat, după cinci ani petrecuţi în echivalentul românesc al Gulagului”.

Asociată acestei teme principale, obsesive, e aceea a posibilităţii răscumpărării în timp a respectivei vini. Răscumpărare la care s-au încumetat sau nu, au avut ori nu au avut tăria morală de a recurge  feluriţi mari intelectuali români. Siliţi, în momente tragice ale existenţei lor, să facă odiosul pact, denunţat sau nu, atunci când nu mai prea erau motive să nu o facă.

De semnalat e deopotrivă tema arhitecturii romanelor lui Proust. O arhitectură ce se dovedeşte a fi mult mai nesigură atunci când lectura „catedralei” Á la recherche du temps perdu se face à rebours. Sau, de pildă, tema, mult mai teoretică, a lecturii, a cărţii ale cărei sensuri sunt îmbogăţite de „cititorii buni” ce „tind să devină, nici mai mult, nici mai puţin decât autorii virtuali ai textului pe care-l parcurg ”. Ori tema aparent banală a răspunsului la întrebarea comună „de ce scrii?” şi care în acest Altfel de jurnal primeşte unul dintre cele mai simple răspunsuri ce cred că au fost formulate vreodată: „pentru că m-am îndrăgostit de lectură şi pentru că, în timp, am învăţat să citesc, inclusiv să fur textul citit şi să-l rescriu mental”.

Găsim, desigur, în Un altfel de jurnal şi câte un portret  „schiţat în grabă”, aşa cum ar putea fi socotite, nu riguros exact, de pildă cele ale lui Ion Negoiţescu, Nichita Stănescu,  Adrian Marino sau chiar Nicolae Balotă.  Ca şi portrete cu caracter retrospectiv, ce devin ceea ce aş numi portrete-temă – cel mai relevant fiind acela de câteva ori completat, revizitat şi revizuit al istoricului Vlad Georgescu. Acestora asociindu-li-se „fotografii întregi”, tot atâtea semne ale unor prietenii perene, aşa cum sunt cele ale principalilor tovarăşi de dialog. Aşa cum au fost Mircea Ivănescu, cel căruia, de altminteri, îi este dedicată cartea, Ion Vianu, a cărui prezenţă dobândeşte în timp din ce în ce mai multă consistenţă, sau Norman Manea. „ Dincolo sau dincoace de teorii (una dintre ele fiind cea a anti-prieteniei enunţată de Marcel Proust n.m. M.M), eu îmi păstrez credinţa în prietenie, mereu pusă la încercare, mereu reînviată din propria-i cenuşă…O discuţie între prieteni poate lua un curs neprevăzut, deschide orizonturi nebănuite pentru unul sau altul dintre interlocutori. Într-un dialog, să zicem , despre lecturi şi cărţi, se pot articula idei noi, ieşite dintr-o ciocnire de opinii, pot apărea multe idei primite, puncte de vedere neaşteptate, fecunde pentru cel care e disponibil să le regândească, eventual să le argumenteze mai strâns, în scris ”. Aceasta deoarece „conversaţia poate fi un joc, ideal comparabilă cu o compoziţie muzicală la două sau la mai multe instrumente pe o temă dată”.

Mai găsim în Un altfel de jurnal- Ieşirea din timp şi „însemnări cu caracter de aide-mémoire”, trimiţând la preferinţe muzicale (Mozart, Bach, Beethoven, Schubert), la lecturi noi ori reluate, relectura fiind un fenomen firesc de vreme ce lui Matei Călinescu îi datorăm cartea intitulată chiar aşa, Rereading, la filme.

S-ar mai putea identifica în acest Un altfel de jurnal multe alte argumente care să acopere însăşi definiţia dată genului de chiar Matei Călinescu şi să justifice acel la urma urmei folosit de mine într-una dintre frazele de început ale acestor însemnări.

În fond, chiar prima parte a Ieşirii din timp, parte intitulată Problema memoriei, e una care mai-mai că ar corespunde definiţiei selectiv citate în notele fragmentare de mai sus. Cu toate că, din perspectiva a ceea ce urmează, respectiva parte întâi- una a tristeţii, a melancoliei, a unor îndoliate reveniri, a completării unor fotografii menite parcă să desăvârşească o altă carte autobiografică a lui Matei Călinescu- e vorba despre Portretul lui M- pare să-i servească celei de-a doua părţi drept o sui-generis  prefaţă.

Un altfel de jurnal nu este altfel numai pentru că, spre deosebire de Un fel de jurnal (1973-1981), a fost destinat, hotărât să apară postum, la exact 7 ani de la moartea autorului său. Ci pentru că, fiind unul al pregătirii pentru moarte, al „strategiei” one day at the time, temele abordate nu sunt nicidecum chiar atât de libere precum s-ar putea crede la o privire superficială.  E altfel şi fiindcă însăşi scriitura este alta. Faptul de a scrie are un cu totul alt sens, verbul a scrie având semnificaţia dacă nu a unei victorii, măcar a unei amânări: „Faptul că scriu în acest jurnal e un semn că mă simt ceva mai bine. Faptul de a scrie- oricât ai fi de bolnav, de bătrân, de străpuns de dureri fizice (nu e cazul meu)- indică existenţa unor misterioase resurse de energie ale corpului şi ale minţii”. Sau: „Observ în ultimele intrări câteva intrări în jurnal frecvenţa cuvintelor mari: viaţă, moarte, imortalitate etc. Am căpătat dreptul să le folosesc, în vorbirea interioară şi în scris. În scris însă ar trebui să le evit, sau să le ascund în subînţeles atunci când nu sunt abrupt, ameţitor, riguros inevitabile”.

Pentru Matei Călinescu, simplul fapt de a muri nu are nimic scandalos, aşa cum repeta adesea Eugen Ionescu ( creaţiei căruia semnatarul acestui Altfel de jurnal i-a dedicat o minunată carte ale cărei peripeţii sunt descrise acum cu ironie, cu umor). Numai că acel Ionescu, despre care soţia lui spunea odată „Comme toujours il a peur de la mort” a izbutit, ne reaminteşte, Matei Călinescu, „să mai şi creadă în ultimul jurnal, să se roage pentru morţii lui (inclusiv tatăl detestat cu care seamănă, fie şi prin contrast, mai mult decât îşi putea închipui”.

Totul fiindcă, în cazul dat, scrisul înseamnă mici victorii asupra morţii, adică „un lucru pozitiv şi merită să fie celebrat”.  O victorie, provizorie, e drept, asupra inevitabilei ieşiri din timp.