Scriitorul şi jurnalistul Andrei Crăciun: „Nu cred în ideea de competiţie în literatură“

Scriitorul şi jurnalistul Andrei Crăciun: „Nu cred în ideea de competiţie în literatură“

Jurnalistul şi scriitorul Andrei Crăciun                                                     FOTO: facebook/Institutul- Blecher

În timpul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT), scriitorul Andrei Crăciun a acordat un interviu ziarului „Adevărul”, cotidian la care a lucrat, în care a vorbit despre literatură în sens general, despre premiul Nobel şi despre admiraţia pe care i-o poartă lui Radu Cosaşu.

Ştiri pe aceeaşi temă

De 12 ani, Andrei Crăciun (34 de ani) este de profesie jurnalist, iar de câţiva ani, este şi scriitor de literatură. A bătut mult la picior pământul, trebuind să fie „inventate noi continente pentru setea lui de a explora”, după cum preciza Radu Paraschivescu la Bookfestul din 2014, atunci când Andrei Crăciun îşi lansa „Baricadele”.

Jurnalistul şi scriitorul a povestit despre relaţia dintre scriitor şi cititor, vorbind despre „fractura de mentalitate între cititorii de dincoace de cortina de fier şi cei de dincolo”, despre cum a ajuns să îl întâlnească pe scriitorul Radu Cosaşu, despre felul în care a scris şi continuă să scrie poezie, precum şi despre ce anume îl dezamăgeşte la oameni. 

„Adevărul”: Spui de multe ori că scrii ca să rezişti. Dat fiind că eşti şi ziarist şi scriitor, este vorba de o rezistenţă pe două fronturi sau este una şi aceeaşi? Rezişti în mod diferit când scrii la ziar faţă de atunci când scrii literatură?

Andrei Crăciun: Nu. E aceeaşi rezistenţă. Viaţa e suficient de insuportabilă atât în realitate, cât şi în ficţiune, încât trebuie să găseşti o formă de refugiu. Această formă de refugiu este, în cazul meu, scrisul ca scris de ziar, în care prezint realitatea crudă, nudă, fără să o îmblânzesc, şi astfel reuşesc să-i rezist. Punctul B, iau realitatea şi o transform în ficţiune şi aceasta este o metodă de rezistat. Dar ambele fac parte din aceeaşi formă de rezistenţă.

                                                                                                  (Foto: facebook/Andrei Crăciun)

„Mai mulţi oameni, prieteni, îmi spun că sunt talentat. Eu nu cred că sunt, de fapt nici nu cred că există talentul aşa cum îşi închipuie ceilalţi oameni”- am citat din Andrei Crăciun.

Există o metodă de a-ţi da seama dacă ai un talent pentru ceva, orice ar însemna cuvântul ăsta. Din punctul meu de vedere, îţi dai seama că ai talent pentru o chestie în momentul în care o faci cu mai puţin efort şi chestia aia îţi face mai multă plăcere. Cu alte cuvinte, dacă îţi place să cânţi la pian şi constaţi că înveţi uşor să cânţi la pian, înseamnă că ai un oarecare talent pentru cântatul la pian. Aşa e şi cu scrisul.

Probabil că, în ciuda celor afirmate de mine anterior, prezint o formă minimă de talent sau dacă nu, măcar de abilitate de a scrie.

Aşa ajungi să te apuci. Faci ce îţi vine mai uşor să faci, cred. Eu sunt în primul rând, un cititor. Mie îmi place să citesc, iar trecerea de la citit la scris vine de la sine.

Tu cum vezi relaţia cu cititorul? Scriitori străini spun, de regulă, că se raportează la cititori mereu, se gândesc ce ar vrea ei să citească.

Da, există fractura asta de mentalitate între cititorii de dincoace de cortina de fier şi cei de dincolo. Ai noştri scriu şi ar scrie chiar dacă n-ar fi nimeni care să îi citească, sunt mai orientaţi către sine. Ceilalţi ştiu că trăiesc într-o economie de piaţă până la urmă, şi, ca să poată exista, trebuie să îl ia în considerare şi pe celalălalt.

