Scriitor bogat, scriitor sărac

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

România este o excepţie şi în această privinţă (ca şi în atâtea altele): cei care trăiesc din scris se pot număra pe degetele de la o mână. Problema nu e că editurile plătesc mai puţin decât în Occident, ci că plătesc neregulat sau deloc. Contractele, devenite obligatorii şi care sunt cât se poate de sofisticate, nu sunt aplicate decât în cazuri fericite.

Procentul din vânzare stabilit în contract e praf în ochi din moment ce autorul n-are habar de tiraj sau de numărul de exemplare vândute.

Amendarea Legii taxei de timbru cultural, blocată de editori în Parlament, ar putea reglementa atât raportul dintre scriitor şi editor, cât şi pe acela dintre editor şi stat, făcând transparentă piaţa de carte. Şi vă rog să notaţi că nu vorbesc de bugetul Uniunilor de Creatori, îndeosebi al Uniunii Scriitorilor, beneficiare şi ele de transparenţa sistemului. Un timbru fizic cu valoare fixă pe fiecare exemplar de carte vândut n-ar sărăci editurile, care recuperează la vânzare cei 50 de bani în plus, nici pe cumpărător, dat fiind derizoriul surplusului, dar ar permite Uniunilor de Creatori să nu mai aibă nevoie de subvenţii şi statului să reducă evaziunea fiscală.

Nesinceritatea editorilor

Uimirea mea, când am discutat necesitatea amendării formei în vigoare a legii, insuficient de clară şi fără penalităţi, a fost că niciun reprezentant al statului nu părea preocupat de evaziune. La o piaţă de carte estimată la 30-40 de miliarde vechi anual, evaziunea nu e chiar neglijabilă. Probabil că pierderile sunt atât de mari în general încât s-a creat un soi de imunitate şi pierderile mici cad sub pragul de sensibilitate a sistemului.

Traducătorii români sunt, şi ei, printre cel mai prost plătiţi din Europa. USR e membră a unei asociaţii internaţionale de traducători. Am participat eu însumi la Bruxelles la două reuniuni pe temă organizate de Comisia Europeană. Întrebat cât se plăteşte pagina tradusă în România, am dat din colţ în colţ şi când, fiindcă nu puteam evita un răspuns, am recunoscut cu jumătate de gură suma, participanţii au izbucnit în râs, convinşi că glumesc. Nu le venea să creadă că traducătorii români sunt plătiţi de cinci ori mai puţin decât media europeană şi de opt-zece ori mai puţin decât în marile ţări.

„Gluma“ a salvat reputaţia României! Secţia de traduceri a USR e una din cele numeroase şi ea a încercat în mai multe rânduri să provoace o dezbatere, ceea ce s-a dovedit dificil în condiţiile în care traducătorii sunt prost plătiţi, dar sunt totuşi plătiţi, spre deosebire de romancieri, ca să nu vorbim de poeţi sau de critici, care nu sunt plătiţi mai deloc. Editurile se declară, una după alta, în insolvenţă, ca să scape de onorariile neachitate şi de datoriile faţă de tipografii şi de alţi furnizori.

Nu mă pricep la marke-ting cultural, dar cred că, dincolo de criza generală, sunt şi alte explicaţii pentru criza pieţei de carte. Nesinceritatea editorilor din declaraţiile sau lamentaţiile lor repetate s-a întors ca un bumerang contra lor. Ca în povestirea lui Brătescu-Voineşti cu băieţelul şi lupul. Când vine lupul cu adevărat, după ce au tot minţit că vine lupul, nu-i mai crede nimeni! De altfel, aud aceste văietături încă înainte de 2008. USR are procese cu editurile pentru neonorarea taxei de timbru din 2006 pentru sume din anii anteriori.

În sfârşit, în ce priveşte premiile, ele trebuie să fie acordate de jurii profesioniste. Înmulţirea premiilor, acordate fără criteriu de valoare, de către tot soiul de firme şi asociaţii fără legătură cu literatura şi în funcţie de cine ştie ce criterii sau interese, duce în derizoriu o răsplată cuvenită celor buni. Premiile nu sunt un mod de a compensa onorariile ridicole de la noi. Nici vorbă! Onorariile ţin de democraţie: drept de autor au toţi cei care publică.

Premiile îi încoronează pe cei mai valoroşi, pe aristocraţii scrisului literar. În ce mă priveşte, nu pot pretinde că am trăit vreodată din scris, deşi am publicat peste 40 de cărţi, jumătate înainte, jumătate după 1989. Înainte mi-au fost onorate toate cărţile publicate. N-am ţinut niciodată socoteala onorariilor, dar, făcând acum un calcul aproximativ, vă pot spune că am încasat, din cărţi publicate între 1965 şi 1989, în jur de 1.000 de lei lunar, la un salariu care a pornit de la 1.000 de lei în 1963 şi a ajuns la 5.000 de lei în 1989.
 

După 1989, mi-au fost onorate modic şi întâmplător câteva cărţi (la edituri ca Gramar, Humanitas sau Polirom) şi o singură dată la un nivel (aproape) occidental, „Istoria critică“, la Paralela 45. Nota bene: eu sunt critic, nu romancier, şi nu pot pretinde tiraje exorbitante.

„Arca lui Noe“, cea mai vândută

Cel mai bine vândute din cărţile mele, în decursul anilor, sunt „Arca lui Noe“ de la Gramar şi „Istoria critică“ de la Paralela 45. Să nu uit antologia „Poezia română modernă“ din Biblioteca pentru toţi din 1968, care s-a tras în 85.000 de exemplare, din care s-au vândut 20.000 în câteva zile, restul fiind date la topit, şi pentru care am primit 22.000 de lei (plata se făcea pe atunci la apariţie, fără legătură cu exemplarele vândute!), ceea ce echivala cu leafa mea de la facultate pe doi ani, bani care mi-au fost integral retraşi (era să zic sustraşi) din onorariul următor pentru „Contradicţia lui Maiorescu“.

N-am rămas la Fondul literar, prin care se făceau toate plăţile, dar nici nu m-am ales cu cine ştie ce. Cam aşa stau şi stăteau lucrurile. Îmi vine să zic că am avut şi un dram de noroc: n-am publicat cărţi de poezie. În concluzie, nici bogat, nici, mulţumesc lui Dumnezeu, sărac  n-am fost.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite