Scriitorul Răzvan Petrescu: „Un autor adevărat e, în primul rând, un stilist”

Scriitorul Răzvan Petrescu: „Un autor adevărat e, în primul rând, un stilist”

Recent, la editura Curtea Veche, a apărut volumul de proze scurte, „Mandarina”, scris de Răzvan Petrescu, la douăzeci de ani distanţă faţă de ultimul său volum de ficţiune. Între timp, scriitorul a publicat mai multe volume de non-ficţiune, iar o dată cu „Mandarina” se bucură, după cum mărturiseşte chiar el, de un sentiment senzaţional.  Răzvan Petrescu a acordat ziarului „Adevărul” un interviu în care a povestit despre volumul său de revenire.

Ştiri pe aceeaşi temă

Scriitorul Răzvan Petrescu (61 de ani) a lansat anul acesta „Mandarina”, un volum de proze scurte în care jonglează cu situaţii tragice şi inserţii umoristice. Acesta a explicat cum a ajuns la titlul volumului, cuvânt ce se regăseşte o singură dată în carte, cum a ajuns să abordeze cele trei teme majore, precum şi motivaţia alegerii sale de a scrie proză scurtă. 

„Adevărul”: Cum se simte să publicaţi din nou ficţiune după 20 de ani?

Răzvan Petrescu: E senzaţional. Am avut o stare pe care nu am mai încercat-o în două decenii, dar faptul că am scris-o atât de repede... în patru luni şi un pic a fost gata. De fapt, reviziile au durat mai mult decât scrisul propriu-zis- scrisul primei variante pentru că după, fac multe cizelări, şlefuiri... Să zicem că în două luni am scris-o cam aşa. Probabil că am atins un punct de fierbere după atâta timp.

Senzaţia a fost nemaipomenită pentru că, aţi văzut, în perioada asta am scris jurnale, recenzii, interviuri..Am făcut aproape un gen literar din interviuri. De unde a plecat chestia asta? Am citit şi eu, ca multă lume, foarte multe interviuri cu scriitori buni sau foarte buni. Şi am văzut că aproape toţi sunt extrem de serioşi, n-au umor deloc, răspund pertinent, dar strict la întrebare, nu se aventurează nicăeri în altă parte decât îi duce jurnalistul.

Aşa că am încercat să dau diferite răspunsuri aşa încât să nu semene cu ce am citit. După care, văzând că se repetă întrebările: cum a fost cu medicina, de ce n-am scris roman...Pur şi simplu, m-au obligat mereu să dau alte răspunsuri decât cele anterioare.  Şi chiar că s-a născut un fel de gen literar, dar nu e literatură. Aşa că revenirea asta, pentru mine a fost extraordinară.

Legat de titlu... am văzut că apare doar o dată, în „Sacrificiul”. De ce fix cuvântul „Mandarina”?

Am avut foarte multe variante de titlu. Împânzisem camera cu foi A4. Era greu. Nu puteam să fac ceea ce se face în mod obişnuit la proza scurtă- să dau ca titlu numele uneia dintre povestiri. Nu puteam pentru că aici sunt trei teme mari: relaţia tată-fiu, cealaltă despre securişti şi alţi monştri, iar ultima cel puţin, e chiar varia. Deci am subiecte din diferite planuri narative ideatice. Îmi trebuia ceva care să acopere toate astea.  

„Mandarina” mi s-a părut că e foarte bună. Ea are şi un subtext. Aşa cum apare în povestire, nu există. Ori, neexistând, atunci trimiterea era, prin contrapunct, la mai multe lucruri. Şi da, cred că de asta am ales-o.

La temele acestea mari, cum aţi ajuns? De fapt, la îmbinarea lor?

Tocmai prin contrapunct. După relaţia tată-fiu..sunt proze deloc vesele...eu cu copilul meu, eu cu tatăl meu, el, copilul care mă vede pe mine. Plus una în care nu sunt nici eu, nici el. E un adolescent cu un tată care are probleme cu băutura şi apare acolo o legătură cu copilul meu, să-i spunem, că sunt proze autoreferenţiale.

Am ajuns să le unesc pentru că prozele cu relaţia tată-fiu sunt într-un registru grav.

Oricât am vrut eu, aşa cum am făcut tot timpul, să le salvez prin umor, nu prea merge. Mă rog, am umor şi acolo, dar umorul nu mai poate egala tragedia, sau melancolia, sau chiar disperarea. Şi atunci, am simţit că am nevoie de altceva.  Şi din cauza asta apar securiştii, e cu totul şi cu totul altceva.

