Scriitorul Stelian Tănase: „Când scrii un roman, există un risc pentru fiecare cuvânt“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Stelian Tănase                                    FOTO: Adevarul
Stelian Tănase                                    FOTO: Adevarul

Scriitorul Stelian Tănase spune că în seria de romane pe care o pregăteşte, din care face parte şi cel mai recent, „Partida de vânătoare“, sentimentul este de dezamăgire faţă de societatea contemporană, pe care a studiat-o în arhive.

Personajul principal din „Partida de vânătoare“ – romanul lui Stelian Tănase (66 de ani), publicat recent de Editura Vremea şi lansat pe 3 iunie, în ultima zi la Bookfest (30 mai-3 iunie) – este Ţumpi, o femeie de 30 de ani. Eroina trăieşte schimbarea prefixului sub forma tuturor crizelor posibile – sentimentală, profesională şi de identitate. Părăsită la altar, fără un loc de muncă şi niciun scop în viaţă, Ţumpi se apucă de scris şi evadează în universul propriei cărţi, exploatându-şi personajele emoţional şi sexual pentru a câştiga faimă printre cititori. De-a lungul efortului creator, Ţumpi se va prăbuşi în toate capcanele scriitorului aspirant – consum de anxiolitice, neputinţa de a distinge între realitate şi imaginaţie, pierderea inspiraţiei, recenzii dintre cele mai surprinzătoare, distrugerea manuscrisului şi revolta personajelor. „Când nu mai ai decât două soluţii pentru a scăpa de angoase – preotul sau psihologul – o poţi alege pe a treia: să te apuci de scris un roman“, se arată în prezentarea cărţii.

„Weekend Adevărul“: De ce „Partida de vânătoare“? De ce aţi ales acest titlu?

Stelian Tănase: M-am gândit la semnificaţia titlului, care arată că în roman sunt mai multe partide de vânătoare şi această formulă acoperea, să spunem, mai multe teme ale romanului. Cineva vânează, cineva este vânat: acest lucru am vrut să-l transmit încă din titlu, să-mi previn cititorul că este vorba de o partidă de vânătoare. Acesta este, de fapt, al doilea roman din „Seria neagră“, deschisă cu romanul „Maestro. O melodramă“. Şi urmează al treilea: „Marele incendiator. Cronica unui fapt divers“, pe care l-am scris înainte de „Partida de vănătoare“, dar care va fi în librării în 2019. Acum scriu altul, ca să întregesc această serie care va avea cinci romane. Ele se citesc independent, nu sunt ca un serial, ca o telenovelă.

E mai dificilă munca la roman decât cercetarea istorică?

Scrisul la un roman e o muncă de salahor, de infanterist. Scrii cuvânt lângă cuvânt până ajungi la zeci de mii de semne, iar momentul în care acestea capătă o anumită coerenţă vine treptat, nu o construieşti de la început. Dar asta înseamnă cam cinci ani de viaţă, asta e jucăria. Închipuiţi-vă că scrieţi o scrisoare de 800 de pagini. Aţi văzut ce greu e să le scrieţi părinţilor o scrisoare? Atât de greu, încât ajungem să nici n-o mai scriem. Lucrul la seria aceasta de cinci romane e un pariu foarte dificil. E foarte greu să scrii despre oameni vii, să scrii despre o lume care există. Eu am experienţa arhivelor, am scris despre epocile trecute, despre perioada interbelică. E mult mai uşor să faci asta din arhive, pentru că ştii finalul. Privirea ta e fermă şi obiectivă în acest caz. Când scrii, însă, despre o lume în mişcare este infernal. Nu ştii dacă sensul în care tu vezi lucrurile este chiar bun şi dacă nu cumva lumea se întoarce invers. E foarte probabil să se întâmple asta. Atunci toate judecăţile tale – sunt zeci pe fiecare pagină – îţi pun o mare problemă de a opta: lumea se duce  încolo sau încolo? Când scrii istorie, cum am scris în „Clienţii lu’ tanti Varvara“, de exemplu, lucrurile erau clare: te duci în arhivă şi vezi toate destinele ca pe un ecran, poţi să povesteşti filmul.

