Scriitoarea Veronica D. Niculescu: „Scriu pe vârfurile unei electrocardiograme: câtă tristeţe, atâta bucurie“. Interviurile FILIT

„Citim pentru a regăsi o imagine care închide în ea plăcere, multă plăcere“. Statisticile din ultimii doi ani privind barometrul de consum de carte plasează România pe ultimele locuri în UE.  Doar 9% dintre români citesc o dată pe lună şi cam 7% merg măcar o dată pe an la bibliotecă să împrumute cărţi. Prin lege, 2019 a fost declarat Anul Cărţii în România, cu scopul utopic de a dubla consumul de carte la nivel naţional.

E ridicol să-ţi închipui că legiferarea va opera ca o baghetă magică pentru stimularea lecturii. Proces subtil – afectiv, cognitiv, ludic şi estetic deopotrivă - gustul lecturii se sădeşte de foarte devreme. Vraja cititului începe de multe ori cu imaginea enigmatică de pe coperta unei cărţi de poveşti.

Cinci scriitori contemporani au acceptat provocarea de a scrie câte o continuare a unei poveşti de Ion Creangă în cadrul unui proiect editorial original - "Creangă 2.0" -, care a fost lansat la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi - FILIT (2-6 octombrie 2019). Astfel, într-o colecţie ilustrată de artistul Adrian Serghie, Matei Vişniec a scris "Capra cu trei iezi 2.0", Bogdan Alexandru Stănescu - "Prostia omenească 2.0", Veronica D. Niculescu - "Harap Alb 2.0", Lavinia Branişte - "Punguţa cu doi bani 2.0", Alexandru Vakulovski - "Ivan Turbincă 2.0". 

Am întâlnit-o pe scriitoarea Veronica D. Niculescu la Iaşi, pe canapeaua din Casa Filit şi am provocat-o la mărturisiri despre lecturile ei formatoare. În toate cărţile^* sale există un sunet melancolic aparte şi un miez de basm tulburător, care declanşează în cititor ceva din încântarea de o puritate similară cu cea din copilarie, la primele lecturi. (Despre romanul său Spre văi de jad şi sălbăţie, Polirom, 2016, am scris aici.) La festivalul de la Iaşi am redescoperit o autoare de o sensibilitate à fleur de peau, capabilă nu doar să capteze din realitatea interioară sau exterioară semne şi minuni dar şi să ni le restituie cu o sinceritatea fără rest. Scrisul ca ucenicie dramatică din anii de jurnalism, evocarea unui mare prieten poet dispărut – Emil Brumaru – dar şi decorul noului său roman, tocmai încheiat, sunt câteva din bucuriile confesiunilor literare cu Veronica D. Niculescu, în cadrul interviurilor  FILIT Iaşi. (Cristina Hermeziu)

„Scriu pe vârfurile unei electrocardiograme : câtă tristeţe, atâta bucurie“

C. H. : De când citeşti poveşti, Veronica D. Niculescu?

Veronica D. Niculescu: Îmi place să cred că noi toţi „citim“ poveşti nu doar de când învăţăm efectiv să citim. Primele poveşti cu care ne-am întâlnit sunt cele pe care ni le citea mama fiecăruia dintre noi. Mama mea, nemţoaică fiind, venită din Timişoara şi mutată la Piteşti după căsătorie, ne citea din poveştile Fraţilor Grimm, mie şi surorii mele. Ţin minte plăcerea asta. Se spune că de asta citim mai târziu, pentru că încercăm să regăsim plăcerea de atunci, de când eram copii şi ne citea mama. Aşa se face că primele poveşti din viaţa mea sunt nemţeşti. Am simţit, crescând la Piteşti, că am alte lecturi decât copiii din bloc; la un moment dat, am ajuns la vârsta la care ei toţi vorbeau de anumite texte cunoscute, româneşti, pe care eu nu le ştiam. Mama nu le ştia. Când am început să studiem literatura la şcoală, ea se arăta intrigată de manualele noastre, bineînţeles că erau texte pe care ea nu le cunoştea. Cu un aer uşor superior spunea: „Ah, noi îl citeam pe Goethe, iar voi!...“ De fapt, toată atitudinea asta a ei, oarecum de respingere, a avut un efect invers: pe mine m-a apropiat de literatura română. Pentru că aveam un... n-aş spune chiar un complex, fiindcă eram prea mică pentru complexe – dar o curiozitate: de ce ceilalţi copii au alte lecturi? Despre ce tot vorbesc ei acolo, iar eu n-am citit? Şi s-a întâmplat, cu vârsta, să trag tot mai mult spre partea românească. Acum, de fapt, mă interesează foarte tare rădăcinile astea duble ale mele, şi dinspre mamă, nemţeşti, şi dinspre tată, româneşti.