Oricum securiştii mă obsedează de mult, de pe vremea lui Ceauşescu...sunt vreo 400 de ani de atunci. Cred că au existat şi pe vremea turcilor. Nu se poate să nu fi avut turcii securitate.

Mă obsedează pentru că ne-au marcat tinereţea, cel puţin generaţiei mele... Eu am scăpat... Aveam 33 de ani în 89, deci eram deja matur. Ne-au marcat. Pe urmă, a fost o perioadă în care nu i-am mai văzut pentru că s-au ascuns perfect. Acum, din nou, se pare că, mă rog, aşa spun foarte mulţi şi aşa mi se pare şi mie... se pare că sunt la cârmă. Ori lucurile astea sunt aproape înspăimântătoare. Deci i-am pus şi pe ei ca să scap de ei, iar pe urmă am trecut alegro, la proze care n-au legătură unele cu altele, n-au legătură cu celelalte teme.

Sunt teme care mă urmăresc de mult şi am simţit că e timpul să le pun. Puteam să renunţ la una din ele şi atunci nu mai era niciun contrapunct. Aşa, mai jucate...

Şi foarte bine că n-au legătură unele cu altele. În fond nu am scris o simfonie unde chiar trebuie să aibă o legătură partea a doua, a treia cu prima parte sau măcar să fie scrise în aceeaşi cheie.

Întreb cumva din pricina primei povestiri, „Fetiţa cu chibrituri”, ce fel de cititor vedeţi pentru „Mandarina”? Pentru că acea primă povestire pare să nu fie pentru cineva confortabil şi prea sensibil de fel care s-ar putea să nu continue să citească.

E treaba lui. Pe de altă parte, mă gândesc că orice fel de cititor a dat nişte bani pe cartea asta. Adică 30 de lei e destul de mult. Şi măcar pentru asta, dacă nu o înţelege, peste prima trece... ca să motiveze o cheltuială.

Că tot vorbim de „Fetiţa cu chibrituri”, am văzut că sunt foarte multe trimiteri culturale acolo, multe pe muzică clasică, iar acestea nu apar numai în prima povestire.

Da, şi muzică clasică, şi jazz, şi literatură. Le-am făcut pe toate şi acolo, în interiorul povestirii, e un contrapunct. Printre toate ororile care i se întâmplă, am încercat să le sublimez printr-o cultură devastatoare a fetiţei. Sigur că e imposibil. Pe de altă parte, seamănă cu ceva...Există în „Portocala mecanică”, filmul, pentru prima oară în istoria cinematografiei, din cât am citit eu în dicţionare de cinematografie... scenele de o violenţă îngrozitoare nu sunt comentate în fundal pe o muzică gravă, sumbră, aşa cum se făcuse pe atunci.

Erau pe simfonie.

Da, există Beethoven acolo, există ”Singing in the Rain” ...

Ei, comentariul ăsta muzical am încercat să-l fac şi eu în „Fetiţa cu chibrituri”. Ea fiind violată tot timpul în cele mai bestiale moduri, comentariul muzical depinde de sensibilitatea cititorului. Fie agravează situaţia, fie o salvează, cumva.

Şi oricum, iarăşi o tematică, un subiect care mă urmăreşte de multă vreme, de când am citit „Fetiţa cu chibrituri”. Întotdeauna mi s-a părut complet injust modul în care a operat Andersen. Adică, ea moare, totul e îngrozitor. Cum adică? Nu se răzbună? Pe toţi nenorociţii ăia care o lasă să moară de foame? Şi am găsit finalul ăla în care dă foc întregului oraş, măcar aşa.

Aveţi şi o povestire în care este vorba şi despre blocajul scriitorului. Scriaţi acolo: „dacă ai scris prima frază, ai pornit pe făgaş”. Dumneavoastră cum recunoaşteţi că aveţi o primă frază bună de început?

Întâi am subiectul. Subiectele mi le notez într-un folder care se numeşte chiar aşa. Şi notaţia e de o frază maxim, nu mai mult. Uneori, câteva cuvinte, şi ştiu despre ce e vorba.  Îmi aleg subiectul pentru ziua X şi, uneori îmi vine imediat prima frază, fără niciun fel de problemă, alteori stau şi mă gândesc. Şi dacă mă gândesc prea mult, trec la alt subiect unde îmi vine repede prima frază.