Când scrii un roman e total diferit şi există un risc pentru fiecare cuvânt. Dacă sensul pe care îl probez în carte este şi cel real al istoriei, atunci mi-am propus să scriu o frescă despre lumea românească în tranziţie, despre lumea în care am trăit, despre dramele pe care le-am trăit. E un pariu enorm, foarte riscant. Cu siguranţă, în următorii doi-trei ani această frescă se va întregi.

„M-am întors la roman“

Practic, dumneavoastră v-aţi întors la roman de la arhive.

Da, eu am debutat ca romancier, acesta este al nouălea sau al zecelea roman pe care îl public şi cam al 23-lea-al 24-lea titlu. E cam jumătate-jumătate. Unele sunt cărţi-document, care se axează pe arhive. Scriu romane exact aşa cum am scris cărţi de analiză care se bazează pe documente, nu este o schimbare de registru, ci este o revenire. Am scris, înainte de ’89, trei romane: „Luxul melancoliei“, care a apărut în 1982 la Cartea Românească, şi alte două romane interzise de cenzura comunistă, „Playback“ şi „Corpul de iluminat“, care au apărut după 1989. Într-un fel, îmi întregesc profilul. M-am
întors la roman de zece ani, din 2008. Sunt la al nouălea sau al zecelea roman, nu ştiu cifra exactă pentru că unele sunt în sertar. Anul viitor sper să public altul. Sentimentul care domină în această „Serie neagră“, care va fi alcătuită din cinci romane, este cel al dezamăgirii generaţiei mele legat de parcursul României şi al lumii româneşti. Predomină un sentiment al dezamăgirii. Noi, cei care aveam o vârstă medie în ’89, speram ca România, după ce s-a prăbuşit comunismul, să fie mult mai departe decât este astăzi. Mulţi intelectuali trăiesc acest sentiment puternic. Se va vedea în următorul roman despre „Marele Incendiator“ că e vorba despre o dezamăgire.

Cât e ficţiune şi cât e realitate în „Partida de vânătoare“?

Sută la sută ficţiune. Există un fir roşu care desparte cărţile mele de ficţiune de cărţile mele de arhivă. Nu le amestec. Nu amestec genurile, sunt foarte atent. Nu scriu romane cu cheie, nu mă interesează să transpun fapte din documente în romane ca ficţiune, să mă fac că vorbesc despre o poveste inventată, aceasta fiind, de fapt, o poveste povestită.

Imagine indisponibilă

Confiscat de arhive

Documentarea aţi făcut-o tot în arhive?

Da, în arhive. Cred că destinul meu de scriitor de după ’89 a fost determinat de faptul că am stat 25 de ani în arhive, nu numai din România, dar şi din Statele Unite, Franţa, Anglia. La un moment dat, eram atât de confiscat de arhive, încât m-am oprit, am spus că trebuie să mă opresc.

 Povestiţi-mi despre aventurile lui Ţumpi, personajul dumneavoastră feminin din cartea „Partida de vânătoare“.

Nu aş vrea să trădez intriga, pentru că trebuie să-i lăsăm cititorului această plăcere de a găsi o poveste bună, sper eu. Cred că esenţialul scriitorului este să spună poveşti bune. Dar câteva lucruri pot să trădez. Este vorba de un personaj, Ţumpi, o femeie de 30 de ani, care nu mai ajunge la altar pentru că e părăsită de bărbatul cu care voia să meargă la biserică. Prima dată romanul se numea chiar „Rochia de mireasă“. În acel momentul în care bărbatul o părăseşte, ea se gândeşte să o rupă cu trecutul. Avea un job foarte interesant, la o agenţie de publicitate mare, parcursul profesional era reuşit, dar ea decide să trântească uşa, să rupă legăturile cu trecutul. Se mută cu locuinţa şi se apucă de scris. Nu se mai duce la job, îşi dă demisia şi vrea să înceapă o altă viaţă. Ei bine, fata asta, Ţumpi, scrie o poveste pe care o inventează, numai că unii cred că povestea este reală: în ceea ce povestea era vorba de o lovitură militară şi de un amor la înalt nivel, clandestin. Elementele poveştii încep să se amestece. Ea spune: „Nu e nimic adevărat, e ficţiune, am inventat, e imaginaţie“. Evident, lumea nu o crede. Acesta este miezul narativ al cărţii. De aici încolo lucrurile încep să se răstoarne: sunt lovituri de teatru, un amestec între realitate şi ficţiune, între istorie şi vis.

