Aşadar, de ce e altfel Jurnalul lui Matei Călinescu, apărut recent la Humanitas, purtând subtitlul Ieşirea din timp? Subtitlu pe care îndrăznesc să-l pun în legătură cu Fuga din timp, tot un jurnal, din anii dadaişti ai lui Hugo Ball. Carte pe care, la un moment dat, a ţinut să o consulte profesorul român de zeci de ani stabilit în Statele Unite, la Bloomington
La urma
urmei, asemenea altor jurnale şi cel ce vede lumina tiparului acum, conform
unui plan devenit parte a unei dispoziţii testamentare, este o alcătuire „de
fragmente eterogene”, conţinând, din când în când, „câte un mic eseu pe o temă
arbitrar aleasă”.
Cum ar fi,
de pildă, tema stalinismului, a vieţii cotidiene în vremea lui, a felului în
care poate fi înţeleasă azi „acea lume crudă, rigidă, riguros aberantă”. Ori
copleşitoarea temă, recurentă în jurnal, a colaborării cu Securitatea, a
semnificaţiei dar şi a condiţiilor în care au fost semnate în comunism atâtea şi
atâtea angajamente. Şi nu chiar de oricine. De unde chinuitoarea întrebare
adresată pe neaşteptate autorului jurnalului de Uca (Adriana), soţia lui: „se
poate muri din pricina unei semnături?” Răspunsul vine prin evocarea gestului
extrem şi exemplar al lui Mironel Chiraleu, prietenul lui Matei Călinescu care
„s-a sinucis în închisoarea de la Aiud pentru că era şantajat să semneze un
astfel de pact înainte de a fi eliberat, după cinci ani petrecuţi în
echivalentul românesc al Gulagului”.
Asociată
acestei teme principale, obsesive, e aceea a posibilităţii răscumpărării în
timp a respectivei vini. Răscumpărare la care s-au încumetat sau nu, au avut
ori nu au avut tăria morală de a recurge feluriţi mari intelectuali români. Siliţi, în
momente tragice ale existenţei lor, să facă odiosul pact, denunţat sau nu,
atunci când nu mai prea erau motive să nu o facă.
De semnalat
e deopotrivă tema arhitecturii romanelor lui Proust. O arhitectură ce se dovedeşte
a fi mult mai nesigură atunci când lectura „catedralei” Á la recherche du temps perdu
se face à rebours. Sau, de pildă,
tema, mult mai teoretică, a lecturii, a cărţii ale cărei sensuri sunt îmbogăţite
de „cititorii buni” ce „tind să devină, nici mai mult, nici mai puţin decât
autorii virtuali ai textului pe care-l parcurg ”. Ori tema aparent banală a
răspunsului la întrebarea comună „de ce scrii?” şi care în acest Altfel de jurnal primeşte unul dintre
cele mai simple răspunsuri ce cred că au fost formulate vreodată: „pentru că
m-am îndrăgostit de lectură şi pentru că, în timp, am învăţat să citesc,
inclusiv să fur textul citit şi să-l
rescriu mental”.
Găsim,
desigur, în Un altfel de jurnal şi
câte un portret „schiţat în grabă”, aşa
cum ar putea fi socotite, nu riguros exact, de pildă cele ale lui Ion Negoiţescu,
Nichita Stănescu, Adrian Marino sau
chiar Nicolae Balotă. Ca şi portrete cu
caracter retrospectiv, ce devin ceea ce aş numi portrete-temă – cel mai relevant fiind acela de câteva ori
completat, revizitat şi revizuit al istoricului Vlad Georgescu. Acestora
asociindu-li-se „fotografii întregi”, tot atâtea semne ale unor prietenii
perene, aşa cum sunt cele ale principalilor tovarăşi de dialog. Aşa cum au fost
Mircea Ivănescu, cel căruia, de altminteri, îi este dedicată cartea, Ion Vianu,
a cărui prezenţă dobândeşte în timp din ce în ce mai multă consistenţă, sau
Norman Manea. „ Dincolo sau dincoace de teorii (una dintre ele fiind cea a
anti-prieteniei enunţată de Marcel Proust n.m. M.M), eu îmi păstrez credinţa în
prietenie, mereu pusă la încercare, mereu reînviată din propria-i cenuşă…O
discuţie între prieteni poate lua un curs neprevăzut, deschide orizonturi
nebănuite pentru unul sau altul dintre interlocutori. Într-un dialog, să zicem
, despre lecturi şi cărţi, se pot articula idei noi, ieşite dintr-o ciocnire de
opinii, pot apărea multe idei primite,
puncte de vedere neaşteptate, fecunde pentru cel care e disponibil să le
regândească, eventual să le argumenteze mai strâns, în scris ”. Aceasta
deoarece „conversaţia poate fi un joc, ideal comparabilă cu o compoziţie
muzicală la două sau la mai multe instrumente pe o temă dată”.
Mai găsim în
Un altfel de jurnal- Ieşirea din
timp şi „însemnări
cu caracter de aide-mémoire”, trimiţând
la preferinţe muzicale (Mozart, Bach, Beethoven, Schubert), la lecturi noi ori
reluate, relectura fiind un fenomen firesc de vreme ce lui Matei Călinescu îi
datorăm cartea intitulată chiar aşa, Rereading,
la filme.
S-ar mai
putea identifica în acest Un altfel de
jurnal multe alte argumente care să acopere însăşi definiţia dată genului
de chiar Matei Călinescu şi să justifice acel la urma urmei folosit de mine într-una dintre frazele de început
ale acestor însemnări.
În fond,
chiar prima parte a Ieşirii din timp,
parte intitulată Problema memoriei, e
una care mai-mai că ar corespunde definiţiei selectiv citate în notele
fragmentare de mai sus. Cu toate că, din perspectiva a ceea ce urmează,
respectiva parte întâi- una a tristeţii, a melancoliei, a unor îndoliate
reveniri, a completării unor fotografii menite parcă să desăvârşească o altă
carte autobiografică a lui Matei Călinescu- e vorba despre Portretul lui M- pare să-i servească celei de-a doua părţi drept o
sui-generis prefaţă.
Un altfel de jurnal nu este altfel numai pentru că, spre deosebire de Un fel de jurnal (1973-1981), a fost destinat, hotărât să apară
postum, la exact 7 ani de la moartea autorului său. Ci pentru că, fiind unul al
pregătirii pentru moarte, al
„strategiei” one day at the time,
temele abordate nu sunt nicidecum chiar atât de libere precum s-ar putea crede
la o privire superficială. E altfel şi fiindcă însăşi scriitura este
alta. Faptul de a scrie are un cu totul alt sens, verbul a scrie având semnificaţia dacă nu a unei victorii, măcar a unei
amânări: „Faptul că scriu în acest jurnal e un semn că mă simt ceva mai bine.
Faptul de a scrie- oricât ai fi de bolnav, de bătrân, de străpuns de dureri
fizice (nu e cazul meu)- indică existenţa unor misterioase resurse de energie
ale corpului şi ale minţii”. Sau: „Observ în ultimele intrări câteva intrări în
jurnal frecvenţa cuvintelor mari: viaţă,
moarte, imortalitate etc. Am căpătat dreptul să le folosesc, în vorbirea
interioară şi în scris. În scris însă ar trebui să le evit, sau să le ascund în
subînţeles atunci când nu sunt abrupt, ameţitor, riguros inevitabile”.
Pentru Matei
Călinescu, simplul fapt de a muri nu are nimic scandalos, aşa cum repeta adesea
Eugen Ionescu ( creaţiei căruia semnatarul acestui Altfel de jurnal i-a dedicat o minunată carte ale cărei peripeţii
sunt descrise acum cu ironie, cu umor). Numai că acel Ionescu, despre care soţia
lui spunea odată „Comme toujours il a peur de la mort” a izbutit, ne reaminteşte,
Matei Călinescu, „să mai şi creadă în ultimul jurnal, să se roage pentru morţii
lui (inclusiv tatăl detestat cu care seamănă, fie şi prin contrast, mai mult
decât îşi putea închipui”.
Totul
fiindcă, în cazul dat, scrisul înseamnă mici victorii asupra morţii, adică „un
lucru pozitiv şi merită să fie celebrat”.
O victorie, provizorie, e drept, asupra inevitabilei ieşiri din timp.