În  proza scurtă care e şi cel mai dificl gen literar pentru că nu îţi poţi permite balast deloc- dacă ai greşit un paragraf s-a terminat, dacă ai greşit o frază e greu, dacă ai făcut greşeli de punctuaţie e greu-, prima frază e pentru agăţarea cititorului. Să simtă că va merge în continuare.Ultima frază  ca să îi rămână în minte destul de multă vreme povestirea X.

 Aşa e cu prima frază. Depinde. De regulă, apare foarte repede. Şi nu o rescriu. Asta e foarte interesant. Rescriu foarte mult, după cum am spus la început. Ei bine, prima frază, aproape invariabil, rămâne aşa cum mi-a venit.

Şi ultima?

La ultima mă mai gândesc uneori. Dar ultima decurge din povestire. A remarcat destul de multă lume că tăietura finală e ca o marcă.

Da, păi rămâne cumva impactul.

Rămâne impactul. Trebuie să aibă  un impact de asemenea măsură, încât să nu treacă imediat la următoarea povestire. Dacă e foarte mare impactul, cititorul simte nevoia să respire puţin: să se uite pe geam, să fumeze o ţigară- una din aia cu cancer, cu lucruri drăguţe.

Nu o să vă întreb neapărat de ce nu scrieţi roman, dar pentru că am văzut că „Lectorul” se termină cu propoziţia „Mă gândesc să scriu un roman”... de ce aţi preferat totuşi proza scurtă în detrimentul romanului? Că totuşi e mai grea.

E mai grea, e categoric mai grea. Nu pentru că o spun eu pentru că, dacă ar fi aşa, ar suna ca un fel de justificare. „Uite, e scriitor de proză scurtă pentru că i se pare grea şi e provocat”...Nu. Iniţial a fost aşa. Atunci când m-am apucat eu să scriu mai serios, prin anii 80, lucram, eram medic, iar singurele zile libere erau weekendurile. Ori, o proză scurtă poţi s-o scrii în două zile, după care să faci punte săptămâna următoare şi o termini în următoarele două zile. Nu prea ai modificări de stare. Mai rar, mult mai rar decât în roman.

Cum poţi să scrii un roman când eşti scriitor de weekend? La un moment dat, noi, cei născuţi în 56, pe acolo, am fost botezaţi scriitori de weekend pentru că nu aveam cum altfel. Nu ştiu cum au reuşit colegii mei care au scris romane, dar pentru mine a fost imposibil. Nu-mi puteam regăsi aceeaşi stare peste două săptămâni, peste patru săptămâni. Absolut exclus. Şi mai e ceva.

Eu sunt un tip rapid, de impact. Îmi plac lucrurile de mareimpact, puternice. Ori, dacă o lălăi pe trei- patru luni să zicem, s-a terminat când trebuie să scrii roman. Nu prea mai poţi. Prozele trebuie să percuteze imediat, să explodeze.

Mi se pare că, cel puţin la noi, cititorii reacţionează mai bine, primesc mai călduros, romanul. Pare că le atrage atenţia mai mult.

E adevărat, dar aici e o întreagă istorie pentru că proză scurtă nu s-a prea scris la noi. Acum e un curent, un lucru foarte bun. Dar nu numai la noi, cam peste tot în lume. Nu-mi dau seama, dar s-ar putea ca premiul Nobel dat lui Alice Munro să fi mobilizat puţin editurile să fie atenţi şi la scriitorii de povestiri. Mie mi s-a întâmplat în Italia, în Franţa, în Grecia... să fiu propus pentru editare,de traducători, şi patronii să întrebe doar atât: „ce scrie ăsta?” „proză scurtă” „a, proză scurtă, nu, nu, noi vrem roman”.

Este, să-i spunem, un reviriment al romanului. La începutul anilor 90 s-a scris mult despre moartea romanului şi a tot murit până a înviat iar, acum, într-o formulă de tip secol XIX.

Sunt scriitori ca Jonathan Franzen care scriu cărţi de peste 500 de pagini. Bun. Şi nici n-aş avea răbdare să scriu 500 de pagini. Acolo chiar îţi poţi permite să nu scrii câteva pagini bune, la acelaşi nivel. Îţi poţi permite pentru că economia romanului fiind multă, zeci şi zeci de pagini, nu contează. Eu nu vreau să-mi permit aşa ceva. Chiar nu vreau.