Imagine indisponibilă

Ce modele literare aveţi?

Din literatura română, Caragiale, şi scriitori valahi, cronicari, Nicolae Filimon, Ghica sunt maeştrii mei. Iar din alte zări, Gogol, dar şi de mai înainte: Swift, Rablais. Din epoca modernă sunt câţiva romancieri pe care îi iubesc foarte tare, nici nu ştiu cu care să încep, pentru că sunt dator multora. Louis-Ferdinand Céline, minus pasajele lui antisemite. Sunt filosemit, nu antisemit. Dar „Călătorie la capătul nopţii“ este o capodoperă absolută. Îl iubesc şi pe Henry Miller, îmi place Charles Bukowski.

Am fost întotdeauna foarte curios să citesc scriitori contemporani cu mine, care au trăit într-un fel sau altul, parţial sau total, în timpul vieţii mele. Am şi eu o vârstă, peste 60 de ani, am fost contemporan cu mulţi scriitori pe care îi iubesc. 

Spuneaţi la un moment dat că am eşuat după Revoluţie în politică şi nu numai. De ce credeţi că s-a întâmplat lucrul acesta?

Sunt mai multe explicaţii: una socială, una economică şi alta psihologică. Aş da o explicaţie abstractă: eşecul poate ţine de fibra noastră.

Deci e în noi răul?

Da, e înauntrul nostru.

Pe plan politic, ce s-a întâmplat, de fapt?

Faptul că nu suntem capabili să ne descurcăm, să avem o viziune, că trăim din descurcăreală de la o zi la alta. Nu prea facem distincţie între minciună şi adevăr, le amestescăm în viaţa noastră.

Asta cred că ne ţine în loc foarte mult. Mai mult decât efectele politicii internaţionale, criza economică e înăuntrul nostru, al fiecăruia dintre noi. Drama nu este între noi, ci se produce prin noi, prin fiecare în parte.

Legat de luptele din Uniunea Scriitorilor, cum v-aţi raportat la acestea?

Mie mi-a părut rău că ultima campanie electorală şi în ultimele alegeri de la Uniunea Scriitorilor nu s-a dus o discuţie serioasă, aprofundată despre statutul scriitorului astăzi. Situaţia scriitorului de astăzi este mult mai proastă decât în urmă cu zece ani. A pierdut mult din prestanţă şi din influenţa lui în societate, nu mai este o voce, ci este un marginal, chiar un paria. E tratat prost chiar de edituri, editurile române cred că fac un hatâr scriitorului român că-l publică. De multe ori, autorul nu e plătit. Aceste lucruri aş fi vrut să fie discutate foarte serios de către toate taberele. Nu s-au discutat şi nu văd că se vor discuta. Eu sunt foarte dornic să văd o asemenea discuţie şi să mă implic, să particip şi să spun ce se întâmplă din experienţa mea de autor, care trebuie să colaborez cu editurile, cu librăriile. Marea problemă este difuzarea, faptul că volumele trebuie să ajungă la cititori. Trebuie să-l şi convingi să cumpere şi să citească, pentru că altfel, scriitorul nu poate supravieţui nici măcar economic, ca să nu spun că nu supravieţuieşte ca meserie, ca vocaţie.  

A studiat istoria comunismului în arhive

Stelian Tanase

Numele: Stelian Tănase

Data şi locul naşterii:
17 februarie 1952, Bucureşti

Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Filosofie din Bucureşti în 1977 şi este doctor în socio-
logie politică, din 1996. Predă ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti.

A debutat ca romancier în 1982 cu „Luxul melancoliei“ (Cartea Românească, reeditat 1993). Dintre volumele publicate după 1989, menţionăm: „Corpuri de iluminat“, „Şocuri şi crize“, „Playback“, „Ora oficială de iarnă. Jurnal“, „Sfidarea memoriei“, „Anatomia mistificării“, „Miracolul revoluţiei. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste“, „Clienţii lu’ tanti Varvara“. La Editura Polirom a publicat: „Revoluţia ca eşec. Elite & societate“, „L.A. vs. N.Y. Jurnal american“, „Corpuri de iluminat“, iar la editura Trei, a publicat „Maestro“.

Publică articole în revista „22“  şi este editor coordonator al revistei „Sfera Politicii“.

A fost deputat în Parlamentul României.

Locuieşte în: Bucureşti.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite