Scriitorul portughez José Luís Peixoto: „Cred că suntem condamnaţi să repetăm răul din istorie. Asta mă face să-mi fie teamă de viitor“
0Scriitorul portughez José Luís Peixoto (42 de ani) este considerat de critica literară „noul Saramago“. Pe 6 decembrie 2016, Peixoto a primit, în Brazilia, cea mai importantă distincţie pentru literatura de limbă portugheză: „Oceanos – Prêmio de Literatura em Língua Portuguesa“, similar faimosului „Man Booker Prize“.
De-a lungul anilor, José Luís Peixoto a scris poezie, proză, teatru, publicistică şi texte pentru diverse genuri muzicale. Din păcate, în limba română sunt traduse doar două dintre romanele lui, „Nici o privire“ şi „Cimitirul de piane“, ambele la Editura Polirom. Peixoto are un succes considerabil peste hotare, e tradus în peste 20 de limbi, unele volume ale sale au peste 20 de ediţii, iar un prim tiraj poate fi şi de 30.000 de exemplare.
„Lavinia Bălulescu“: Ai venit în România acum şapte ani, la un festival din Bucureşti. Pe atunci, doar cartea „Nici o privire“ era tradusă în limba română. Un an mai târziu, a fost tradus şi volumul „Cimitirul de piane“ şi cam atât. Sunt mulţi cititori români frustraţi pentru că nu au mai fost traduse şi alte cărţi ale tale. Tu ai idee de ce nu au mai continuat traducerile?
José Luís Peixoto: Din păcate, cred că principalul motiv pentru care cărţile nu mai sunt traduse şi publicate are de-a face cu succesul comercial sau cu lipsa lui. Cel mai probabil, editura a considerat că numărul de cărţi vândute nu era de ajuns pentru a continua publicarea. Ca autor, nu prea am ce să fac în acest sens şi este foarte descurajator, mai ales pentru că încă primesc multe mailuri şi multă atenţie de la cititori români. Aş vrea să existe o editură românească interesată să publice unele dintre romanele pe care le-am scris după primele două. Sunt cărţi care au fost foarte bine primite la nivel internaţional.
Şi, dacă tot vorbim despre România, vreau să te întreb despre ce scriitori români ai auzit (sau pe care i-ai citit) şi dacă nu cumva ai şi un favorit.
Mircea Eliade, Cioran, Ionescu sunt unii dintre scriitorii născuţi în România pe care i-am citit mai mult. Scrierile lor m-au atins puternic, deşi la diferite niveluri. Totuşi, din păcate, am impresia că sunt foarte mulţi autori români excelenţi care sunt complet necunoscuţi în limba portugheză. Mi-ar plăcea, deci, să găsesc mai mulţi autori români contemporani traduşi şi publicaţi în limba mea.
Când ai fost în România, acum şapte ani, ai declarat, într-un interviu, că mulţumită Premiului „Jose Saramago“, pe care l-ai câştigat cu romanul „Nici o privire“ (un premiu de 25.000 de euro), poţi să trăieşti doar din scris. Sunt curioasă cum merg lucrurile acum? Încă mai trăieşti doar din scris? Asta este ceva destul de ciudat pentru noi, românii: în România, foarte puţini scriitori îşi pot permite acest lux. E aproape imposibil.
Trăiesc de 15 ani din literatura mea. Din fericire, lucrurile sunt din ce în ce mai bune. De când am fost în România, mi-au fost publicate cărţi în multe limbi. În ziua de azi, romanele mele sunt disponibile în mai mult de 20 de limbi şi ăsta e lucrul care face posibil traiul din scris.
Ai avut un proiect cu trupa Moonspell, proiect care a însemnat o carte şi un album. Aţi continuat acel proiect în vreun fel?
De atunci nu am lucrat la niciun alt proiect comun. Dar avem un proiect la care lucrăm mereu: prietenia noastră. Poate vom avea nişte surprize în viitorul apropiat.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?
Depinde foarte mult. Viaţa mea e un pic bipolară. De obicei, e împărţită între perioadele pe care le petrec acasă, în Portugalia, şi cele pe care le petrec călătorind pentru a-mi promova cărţile. Călătoresc mult şi nu mă opresc din scris, dar prefer să stau acasă şi să acord toată atenţia scrisului dacă lucrez la un proiect mai mare, cum ar fi la un roman.
Mai scrii şi editoriale? În ce ziare?
În prezent am trei rubrici lunar. Una într-o foarte cunoscută revistă săptămânală, una într-o revistă a companiei naţionale aeriene din Portugalia şi una într-o revistă de călătorii.
Îmi imaginez că oamenii te întreabă mereu lucruri despre Saramago, cât de bine l-ai cunoscut, cum era el de fapt etc. Eu vreau să te întreb dacă ţi-a zis vreodată un lucru atât de puternic încât te-a schimbat sau te-a ajutat să te contruieşti ca scriitor.
Am avut şansa să schimb idei cu Saramago de multe ori. Mereu m-a sfătuit să mă focusez pe munca mea, să nu pierd din vedere ce este cu adevărat important. Pe lângă asta, exemplul lui a fost mereu important. Saramago era un cetăţean foarte activ şi asta e ceva la care am fost foarte atent şi eu. Recent, cel mai nou roman al meu a fost tradus în spaniolă de văduva lui. Ea a fost traducătorul spaniol al romanelor lui şi a fost pentru prima dată când a tradus altceva decât Saramago. A fost o onoare incredibilă pentru mine!
Cum e să fii mereu comparat cu Saramago, să fii numit „noul Saramago“?
O iau ca pe un compliment şi, de asemenea, ca pe o responsabilitate.
Crezi că Saramago a reuşit să schimbe faţa literaturii?
Marii scriitori mereu aduc ceva nou şi, făcând asta, schimbă faţa literaturii. Poate că nu sunt cea mai potrivită persoană care să evalueze în ce fel a făcut asta Saramago, pentru că sunt prea apropiat de el. Nu sunt un cititor obiectiv.
În ceea ce priveşte romanul „Nici o privire“, ai spus în multe interviuri că, fiind prima ta carte, ai scris despre lucrurile cunoscute de tine, despre originile tale, folosind mitologia şi, de asemenea, folosind simboluri biblice şi personaje din Biblie. Deci cartea este, de fapt, o întrebare, ai mai spus şi asta. Care este întrebarea la care ar trebui să medităm după ce citim cartea? Şi, de asemenea, îi avem în carte pe diavol, pe profeţi, dar unde este Dumnezeu?
Poate că asta este una dintre principalele întrebări ale cărţii. Chiar şi titlul romanului poate fi citit în acest fel. Dar simt că nu sunt cea mai potrivită persoană care să răspundă la aceste întrebări. Cititorii sunt cei care ar trebui să ştie care e cea mai importantă întrebare pe care o pune cartea. Aş adăuga doar că eu cred că aceste întrebări, oricare ar fi ele, sunt unele profunde. E un roman care se ocupă de probleme fundamentale.
Care dintre cărţile tale e cea mai căutată de public? Şi care e favorita ta? Întreb asta pentru că unii scriitori spun că favorita lor este mereu cea mai recentă.
Am mai multe cărţi care sunt foarte citite. În Portugalia, cele mai recente romane ale mele au un prim tiraj de 30.000 de exemplare. Am unele cărţi care au peste 20 de ediţii. Pe lângă asta, sunt foarte citite în ţări cum ar fi Brazilia, Spania, Italia şi altele. După cum probabil ştii, romanele mele nu sunt genul de „bestseller“, deci sunt foarte fericit că sunt atât de bine citite. Personal, simt că cele mai recente romane ale mele ating niveluri înalte de reuşită literară. Este şi cazul cărţilor „Livro“ (n.r. – în traducere, „Carte“) şi „Galveias“, numele oraşului meu natal, o localitate cu 1.000 de locuitori.
Ai spus într-un interviu că scriitorii buni nu sunt neapărat şi oameni buni, nici invers.
Cred că spuneam nişte lucruri evidente. În primul rând, scriitorii sunt oameni. Orice prejudecată în ceea ce-i priveşte este sortită erorii.
Ştiu că Faulkner este unul dintre scriitorii tăi favoriţi. Am citit, de asemenea, că îţi plac Calvino, Cortazar, Antunes, Celine, Carver? Am uitat pe cineva? Şi, de asemenea, aş vrea să ştiu dacă ai o carte favorită, „acea“ carte care nu se schimbă niciodată, care le bate pe toate.
E mereu dificil de răspuns care sunt scriitorii favoriţi, cărţile favorite. De obicei, când sunt întrebat asta, răspund cu numele cărţilor şi autorilor pe care mi le amintesc în momentul ăla. Asta nu înseamnă că aceştia sunt singurii autori care m-au impresionat cel mai mult de-a lungul vieţii mele. Relaţia cu cărţile, aşa cum se întâmplă cu toate celelalte tipuri de relaţii, se schimbă. E foarte greu de făcut o ierarhie şi, cred, e imposibil de ales o singură carte.
Ai menţionat că opera lui Antunes te-a influenţat foarte mult. În ce fel?
Lobo Antunes este unul dintre cei mai influenţi autori ai literaturii contemporane portugheze. Ca adolescent, am fost extrem de impresionat de cărţile lui. În cărţile lui am citit pentru prima dată o poveste cu mai mult de un narator. De asemenea, faptul că are nişte romane care se referă la aspecte recente din istoria Portugaliei care nu au fost pe deplin explicate generaţiei mele a fost foarte atrăgător.
„Cimitirul de piane“ este bazat pe un subiect real, moartea alergătorului Francisco Lazaro. De asemenea, ai menţionat că „Nici o privire“, pe cât e de „mitologică“, are totuşi legături cu zona copilăriei tale. Întrebarea mea este despre metoda ta de a scrie. Ai nevoie de un punct de pornire din realitate şi apoi ficţionalizezi? Sau poate faci ceva metodic: documentezi realitatea, studiezi, îţi iei timp să aduni informaţii?
Până acum, folosirea informaţiilor legate de realitatea pe care o cunosc a fost o modalitate de a scrie cărţi pe care le consider valoroase. Istoria literaturii e lungă, multe au fost scrise de-a lungul secolelor, în toate culturile. E dificil să găseşti ceva ce n-a fost scris până acum. Felul meu de a face faţă este să-mi folosesc experienţele ca subiect. Dar pentru că scriu ficţiune rearanjez datele, le amestec cu tot felul de elemente, desigur.
Cum scrii? Ce foloseşti? Un laptop, o maşină de scris, creion şi hârtie? De asemenea, ai o anumită rutină? Un anumit program?
Folosesc hârtie şi folosesc un laptop. Scriu la orice oră. Rutina pe care o am depinde de multe aspecte ale vieţii mele din perioada respectivă.
Ai scris şi o carte după o călătorie în Coreea de Nord. Cum ai ajuns să faci asta?
Scrisul cere mereu o provocare. La un anumit punct, am simţit că am nevoie să fac ceva diferit de tot ce am făcut până acum. Eram în Los Angeles, îmi promovam o carte şi stăteam într-o zonă din vestul Hollywoodului numită Koreatown. Poate din cauza asta, într-o zi am cutezat să iau în considerare să merg în Coreea de Nord şi să scriu despre asta. Am fost foarte entuziasmat şi, un an şi jumătate mai târziu, am mers în Coreea de Nord pentru prima dată. În total, am fost de patru ori în Coreea de Nord ca să scriu cartea. În una dintre dăţi am stat pentru o lună întreagă. Acolo am învăţat multe lucruri şi azi asta e o carte fundamentală în opera mea. A fost punctul de plecare în ceea ce priveşte lucrările mele de non-ficţiune şi de călătorie, care sunt legate, în unele feluri, cu textele mele ficţionale şi introspective.
Cineva care aruncă o privire pe contul tău de Instagram poate să observe că eşti o persoană care călătoreşte foarte mult, în locuri extrem de diferite, din China până în Venezuela sau până în SUA. Cum de călătoreşti atât de mult şi care sunt zonele tale de interes?
Călătoresc din două motive: pentru a-mi promova cărţile traduse în alte limbi şi pentru a scrie despre călătoriile mele. Colaborez în mod regulat cu două cele mai mari reviste de călătorii din Portugalia şi din Brazilia. E ceva ce fac din 2009 încoace şi iubesc să fac asta. În prezent, cel mai mult mă interesează Asia.
Care e locul tău favorit din întreaga lume?
Lângă familia mea.
Ce fel de filme vezi şi care sunt regizorii tăi favoriţi? De asemenea, în ceea ce priveşte muzica, ce rol are ea în procesul creator?
Mă consider un consumator de artă eclectic. Sigur că am regizorii mei favoriţi, filmele favorite şi aşa mai departe, dar ar fi o listă mare şi, de asemenea, o listă pe care n-am făcut-o niciodată. În ceea ce priveşte muzica, sunt interesat de toate tipurile de muzică. Totuşi, mulţi oameni ştiu de legătura mea cu genul metal şi cu alte câteva genuri extreme din zona rock. În 2003, de exemplu, am scris o carte de proză scrută concepută şi publicată alături de un album al faimoasei trupe portugheze de metal numită Moonspell, pe care ai menţionat-o şi tu într-o întrebare anterioară. Cred că sunt foarte cunoscuţi în România. Pe lângă asta, am multe alte conexiuni cu genul metal. În prezent, de exemplu, scriu versurile unui album pentru o altă trupă portugheză de metal. Dar am lucrat cu un mare număr de muzicieni. Am scris versuri pentru hip-hop, fado, rock şi multe alte genuri. Am scris inclusiv un libret de operă. Relaţia mea cu muzica este lungă şi prea complexă ca să o pot descrie în aceste rânduri.
Tot la categoria filme: poţi să-ţi imaginezi una dintre cărţile tale transformată într-un film?
Mi-ar plăcea să se întâmple asta, dar nu sunt interesat să mă implic în asta. Am scris romanele, asta a fost contribuţia mea.
Ai tatuat pe braţ numele ţinutului inventat de Faulkner, Yoknapatawpha. De asemenea, ai un alt tatuaj care reprezintă o ramă, o ramă goală. Câte tatuaje ai în total şi ce reprezintă? Ai un artist favorit care ţi le desenează pe toate?
Da, e adevărat, am mai multe tatuaje, nu ştiu exact câte, pentru că nu sunt separate unele de altele. Într-un fel, tatuajele sunt ca scrisul şi ca publicatul, cu diferenţa că tatuajele nu sunt neapărat un mesaj către ceilalţi. De fapt, de cele mai multe ori, tatuajele sunt ceva foarte privat şi nu au nicio legătură cu alţi oameni.
Am văzut că rogi tot felul de oameni să îţi deseneze ceva in interiorul ramei pe care ţi-ai tatuat-o. Care e cel mai interesant lucru pe care ţi l-a desenat cineva acolo?
Cel mai interesant lucru care a ieşit din asta nu a fost neapărat desenat în interiorul ramei. Poate cel mai incredibil a fost că doi alţi oameni şi-au tatuat rame similare şi i-au rugat pe alţii să deseneze în interiorul lor. Asta m-a pus pe gânduri.
Ai scris şi o carte pentru copii, „A Mãe Que Chovia“ (n.r. – „Mama care plouă“). Despre ce e vorba?
E povestea unui băiat a cărui mamă este ploaia. Este, desigur, o metaforă a maternităţii şi a unor probleme legate de acest subiect. Am fost foarte fericit pentru incredibilul răspuns pe care cartea l-a avut în Portugalia şi Brazilia. Apoi mi-am publicat şi a doua carte pentru copii. Titlul este „All the Writers in the World have their Heads Covered with Lice“ (n.r. – „Toţi scriitorii din lume au capetele acoperite de păduchi“).
Ce motivaţie ai avut să scrii cărţi pentru copii?
Îmi place să scriu în diferite forme. Uneori mă îndoiesc că aceste două cărţi sunt doar pentru copii, dar, din fericire, sunt citite de cititori de toate vârstele.
Cea mai recentă carte a ta este „Em Teu Ventre“ (n.r. – „În pântecul tău“). E un roman?
Eu o consider o nuvelă. E o carte de vreo 160 de pagini care vizează un subiect foarte sensibil în Portugalia: cazul celor trei copii din Fatima cărora li s-a arătat Fecioara Maria în anul 1917. Pe lângă asta, este, de asemenea, un text despre maternitate. Familia este un subiect prezent în multe dintre cărţile mele.
La ce scrii acum?
Scriu o carte de non-ficţiune care are legătură cu călătoriile.
Cine este primul tău cititor?
De obicei, este soţia mea sau sora mea mai mare.
Multe dintre textele tale au o mare legătură cu moartea. Chiar dacă vei spune că ăsta e un adevăr general valabil, că totul în viaţă e legat de moarte, sunt totuşi curioasă cum te raportezi tu la acest subiect.
Într-o zi o să mor, asta e principala mea relaţie cu moartea. Simt că e un subiect foarte puternic. Moartea însăşi este o întrebare. Cele mai multe cărţi ale mele au acest subiect fundamental şi adânc. Orice altceva aş putea să spun despre asta în două sau trei rânduri va fi în mod sigur superficial.
Deşi nu vreau să duc discuţia într-o zonă politică, sunt curioasă cum percepi tu prezentul planetei noastre. Mă refer la conflicte, atacuri teroriste, războaie şi la nesfârşitul sentiment de pericol. Călătorind atât de mult şi vorbind cu atât de mulţi oameni, poate că ai un alt punct de vedere, un alt unghi de abordare al acestor subiecte. Crezi, de exemplu, că harta lumii s-ar putea modifica în mod considerabil în viitorul apropiat? Sau poate pur şi simplu suntem prea pesimişti?
M-am născut în anii `70, într-o lume bipolară. Azi, lumea e multipolară şi asta înseamnă riscuri mult mai mari. Au existat multe momente rele în istorie, despre care am crezut că s-au încheiat şi despre care acum cred că suntem condamnaţi să le repetăm. Asta mă face trist şi mă face să-mi fie teamă de viitor.
Ce cauţi, de fapt? Când scrii, care e întrebarea? Care e cea mai importantă întrebare a ta?
Cea mai mare întrebare a mea, cea care se află la baza tuturor celorlalte, este: „Cine sunt?“.
Care e prima ta amintire?
Îmi aduc aminte că era vară, eram cu părinţii într-o casă pe malul mării şi îmi amintesc că mă gândeam: „Am 4 ani“. Îmi amintesc sentimentul puternic de identitate. Este ca şi cum în acel moment am realizat că exist.
Ce face José Luís Peixoto într-un univers paralel?
Doarme, sper.
CV/ A colaborat cu trupa rock Moonspell
Numele: José Luís Peixoto
Data şi locul naşterii: 4 septembrie 1974, Galveias, Portugalia
Studiile şi cariera:
- A absolvit cursurile Facultăţii de Literatură Modernă Engleză şi Germană, în cadrul Universităţii Nova de Lisboa.
- Înainte de a se concentra doar pe scris, a predat pentru un an în Praia, Cape Verde şi în alte câteva oraşe din Portugalia.
- A primit mai multe premii literare, dintre care cele mai importante sunt „Premiul José Saramago“ (2001) şi „Premiul Oceanos“ (2016), a doua distincţie fiindu-I acordată în Brazilia.
- În limba română sunt traduse doar două cărţi semnate de Peixoto, „Nici o privire“ şi „Cimitirul de piane“, ambele la Editura Polirom.
- A avut o colaborare importantă cu trupa portugheză de rock Moonspell.
- Locuieşte în: Lisabona, Portugalia.
Acest interviu a fost publicat iniţial pe blogul „Ferma de gânduri“.
CITIŢI ŞI:
Mircea Mihăieş, critic şi istoric literar: „A citi «Ulysses» este ca şi cum ai urca Everestul“
Se încarcă comentariile...