Proza scurtă vine acum foarte puternic, iar scriitori chitiţi pe aşa ceva suntem doar doi: Radu Cosaşu şi cu mine. E clar că domnul Radu Cosaşu-mă rog, aşa pare- nu cred că o să treacă la roman acum.  Iar eu, repet, nu am nici răbdarea necesară, nici instrumentele respective şi, ar mai fi ceva, m-aş plictisi.

Pentru că aveţi în spate atât timp de activitate editorială, mă întrebam, nu dacă vă influenţează scrisul ca atare, dar dacă din cauza faptului că ştiţi cât de cât ce se vinde, dacă sunteţi tentat să inseraţi chestiunile respective când scrieţi şi dumneavoastră?

Fac fix pe dos. Citeam acum, de dimineaţă, că la cele mai vândute cărţi de Black Friday, pe un site, concurează Lev Tolstoicu Petronela Rotar. Acum, sigur că eu ţin cu Petronela. Lev Tolstoi e rus- noi nu vrem Rusia, noi vrem Europa Occidentală-, e urât, e chel, are barbă şi a şi murit. Pe când Petronela arată extraordinar. Vreau cu Petronela. Nu ştiu ce a scris, dar sigur a scris ceva, Petronela să iasă. Nu ştiu, poate scrie bine şi fac glume stupide.

Tot ce-am văzut eu,  ca redactor, în zona literaturii comerciale, mi-a dat un impuls să trect în literatură cât mai departe de aşa ceva. Să ştii că sunt foarte mulţi. Acum vreo zece ani, după numărul cărţilor din librării, erau 20 de milioane de scriitori pe planetă. Cât România toată, cu diasporă cu tot.

După numărul cărţilor apărute în librării...dar nu s-au luat în considerare blogurile. Eu cred că sunt peste 100 de milioane de aşa-zişi scriitori. Pentru că nu sunt chiar scriitori, ei vor să se vândă. Şi mulţi dintre ei s-au dus în zona pornografică pentru că, nu ştiu de ce, se vinde.

Oamenii sunt singuri sâmbătă seara probabil.

Ah, da, sunt singuri.

Un scriitor adevărat, nu din cei care nu vor decât like-uri... Un scriitor adevărat e în primul rând, un stilist pentru că, dacă ai o frază frumoasă, de tip flaubertian, atunci subiectele sunt peste tot. Lasă că sunt aceleaşi de la greci încoace. Dar le ei pe alea şi le aduci la zi. Deci, în primul rând fraza. După cum ai văzut, nu sunt atenţi deloc la aşa ceva, marea majoritate care publică.

Da, plus că fraza lor e deja clişeică.

Da, sunt clişee peste clişee, nu le pasă. Mă rog, şi ei vor să iasă din anonimat, ca şi scriitorii buni. Aici vrem acelaşi lucru. E o spaimă de moarte, până la urmă, migrarea asta în artă, dar mai ales în literatură. Pentru că nimeni nu se apucă de muzică clasică- e greu-, nimeni nu se apucă de arhitectură- e şi mai greu, se mai dărâmă casa...Pictură, păi sunt mult mai puţini pictori decât scriitori, sculptori, şi mai puţini. Poezia , care e regină în literatură, uite că nu se prea mai vinde deloc.   

Răzvan Petrescu (n. 20 septembrie 1956) este unul dintre cei mai apreciaţi prozatori, dramaturgi şi editori români. Numit de o bună parte din critică, dar şi de cititori, deopotrivă, cel mai valoros autor român contemporan de proză scurtă, debutează în 1986, în volumul colectiv “Debut ’86”. Urmează volumele “Grădina de vară” (proză scurtă, 1989), “Eclipsa” (1993), “Într-o după-amiază de vinery” (proză scurtă, 1997), recompensat cu premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului şi premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

 Au urmat “Foxtrot XX” (metajurnal şi publicistică, 2008, premiul pentru proză pe 2008, acordat de Radio România Cultural), “Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini” (Curtea Veche Publishing, interviuri în proză, 2013), “Scrisori către Mihai” (epistolar, Curtea Veche Publishing, 2014), “Ursuleţul lui Freud” (critică ficţional-literară, Curtea Veche Publishing, 2015).

 

citeste totul despre: