Este vorba de acea prevedere legală care le permite deţinuţilor să iasă din închisoare mai devreme dacă scriu şi publică o carte. Cică ar trebui o “lucrare ştiinţifică”, dar, mă rog, am senzaţia că în România şi termenul de “ştiinţă” e interpretabil. La o adică, poate fi adus din condei ca să se potrivească binişor cu materialul clientului. Deocamdată, putem constata că destui deţinuţi de lux au beneficiat de această prevedere legală: Adrian Năstase, George Copos, George Becali şi alţii. Au scris câte-o carte – sau mai multe – şi li s-a redus pedeapsa.

Nu ştiu – şi mi se pare o pierdere de timp să mă apuc să aflu – pe ce “filozofie” a pedepsei se bazează această prevedere. Mă uit însă cu atenţie la efectele ei. Ideea de carte a ajuns obiect de tranzacţie. De mii de ani, oamenii scriu cărţi din impulsul nobil de a contribui, vorba lui Blaga, la “corola de minuni a lumii”. Sunt şi unii – totdeauna au fost – care cred că au ceva de spus lumii şi apoi se dovedeşte că s-au înşelat: n-aveau mare lucru de spus. Şi aşa apar cărţile proaste. Dar nici acestora nu li se poate nega, cred, măcar buna intenţie. În fine, există, în istoria omenirii şi a culturii, tot felul de impulsuri ale celor care se aşează în faţa unei pagini albe şi o umplu cu scrisul lor mai bun sau mai rău. Geniali sau diletanţi, chemaţi sau neaveniţi, scriitorii le-au dat de citit semenilor lor din tot felul de motive.

România tranziţiei a adăugat însă şi acest motiv conjunctural: scrisul unei cărţi – ba încă şi ştiinţifică pe deasupra – pentru a scăpa de pedeapsă. Să fi avut cei ajunşi după gratii revelaţia adevăratei lor vocaţii? Greu de crezut. Becali – cu ingenuitatea lui cinică – a spus-o pe şleau (şi li se potriveşte şi altora): “Dacă mi-ar fi spus cineva în tinereţe că voi scrie o carte, l-aş fi considerat nebun. Ideea că eu aş putea să stau ore întregi cu pixul în mână în faţa unei foi de hârtie mi s-ar fi părut o glumă proastă”. Asta e, de fapt, toată povestea cu eliberarea pe bază de scris cărţi: o glumă proastă. Jurnaliştii au încercat să facă rost de unele cărţi scrise de deţinuţi – de pildă, cea a lui George Copos, suspectată de plagiat – şi n-au reuşit: cică autorul ar fi cumpărat tot tirajul.

În urma scandalului provocat de aceste cărţi, autorităţile zic că vor să intervină: ministrul Justiţiei, Robert Cazanciuc, şi preşedintele CSM, Marius Tudose, au declarat acum câteva săptămâni că lucrează la o iniţiativă legislativă care să reglementeze această situaţie. Dar e deja târziu. Aiureala asta cu scrisul cărţilor pentru a scăpa din detenţie a produs deja efecte. Statutul precar al ştiinţei de carte în societatea românească a mai primit o lovitură. Mulţi sunt convinşi că n-are rost să înveţi prea mult, banu’ contează. Tocmai câţiva dintre cei la care unii se uită ca la nişte modele pentru că au ştiut să facă bani (necinstiţi) au devenit, brusc, scriitori. Pentru compatrioţii noştri mai slabi de minte, dar cu tupeu, asta reprezintă consacrarea gândului lor “aspiraţional”: faci bani grămadă, nu contează prin ce metode, iar cartea e bună doar dacă vrei “să te scoţi”. Ştiinţa e folositoare doar pe post de “aranjament”, de monedă de schimb. Cei care trudesc să scrie cărţi adevărate şi să facă ştiinţă cinstită au primit o lovitură cruntă: se trezesc dintr-o dată colegi nu doar cu plagiatorii, dar şi cu nişte inşi pe care eliberarea înainte de termen din închisoare îi “consacră” ca autori cu drepturi depline.

Aştept, aşadar, plin de nerăbdare să văd cum vor reglementa autorităţile chestiunea. Sper să nu le dea prin cap legiuitorilor vreo pulsiune anti-discriminare şi să facă o lege în care să prevadă nu doar eliberarea celor care scriu cărţi, dar şi a celor care compun simfonii ori pictează fresce. Că atunci ar trebui dotate închisorile cu piane şi alte instrumente muzicale, iar pictorilor de conjunctură ar trebui să li se pună la dispoziţie pereţi proaspăt tencuiţi...