Există o imagine dintr-o poveste sau un personaj care te-au marcat? Pe mine m-a marcat, spre exemplu, în copilărie, o imagine din Ispirescu: feciorul de împărat care era de fapt o fată...

În Ispirescu erau într-adevăr nişte lucruri interzise, enigmatice, pe care încercai să le înţelegi, simţeai că acolo se ascunde ceva. Era moartea care te lovea dintr-o dată, ivită dintr-o „chichiţă“, după ce-ai albit brusc, era bărbatul care trecea pe stradă şi, doar privindu-l pe geam, fata rămânea grea... Şi în Fraţii Grimm sunt întâmplări misterioase, cu spiriduşi răi, cu firul de aur, în general în basme e plin de enigme şi e şi foarte multă cruzime. E o cruzime necesară, copilul învaţă de fapt să se confrunte cu răul, învaţă că obstacolul poate fi învins, că greutăţile apar şi sunt depăşite. Apoi, au fost nişte cărţi pe care le citea toată lumea, mergeam cu gaşca la biblioteca de cartier, citeam toţi, de la comandantul de detaşament pînă la copiii cei mai slabi la şcoală, mergeam în capătul străzii la bibliotecă împreună, asta era una dintre preocupările importante ale vacanţelor lungi. De acolo am venit odată cu o carte de basme ruseşti, ţin minte coperta, erau nişte turle foarte frumoase – imagine pe care am folosit-o într-un roman, am împrumutat-o unui personaj. De fapt este vorba de o imagine dintre cele de care vorbeşti tu, una care rămâne şi care închide în ea plăcere, multă, multă plăcere. E ca o copertă a tuturor lecturilor adorate din copilărie.

De la poveşti ai trecut la ce fel de lecturi?

Ah, dar eu citesc şi acum poveşti!... Chiar dacă acum nu mai scriu pentru copii, a fost o întâmplare c-am scris. Am citit recent Michael Ende, Şcoala de magie şi alte povestiri, de la Polirom. E o antologie cu povestirile scrise de-a lungul vieţii şi apărute în diferite locuri, reunite în ultimul an de viaţă. E literatura care îmi place cel mai mult: merge şi pentru copii, şi pentru adulţi. Citeşti şi vezi că sunt mituri, lucruri esenţiale, extraordinar de frumos spuse, de asta au atâta succes. Pentru copii, textele acestea ascund enigma, sâmburele tare în care ei nu înţeleg deocamdată ce se ascunde, dar intuiesc ceva mai mult, ceva ce adultul poate pricepe.

Să mă întorc la copilărie, la trecerea spre altfel de cărţi. În liceu am făcut trecerea spre alte lecturi, prin biblioteca unui foarte bun prieten. Nu era un iubit, ci chiar cel mai bun prieten al meu, un băiat – întotdeauna m-am înţeles cu băieţii cel mai bine. El avea o bibliotecă mult mai mare decât ce aveam noi acasă, te urcai pe o scăriţă, scanai rânduri întregi de cărţi... Acolo l-am descoperit pe Dostoievski prima oară – cu sentimentul acela că e al tău, că tu l-ai descoperit, că nu exista altfel! – şi autorii ruşi, care rămân şi acum favoriţii mei. Acesta e al doilea moment important pe şnurul lecturilor, când citeam uitând de mine, cufundată într-o plăcere neasemuită, cărţile acelea groase care-aş fi vrut să nu se termine niciodată. Aveam 14, 15 ani.

Au mai fost trepte din acestea la fel de zguduitoare mai târziu?

A fost o perioadă prin anii ‘90, chiar după Revoluţie, când au început să apară librării noi, edituri noi, reviste şi toate cărţile care nu existaseră în România. Atunci a urmat o perioadă de câţiva ani în care n-am mai citit ficţiune aproape deloc, eram însetată după tot ce descopeream într-o zonă nouă, inimaginabilă înainte. L-am descoperit, de exemplu, pe Cioran. Şi am zis, Dumnezeule, asta e ceva scris pentru mine! Cum făceam toţi, în cercul meu mic de prieteni. Eu lucram pe atunci la planşetă, într-un birou de proiectare. Şi aveam poza lui Cioran pe colţ, o poză emblematică, alb-negru, cu palmele strânse în jurul gâtului, o poză din mansarda lui şi afişată cam ostentativ acolo, pe planşeta mea; aveam în fond doar douăzeci şi trei de ani şi îmi tremura pământul sub picioare: ştiam că mi-am greşit drumul, că mă sufoc, nu ştiam cum şi dacă se va putea repara asta, purtam în sân ceva tendinţe suicidare şi câtă disperare, tot atâta entuziasm. Înţeleg că cei de Litere – mi-a spus cineva de curând – aveau un fel de dispreţ pentru cei care citeau Cioran. E ridicol. Cioran şi Beckett, prieteni buni între ei, rămân bunii mei prieteni. Îi poţi citi oricând, la orice vârstă şi în orice dispoziţie, e ceva esenţial acolo – e multă poezie, au şi umor nebun, de fapt, în carnea tragică a textului.

În Piteşti, într-o galerie de artă, se deschisese o micuţă librărie Humanitas, era doar o masă cu cărţi în capătul unei săli, şi era o doamnă librăreasă. Mergeam tot timpul acolo după ce ieşeam de la muncă, aşa cum alţii se duc acum la piscină, la sala de fitness... Doamna era foarte amabilă şi încerca să-mi recomande cărţi, dar detest când cineva face asta, când nu sunt lăsată să mă uit la cărţi, să scotocesc şi să aleg de capul meu, aşa că mă duceam în perioadele mai aglomerate, când doamna era ocupată. În felul acesta citeam cărţi şi reviste de psihologie, filosofi la grămadă, tot ce lipsise la noi – psihologia copilului mă interesa mult, dar căscam ochii şi la interpretarea viselor, era un haos, o poftă de tot ce apărea... Peste câţiva ani m-am întors la ficţiune, la romane, cu senzaţia că am fost plecată pe lună. La un moment dat m-am gândit că am pierdut anii aceia necitind aproape deloc ficţiune, pe de altă parte trebuie să se fi întâmplat ceva atunci, trebuie să se fi adunat ceva în tot acel timp...

„Ca să scrii, nu trebuie decât să te plimbi.“

Cum se împăcau planşeta şi literatura?

Eu am fost într-o viaţă anterioară inginer: am absolvit o universitate tehnică în 1991 (opt pe loc la admitere, cinci ani de facultate, bursă de merit şi multă nefericire), deşi înclinaţiile mele erau spre literatură şi limbi străine. Ştiam că va trebui să schimb, fiindcă mă dusesem pe drumul ăsta doar fiindcă fusesem bună şi la matematică, aşa erau vremurile, eşti bun la mate-fizică, faci mate-fizică, nu contează că eşti mai bun la română sau la engleză... Şi atunci, după ‘90, am făcut altceva, nişte cursuri de engleză americană şi semiotică, timp de doi ani, doar o aiureală de plăcere, în perioada aceea a derutei de după Revoluţie, dar mai ales am citit. Eu de fapt eram în căutări, voiam să scriu, nu ştiam de unde se începe aşa ceva. Nu ştiam ceva atât de simplu: ca să scrii, nu trebuie decât să te plimbi, să te gândeşti, să te aşezi şi să scrii. Să fii singur. Şi să citeşti, desigur. Atâta tot. Indiferent că eşti medic, inginer sau cântăreţ într-o trupă.

La un moment dat, a apărut presa independentă, nouă. Am reuşit să mă duc la un ziar local, am dat concurs, şi aşa am schimbat macazul, am început să scriu. Au fost patru-cinci ani la un cotidian local, „Curierul zilei“, din Piteşti, dar de fapt nici nu prea reuşeam să scriu, corectam texte, dădeam teme, paginam... Fiindcă imediat după perioada de probă am fost numită secretar general de redacţie, apoi imediat am ajuns redactor şef adjunct, iar după nişte ani redactor şef. Era o muncă de birou, în mare parte. Interesantă perioadă, deşi n-aş repeta-o. Dar a fost interesantă pentru că vedeam cazuri, nu era doar o corectură de text, erau mereu discuţii pe subiecte, era viaţă densă, cu tot ce are viaţa mai dramatic.

În ce mod ucenicia aceasta dramatică, la ziar, ţi-a adus o maturitate în scris?

Aveam 27 de ani când am început să lucrez acolo, aproape 32 când am plecat. Reporterii – nişte copii, majoritatea aveau în jur de 20 de ani – mergeau pe teren şi aduceau reportajele, făceau fotografii, şnururi-şnururi de poze se developau şi seara îţi veneau în redacţie, pe masă, ca să alegi ce e mai bun. Şi ce aveam noi acolo? Sinucideri, violuri, crime, pe lângă chestiile politice, economice. Eu veneam după lecturi din Cioran şi filosofi, de-a valma. Şi citeam aici poveştile astea crunte, cât se poate de adevărate. Vedeam imagini cu sinucigaşi – imagini înfiorătoare, pe care nu le publicam; creieri pe asfalt, trupuri la morgă care nu mă lăsau să adorm noaptea târziu, când ajungeam acasă. Tăiam părţile moralizatoare, comentariile reporterilor care certau sinucigaşul că s-a sinucis, le încercuiam şi tăiam – ăsta era noul meu sport. Venea directorul şi întreba: „Cine a tăiat aici?“. „Eu!“ spuneam timidă – o începătoare, ca secretar de redacţie. „Foarte bine“ spunea. Reporterii în anii ‘90 învăţau să facă ziare, să scrie altfel decât se scrisese până atunci. Se învăţa din mers jurnalismul. Noi citeam în şedinţele de redacţie cu voce tare câte două texte pe zi, un reportaj şi o ştire, şi făceam şcoală, de fapt. Încercam să intuim ce e bine şi ce nu e bine. Într-un fel, acum, când ţin câte un atelier de scriere creativă, îmi amintesc de vremurile acelea. E tot o muncă detaliată pe texte, pe scriitură. Diferenţa e că acolo era viaţă adevărată. Destine. Foarte apăsător.

A urmat presa culturală la Sibiu, după anul 2000, unde în sfârşit am simţit că am ajuns mai aproape de ce îmi doream să fac. La câţiva ani după ce m-am mutat acolo, Sibiul a devenit Capitală Culturală Europeană şi mergeam la festivalurile de teatru, film documentar, muzică şi în sfârşit scriam despre lucrurile care îmi plăceau cu adevărat. Făceam pagină de cultură în „Evenimentul zilei“, exista ediţia de Transilvania, scriam regulat la „Suplimentul de cultură“, la „Zile şi nopţi“... A fost un carusel de evenimente, consumam lucruri minunate, am văzut în câţiva ani câte nu poţi vedea într-o viaţă. Aşa cum se întâmplă la FILIT la Iaşi, de exemplu, aşa era acolo la Astra Film, efervescenţă... În perioada aceea m-am învăţat să scriu zilnic, am ţinut-o aşa vreo zece ani. De-acum, tânjeam tot mai mult după poveştile mele, nu ale altora.

„Eram capabilă de o bucurie feroce.“

Dacă ne întoarcem la modul de a scrie poveşti, aş remarca o amprentă a scriitoarei Veronica D. Niculescu, de găsit în O vară cu Isidor, în secvenţa basmului din Spre văi de jad şi sălbăţie, dar şi în Harap Alb 2.0. Melancolia e un rezervor bun pentru un scriitor?

Mă tem uneori că scriu prea serios sau prea trist pentru copii. Însă eu nu mă adresez niciodată copiilor foarte mici. La început a fost aproape un complex, pentru că eu să zicem că ştiu să scriu pentru copii, dar nu ştiu neapărat să vorbesc cu ei. Poate că asta s-a transformat într-un atu. Când am încercat să înţeleg de ce O vară cu Isidor are succes, mi-am amintit ce-mi propusesem: să le vorbesc serios, să nu mă prostesc, să nu mă „cobor“ la nivelul copiilor. Nu ai cum să te cobori! Chiar asta e: nu cobori nivelul, ci îl ridici. În colecţia Polirom junior, Bogdan-Alexandru Stănescu asta a vrut să facă, să aducă nişte scriitori pentru adulţi care au scris şi pentru copii – era vorba de autori străini. Cred că şi eu le-am vorbit copiilor, într-un roman, de câteva lucruri serioase.

De unde vine melancolia? Eram capabilă de o bucurie feroce când eram mică. Mama îmi spunea seara, când veneam de la joacă: „Numai gura ta se auzea!“, asta de la etajul întâi. Cred că şi atunci, ca şi acum, aveam capacitatea de a mă bucura foarte tare şi de a mă întrista foarte tare. Trăiesc pe vârfurile unei electrocardiagrame. Şi sus şi jos. Şi în cărţi e, cred, la fel. Câtă tristeţe, tot atâta bucurie.

Eu am schimbat locul unde trăiam, am lăsat în urmă prietenii. În toate cărţile am personaje care se uită spre nişte locuri, în urmă, peste munţi, de la Sibiu spre Piteşti, de la Bucureşti spre Piteşti. Personajul din carte nu sunt eu, face altceva, trăieşte altceva, dar se uită şi el cumva în urmă. Dezrădăcinarea e o traumă, indiferent ce a determinat-o. Te mulţi în alt oraş fiindcă te căsătoreşti. Rămâi fără prieteni, fără tot ce aveai în jurul tău; până şi fauna şi flora din jur e schimbată! Am păţit acest lucru când m-am mutat la Sibiu. M-am simţit foarte bine acolo, dar am fost un străin timp de 13 ani. Nu prea mi-am făcut cu adevărat prieteni, toţi erau departe, în Bucureşti, în Iaşi, în edituri, la reviste, şi pe cât de frumos era oraşul acela, pe care l-am iubit, cu Parcul Subarini, cu ciupercile, cu buturugile pe care le fotografiam, despre care am scris, nimic nu era al meu. Când m-am mutat în Bucureşti, acum şase ani, am regăsit uluită florile din copilăria mea, din Piteşti. Uite, spuneam, tufele astea seamănă cu cele din Piteşti, la Sibiu nu erau! Dacă tot stăm pe o canapea terapeutică, îmi dau seama că s-ar putea ca de aici să se tragă ceva din melancolia mea.

Cât de uşor scrii când scrii?

Cărţile sunt foarte diferite. Fiecare îşi cere ritmul. Unele cărţi poate că au zăcut mult în tine, n-ai apucat să le scrii, şi atunci ies foarte repede când în sfârşit le începi. Altele au nevoie de timp. Teoretic, eu scriu uşor când mă aşez la birou. Dar asta pentru că m-am gândit foarte mult timp înainte. Mă plimb mult şi mă gândesc, asta face parte din scris. Când mă aşez să scriu, ştiu ce am de scris, nu cunosc blocajul paginii albe. După aceea, la sfârşit, am cel puţin trei-patru drafturi, recitesc până ştiu că e gata. Nu sunt modificări majore. E o şlefuire şi sunt nişte fire de legat, pe dosul materialului, ca să ţină structura. Atunci când traduc nu pot să scriu nimic. Însă în toate lunile când traduc o carte visez un singur lucru: să scriu. Iar când termin traducerea sunt ca un câine scăpat din lesă, cu lanţul rupt. Alerg pentru mine acum, scriu pentru mine, cu o bucurie ameţitoare. Dacă am o idee de care să mă îndrăgostesc, scriu uşor.

Spaime şi frumuseţe

Cum ai scris continuarea la Povestea lui Harap Alb?

Am scris foarte repede. Eram în luna ianuarie, la Iaşi, în vizită la un mormânt. Şi m-a sunat Florin Lăzărescu, care nu ştia că sunt în Iaşi. Era zăpadă mare. „Veronica, ce faci? Am să-ţi propun un proiect.“ „Foarte bine fac, sunt lângă Mitropolie.“ În cinci minute am fost la el în birou, magie curată! Nici cinci secunde nu mi-a luat ca să accept proiectul de a continua una din poveştile lui Creangă. S-a potrivit de minune propunerea.

De ce ai ales tocmai povestea lui Harap Alb?

M-am dus la o ediţie foarte veche a poveştilor lui Creangă, ca să dau de limbajul său – nu de vreo aducere la zi, cum circulă multe. Le-am recitit pe toate, ca să văd care e finalul şi dacă pot să mă duc mai departe. Când am ajuns la Harap Alb mi s-a părut că firul poveştii avea legătură chiar cu acel ianuarie al nostru, cu obstacole foarte multe, cu Sfânta Duminică, cea care îţi iese în cale şi-ţi spune: îndură, că asta e important, să înduri şi să crezi. Se potrivea foarte bine momentului. Povestea se termină cu Harap Alb şi fata lui Roşu Împărat care fac nuntă. Eu am pornit cu continuarea de la faptul că tinerii căsătoriţi nu pot avea un copil. Urmează obstacole, încă o călătorie şi surprizele de rigoare. Am păstrat personajele, am presărat cu proverbe toată povestea. De altfel, în Harap Alb, Creangă are foarte multe proverbe, m-a frapat abundenţa, la un moment dat e o avalanşă de zicale. Am folosit cărţi cu proverbe autentice. Când Harap Alb plânge că îi moare tatăl, bătrân, am venit cu „vorba ceea: Tânărul poate să moară, dar bătrânul trebuie“.

Formula de la sfârşit pare o adevărată profesiune de credinţă: „Şi-a ţinut petrecerea trei zile şi trei nopţi, şi-a ţinut viaţa lor fericită sute de ani, şi poate mai ţine şi acum, iar eu am încălecat pe-o şa, şi v-am zis povestea aşa. Şi-am încălecat pe un măr, şi-am plecat încetişor. Şi-am încălecat pe-o lingură, că fără poveste am rămas cam singură.“ De asta scriem, ca să nu rămânem singuri?

Poveştile ne ajută să nu fim singuri. A fost foarte bine că am avut de scris atunci. Cartea e scrisă într-un moment delicat. Când aveam nevoie să mi-o scot pe Sfânta Duminică în cale. În acel ianuarie a murit prietenul nostru Emil Brumaru, pe care îl tot pomenim la festivalul FILIT în orice colţişor. E marele absent care e prezent peste tot. Eu am făcut concentrare pe poveste – există o metodă terapeutică, se numeşte concentrare pe prezent  – pentru a lupta cu tristeţea acelui moment. Însă, dincolo de asta, chiar am avut grijă să le spun o poveste copiilor şi sper ca ei să se bucure de seria poveştilor „Creangă 2.0“. M-am uitat pe toate cele cinci cărţi, sunt foarte diferite, cu cinci autori care au ales soluţii originale: Matei Vişniec, Alexandru Vakulovski, Bogdan-Alexandru Stănescu, Lavinia Branişte. Unii au respectat limbajul arhaic dar au dus povestea în viitor, e interesant cum fiecare a făcut altceva.

E adevărat că la FILIT, la Iaşi, în anii trecuţi există acest stop-cadru emblematic:  scriitoarea Veronica D. Niculescu pe un scaun şi imediat alături, poetul Emil Brumaru. Care este imaginea care durează după pierderea unui mare scriitor şi a unui mare prieten?

Dânsul era tot timpul aici, la FILIT. Locuia şi foarte aproape. Emil Brumaru era un mare susţinător al festivalului, era un mare fan, în general îi susţinea pe autorii tineri, le distribuia postările pe Facebook – pentru el FB era chiar o unealtă, noi mai intrăm, mai ieşim, dânsul nu lipsea. Toată lumea îl pomeneşte la festival, i-au fost dedicate două expoziţii foarte frumoase. Dar oricât am spune metaforic că e aici prin discuţiile noastre, el nu mai este, asta e realitatea cruntă. Ani de zile mi-a fost cel mai apropiat prieten. Generos, deloc comod, te susţinea şi te îndemna să scrii, să faci cărţi, să traduci, să te porţi de parcă ai avea şapte vieţi într-una singură. Am scris două cărţi împreună, un basm şi un volum de conversaţii, şi rămăseseră lucruri neîncheiate între noi. Îi vorbesc foarte des, îi cer sfatul. Şi mi-e greu să vorbesc deocamdată cu alţii despre toate acestea. N-a venit vremea. Aici, la Iaşi, i-am simţit absenţa mai tare ca-n tot restul anului. Gândul la el mi-a scos însă mici miracole în cale. Tocmai când mă întrebam ce să fac într-o anumită problemă, am zărit răspunsul din goana maşinii. Spre cimitir mă duceam.

Ca o întâlnire cu Sfânta Duminică. Când o citim într-o nouă carte pe Veronica D. Niculescu?

Noul roman e cam gata. Îl mai recitesc o dată, ca să fiu sigură. O să apară, cel mai probabil, anul viitor, la Polirom. Nu i-aş spune deocamdată titlul. O să spun doar că acţiunea se petrece în 1983 şi că este o carte de ficţiune pentru care mi-am folosit mult şi memoria, dar m-am şi documentat mai mult ca oricând. Se petrece în Piteştiul meu natal. Cred că asta fac scriind, mă întorc în nişte locuri de care îmi este dor. Ceea ce scriu în cartea asta nouă se petrece acolo, în spaţiul care mi-a fost casă, dar este vorba de personaje care n-au de-a face cu mine, sunt un el şi o ea la o cu totul altă vârstă decât aveam eu în timpurile acelea, mai maturi. Dar locurile, geografia romanului e de acolo: o margine de oraş unde am crescut, primul bloc unde am locuit până la zece ani, unde exista o vale verde care dispare, ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, când oraşul creşte şi tot creşte, înghiţind peisajul de poveste. Dar nu e un basm. E un roman despre vremuri crunte, unde e loc destul şi pentru spaime, şi pentru frumuseţe. E un roman despre dragostea care poate fi aducătoare de moarte.

---------------------------------------------------------------------------------

^*VERONICA D. NICULESCU (n. 1968) este scriitor şi traducător.

A publicat volumele de proză scurtă: Adeb, Orchestra portocalie, Roşu, roşu, catifea (nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi); cărţile pereche Simfonia animalieră (Premiul „Cercul Literar de la Sibiu“ al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi) şi Hibernalia; şi romanele: Spre văi de jad şi sălbăţie (nominalizări la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ şi la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor“ la FILIT 2017; Premiul „Cartea anului“, secţiunea Proză, acordat de USR Sibiu) şi O vară cu Isidor. De asemenea, a scris împreună cu poetul Emil Brumaru Basmul Prinţesei Repede-Repede şi Cad castane din castani (nominalizare la Premiile Observator cultural).

A tradus peste treizeci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier, E. B. White. Premiul „Antoaneta Ralian“ pentru Traducere la Târgul de carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.