Cum e mai bine? Probabil că răspunsul e undeva la mijloc. Adică trebuie să ai o formă din asta de încăpăţânare şi de egocentrism şi să scrii indiferent dacă publicul te acceptă sau nu, dar nu poţi nici să fii rupt total de oamenii cărora te adresezi că altfel ai scrie doar pentru tine şi s-ar putea să fie puţin. Cred că trebuie găsită o cale de mijloc.

Eu am fost două săptămâni cu un program european pentru scriitori- unde se întâlneau scriitori şi traducători de diferite limbi (CELA-Creating Emerging Literary Artists”, un program de doi ani pentru scriitori şi traducători europeni). M-am dus şi eu pe acolo, că m-au luat oamenii ăia...

Şi am avut prilejul să văd scriitori de etatea mea sau mai tineri decât mine, oarecum în aceeaşi generaţie şi să-mi dau seama şi mai pregnant de diferenţa asta pe care o subliniezi tu acum. Acolo e o chestie cu care creşti, e o chestie firească ce ţine de cultura lor ca scriitori. Aşa ştiu că trebuie făcut, pe când la noi, e o cultură opusă. 

Cred că asta vine din faptul că multă vreme, nu şi-au pus problema să facă asta în mod profesionist, să îşi câştige pâinea din asta. În comunism, scriitor fiind, cumva existenţa era asigurată: aveai tiraje mari, un întreg mecanism care te ţinea pe linia de supravieţuire sau chiar mai bine de atât. Asta venea cu nişte costuri în planul libertăţii şi cu nişte abdicări de la libertatea ta. Erai, mai mult sau mai puţin- de obicei mai mult-, asimilat regimului, nu puteai fi altfel ca să faci asta, pe când în economia de piaţă, eşti supus pieţei ca să poţi să exişti.

Resping atât varianta totalitară, cât şi această nouă variantă totalitară a economiei de piaţă în care nu contează decât numărul de vânzări şi aşa mai departe. De asta spun: trebuie mers pe sârma dintre aceste două lumi şi să ai grijă să nu pici nici într-una nici în cealaltă.

Despre Radu Cosaşu spui că este eroul tău. Cum ai ajuns să te întâlneşti cu el şi de ce spui că te-a învăţat şi te învaţă să scrii în română?

Radu Cosaşu  (foto: dreapta) este un om foarte important pentru mine. Eu îl citesc de când aveam şapte-opt ani şi l-am descoperit în nişte ziare prima oară, în nişte gazete, de fapt, într-un săptămânal de sport.  Radu Cosaşu ţinea editorialul de prima pagină şi era chiar redactorul şef al acelei publicaţii. Fără să fie şef, adică era un om foarte important, poate cel mai important de la ziarul ăla. De atunci am căutat ce scria acest om şi uşor, uşor, am ajuns să descopăr şi cărţile şi ce-a scris el în alte ziare şi reviste.

Mi-am petrecut tranziţia citindu-l, şi pe alţii, dar în primul rând pe el, şi am descoperit că am foarte multe puncte de gândire în comun cu Radu Cosaşu. Ne plac aceleaşi lucruri şi ne displac aceleaşi lucruri, deşi dumnealui are 87 de ani- sunt 53 de ani diferenţă între noi-, e ca şi cum nu ar fi aceşti ani, ca şi cum am fi colegi ai aceleiaşi şcoli de gândire.

Acum nu-mi dau seama cât de mult vine chestia asta din faptul că eu am fost influenţat de gândirea şi scrisul lui Radu Cosaşu sau dacă ar fi fost la fel dacă nu l-aş fi citit niciodată. Înclin să cred că ar fi fost la fel pentru că sunt nişte lucruri pe care, dacă stau să le judec cu mare luciditate, îmi plac pentru că îmi plac.

Asta ar fi o dată: faptul că îl citesc de mult timp, a doua oară ar fi că ne plac cam aceleaşi lucruri şi că gândim aproximativ la fel despre foarte multe lucruri, iar a treia este că am creat o relaţie afectivă de la distanţă şi îl iubeam şi preţuiam pe Radu Cosaşu fără să-l cunosc.

Am scris de mai multe ori cu sinceritate lucrurile astea în diferite gazete ale timpului.

Lucram la ziarul la care lucrezi dumneata acum, acum vreo 7 sau 8 ani, şi am scris un articol în care pomeneam şi numele dumnealui, şi m-a sunat. M-a întrebat dacă sunt Andrei Crăciun, s-a prezentat, eu am crezut că e cineva care mă ia la mişto, dar fiind un om care încearcă să rămână civilizat, chiar şi când este luat la mişto, a dat credit în continuare conversaţiei, iar pe parcurs, a ieşit la iveală că el chiar era Radu Cosaşu. A sunat să mă felicite pentru articolul ăla, să îmi spună că exagerez cu privire la ce am scris despre dumnealui şi să mă invite la o şuetă, la o discuţie. Are acest obicei, de a invita oamenii pe care îi consideră interesanţi să stea de vorbă cu ei. Un obicei foarte bun, l-am preluat şi eu.

M-am dus la domnul Cosaşu acasă şi am avut o primă şuetă. Era luna august. A fost o şuetă care  a început pe la 12 ziua şi s-a terminat după miezul nopţii, a ţinut vreo 12 ore cel puţin.

Am avut foarte multe lucruri de discutat şi de atunci, întâlnirile astea se tot repetă, iar ele constituie unul dintre principalele motive, dacă nu principalul motiv, pentru care nu am plecat încă din oraşul Bucureşti. Îmi place să merg la şuetele astea cu domnnul Cosaşu care doar s-au înmulţit în loc să se rărească în ultima perioadă. Îmi place să cred că prietenia noastră a intrat într-o fază în care avem nevoie mai des să discutăm. Mai povestesc ce mai văd pe unde mă duc, dumnealui îmi povesteşte din nişte ani pe care eu nu i-am trăit. E foarte frumos. E una dintre marile bucurii din viaţa mea. Îl consider unul dintre cei mai buni prieteni din viaţa mea.

E interesant că s-au înmulţit şuetele pentru că, de obicei, când oamenii înaintează în vârstă, tind să tacă mai mult.

Da, pentru că atunci când ţii la cineva e o dorinţă firească de a petrece cât mai mult timp cu acel om şi cred că eu şi domnul Cosaşu ţinem mult unul la altul şi ne preţuim ca oameni şi ca scriitori, şi ca ziarişti, şi ca reporteri. Am practicat cam aceleaşi meserii şi e normal să vrei să petreci timp cu oameni care gândesc cumva complementar cu tine şi care nu au divergenţe majore cu tine- nu e niciun subiect care să intervină între voi ca o ruptură.

Domnul Cosaşu e un om foarte generos. Are 87 de ani şi iată că îşi face timp pentru mai tinerii săi confraţi. Nu sunt doar eu între cei cu care se întâlneşte. Se întâlneşte cu foarte mulţi oameni. În ciuda faptului  că nu iese mult din casă, e foarte conectat prin aceşti piloni pe care îi are aruncaţi în realitate şi ştie tot ce se întâmplă. Mi se pare foarte inteligent şi foarte frumos modul în care îşi trăieşte bătrâneţea.

Poezie mai scrii?

Mereu scriu poezie. Toată viaţa am scris poezie. Şi la ziare scriu poezie. Adică, mă rog, eu încerc şi să scriu poezie când scriu articole. Da, răspunsul este da. Scriu poezie chiar dacă nu are o formă cu care oamenii sunt învăţaţi să o privească şi să spună: iată, poezia! Toate cărţile mele sunt cărţi de poezie şi la fel şi toate articolele mele. Consider că poezia e cel mai important lucru pe care îl avem şi mă străduiesc să nu îl pierd.

(Foto: facebook/Andrei Crăciun)

Ducându-ne spre proză...Anul ăsta a fost foarte bun pentru proza românească, au ieşit nişte texte foarte bune. Voiam să te rog să-mi dai câteva nume.

E adevărat, s-au scris cărţi bune anul acesta. Am citit  ce a apărut, cât am putut să citesc. Mi-au plăcut câteva cărţi. Mi-au plăcut „Copilaria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu, „Exitus” de Adrian Georgescu, „Pereţi subţiri” de Ana-Maria Sandu, „Imperiul pisicilor” a lui Tocilescu- e amuzantă, e plăcută-, „Sânii verzi” de Iaru.  Şi Lucian Dan Teodorovici a mai scos o carte foarte bună anul ăsta.

Au fost foarte multe cărţi bune, foarte interesante şi foarte diferite între ele ceea ce, cred eu, e foarte bine. Adică fiecare scriitor îşi urmează drumul şi obsesiile, nu mai e o unitate de gândire, nu mai scriu toţi la fel, ceea ce e foarte bine.

Da, şi eu cred că a fost un an foarte bun. Nu ştiu cărui fapt se datorează asta, nici scriitorii ăştia nu sunt din aceeaşi generaţie.

Sut mai mulţi tineri care au scris cărţi bune: Tudor Ganea, care e un autor interesant... Îl urmăresc, îl supraveghez şi am încredere că într-o zi mă va convinge că e un scriitor extraordinar. Sunt foarte mulţi, foarte interesanţi.

Eu cred că avem o literatură de fapt mai bună decât suntem noi învăţaţi să vorbim despre ea. Literatura română e bună de fapt. Problema principală pe care am văzut-o în tot în timpul petrecut în Belgia cu traducătorii şi scriitorii...e foarte greu să spargi graniţele acestei ţări.

Foarte puţini traducători de limbă română, de fapt. Cine se apucă, în Norvegia, de exemplu, să înveţe limba română, şi de ce?

Da, dar oricum se complică lucrurile cu editurile...

                                                                                                  (Foto: facebook/Andrei Crăciun)

Da, e foarte complicat să treci dincolo de ţara asta.  Ca atare, există o literatură română bună care, eu cred, că nu e cu nimic inferioară cinematografiei române de astăzi, de exemplu, care e destul de bine primită peste hotare, dar asta pentru că nu are nevoie de traducere.

Dacă scriitorii ăştia pe care i-am spus eu, ar fi scris în engleză, de pildă, în franceză sau măcar germană, s-ar fi vorbit în alţi termeni de literatura română. Pentru că scriu în română, ne bucurăm doar noi de ei.

Sunt şi temele astea destul de româneşti. Scriitorul român aşa, prin excelenţă, nu e neapărat un scriitor universal. E un scriitor român şi, într-un fel, e frumos că e aşa. Şi asta vine şi din faptul că nu are o obişnuinţă de a se adresa unui public global.

Eu o să încerc, dacă o să mai am putere şi timp să scriu... să scriu nişte cărţi care să poată fi citite oriunde în lume, nişte cărţi mai puţin româneşti.  

Asta presupunând ce? Schimbarea temelor?

Nu e vorba de schimbarea temei. Temele care mă preocupă pe mine sunt universale şi, de asemenea, valabile oricând în timp. Universale şi ca spaţiu, şi ca timp. Dar nu o să poarte o amprentă, ca să zic aşa. Dar despre toate acestea, la timpul potrivit.

Mi se pare că eşti foarte dezamăgit de România, nu neapărat prin prisma politicii, ci şi prin cea a cetăţenilor.

Sunt dezamăgit de oameni în general, nu doar de oamenii din România. Sunt un om care a avut ocazia să cam meargă peste tot în lumea asta. Am fost în foarte multe locuri, am cunoscut toate marile culturi şi civilizaţii de pe pământ şi pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu sunt dezamăgit de România. Sunt dezamăgit de ce poate omul, fie el din Orientul Mijlociu, din Extremul Orient sau din America de Sud. Nu poate prea mult omul, e dezamăgitor peste tot.

E adevărat că trăind aici, în România, tinzi să fii mai dezamăgit de România, dar sunt convins că dacă aş fi trăit în Elveţia, aş fi fost dezamăgit de Elveţia. Ca atare, ”it is not you, it is me”. Problema e cu mine, nu cu oamenii.

(Foto: hyperliteratura.ro)

E evident că sunt oameni care sunt buni şi se încadrează în nişte standarde. Proporţia e de fapt dezamăgitoare?

Societatea e dezamăgitoare. Aşa, oamenii, dacă îi iei unul câte unul, au tendinţa să fie rezonabili ca indivizi. Dacă o să creezi din ei o societate, intervin marile probleme. Oriunde sunt mai mulţi de doi oameni, începe haosul. Consultă în acest sens, biblia şi alte cărţi.

Cum ţi s-a părut acordarea Nobelului lui Ishiguro? (foto: dreapta) 

Eu nu fac parte din această specie care văd că e foarte răspândită- şi încerc să înţeleg de ce, dar nu înţeleg- a oamenilor care trăiesc aşa, cu patimă, aceste evenimente, ca şi cum ar fi nişte meciuri de box- să vedem care bate şi cine învinge şi de ce.

E mai degrabă problema oamenilor ălora care decernează premiile Nobel decât a mea. Nu o  resimt ca pe o preocupare. La fel de bine ar fi putut să i-l dea şi lui Jean Popescu- dacă există-, oricui.

E decizia comitetului de decernare şi noi stăm pe margine şi comentăm cam mult. Pierdem cam multă energie făcând asta şi mi se pare că oamenii care iubesc şi citesc literatură ştiu deja că pe lumea asta sunt atât de mulţi scriitori buni pe care încă nu i-au citit şi care stau acolo, undeva, şi-i aşteaptă. Asta e doar aşa, să vezi cine ajunge în vârful Everestului, oricum dintr-o decizie destul de subiectivă, asupra căreia tu nu ai niciun control.

Mie mi se pare că e o activitate care nu are prea mult sens. Adică sunt nişte oameni care primesc nişte bani, editorii lui Ishiguro din diferite ţări, Ishiguro însuşi va fi mai vizibil şi mai citit... Dar eu nu cred în oamenii care cumpără o carte pentru că autorul a câştigat Nobelul. Ăia nu sunt adevăraţii cititori de cărţi.

Cărţile Hertei Muller vor ajunge din nou la reducere, după ce lumea va uita că a luat Nobelul. Cred mai degrabă în cititorii care cumpără autorii care nu sunt încă foarte cunoscuţi. Oricum, în cazul lui Ishiguro, era deja un scriitor foarte recunsocut şi foarte citit. Eu nu am fanatisme cu privire la scriitori şi nu cred în nicio ierarhie. Nobelul e un reper în lumea editorială care contează ca prestigiu şi comercial, dar pentru mine, care nu mă interesează să judec oamenii în funcţie de prestigiul lor şi de tabelele de vânzări, contează mai puţin.

Cred că fiecare are acest liber arbitru să acorde el premiul Nobel cui îi place. Eu acord premiul Nobel  de câteva ori pe săptămână, de câte ori mai găsesc un scriitor sau o carte care îmi place foarte mult. Îi dau eu premiul Nobel la mine în cap şi ăla e singurul de care ţin cont.

Nu cred în ideea de competiţie în literatură. Mi se pare o idee absurdă. Nu sărim la groapa de nisip. Hai să vedem care sare mai departe. Nu, nu e aşa.

Andrei Crăciun s-a născut în 1983. Are studii superioare în administraţie publică, ştiinţe politice, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică. A studiat la Bucureşti şi la Tel Aviv. Deşi nu a urmat şi cursuri de jurnalism, este, din 2005, ziarist de presă scrisă. Publică în cele mai importante gazete şi reviste din România. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) şi cel mai bun reporter din România (2012). 

Totodată, a publicat mai multe volume de poezie şi proză scurtă. Printre apariţiile editoriale cele mai recente se numără: Baricadele (Humanitas, 2014), Pălăria albastră şi alte povestiri (Herg Benet, 2015), Baricadele II (Herg Benet, 2016). În 2017 a publicat Aleea Zorilor (Polirom) şi Îndurabile (Herg Benet).

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: