INTERVIU Simona Antonescu, scriitoare: „Iubim la fel, indiferent dacă mergem în trăsură sau cu metroul“

INTERVIU Simona Antonescu, scriitoare: „Iubim la fel, indiferent dacă mergem în trăsură sau cu metroul“

Simona Antonescu

Simona Antonescu, câştigătoarea premiului pentru debut al editurii „Cartea Românească“, reconstituie lumea românească de la finalul secolului al XIX-lea prin obiectivul fotografului Franz Mandy. Ce s-a pierdut, ce a rămas? E vorba despre romanul „Fotograful Curţii Regale“, lansat primăvara aceasta.

Ştiri pe aceeaşi temă


„Vă rog să încercaţi o dată să vă adânciţi privirile în ochii acelor oameni de pe la 1880-1890! Veţi descoperi că ele vă vorbesc“, ne îndeamnă Simona Antonescu (46 de ani), autoarea romanului „Fotograful Curţii Regale“. Volumul spune povestea lui Franz Mandy, „fotograf al MSA Doamnei“, adică al Reginei Elisabeta. Romanul Simonei Antonescu reconstituie în detaliu lumea românească la sfârşit de secol XIX, de la trecerea victorioasă pe sub Arcul de Triumf în frunte cu regele Carol I şi până la Expoziţia Universală de la Paris, pe când Şcoala Centrală de Fete exista, iar fotografia reprezenta un moft încă prea scump pentru mulţi români.


Ca o confirmare înainte de apariţia volumului, aţi câştigat Concursul de Debut al editurii „Cartea Românească“ pe anul 2014. V-a făcut să lucraţi mai mult?

Chimista din corporaţie

Numele:  Simona Antonescu

Data şi locul naşterii:
20 ianuarie 1969, Tintea, judeţul Prahova

Studiile şi cariera:
După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea“ (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu“) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. De-a lungul timpului, a publicat fragmente de roman în reviste literare online şi pe diverse bloguri. În momentul de faţă lucrează la o companie multinaţională.

Locuieşte în:
Ploieşti

Nu mi-am îngăduit nici o jumătate de zi liberă, vreme de un întreg an. Toate concediile, weekendurile şi zilele libere au fost folosite pentru această carte. Am solicitat foarte mult prietenii şi familia, care au trebuit să înţeleagă cât este de important pentru mine să fac acest lucru, să-mi ierte absenţele neobişnuite şi chiar telefoanele scurtate dintr-odată. Câştigarea concursului a fost relaxarea după lunile acelea de muncă, a venit într-o perioadă în care îmi regăseam prietenii, oamenii de lângă mine. Eram mult mai prezentă între ei. Nu cred că un premiu câştigat îţi afectează sporul cu care lucrezi. Fiind vorba despre un lucru făcut strict din pasiune, ritmul ţi-l dă numai pasiunea ta. Doar personajele sunt cele care mai pot prelua conducerea uneori şi pot dicta grăbirea sau încetinirea ritmului. Câştigarea unui premiu te linişteşte în schimb. Îţi mai adoarme nesiguranţele, te mai eliberează de întrebări.

Deci premiile sunt importante, oarecum, pentru dumneavoastră.
Sunt sosită foarte recent în lumea aceasta, a celor care scriu. Anul trecut, pe vremea aceasta, nici nu visam că „Fotograful Curţii Regale“ va purta în frunte o distincţie atât de importantă. Premiile în general, în orice domeniu, nu numai cel literar, au importanţa lor în măsura în care, în spate, toate celelalte scopuri care te-au mânat la drum au fost atinse. Premiile vin atunci ca o ultimă confirmare că eşti pe un drum bun. Dar, de lucrat, lucrezi pentru alte motive, nu pentru premii.

A avut vreun efect asupra textului premiul de la „Cartea Românească“? Aţi rescris pasaje?
A fost un moment care îmi este foarte drag. Este vorba despre capitolul „Şcoala Centrală de Fete“, în care două şcolăriţe se hotărăsc să chiulească. Locul prin care plănuiau ele să se furişeze afară din şcoala cu regim atât de strict nu exista în realitate. L-am imaginat. Doamna Mădălina Ghiu de la editura „Cartea Românească“ mi-a atras atenţia. Ba chiar mai mult decât atât, mi-a explicat exact pe unde ar fi putut de fapt fetele să iasă neobservate. Momentul mi s-a părut nepreţuit pentru că era pentru prima dată când vedeam un cititor trăind alături de personajele mele o aventură. Domnia sa îmi explica pe unde sunt poziţionate uşile bibliotecii, iau eu zâmbeam fericită în sinea mea, pentru că mi-o imaginam pe holurile şcolii, ţinând de şase pentru rebela şcolăriţă. Astăzi, fragmentul arată aşa: „Ştiu o fereastră care dă direct în stradă, către Grădina Icoanei, de-a dreapta intrării principale. Este fereastra de la foişorul cel mic al bibliotecii, spuse Elena.“ Este singura parte care a fost refăcută.

Dar de cronici ţineţi cont?
Cronicile sunt foarte importante. Orice act artistic se desfăşoară între un emiţător şi un receptor, între artist – orice fel de artist: pictor, muzician, scriitor – şi cel căruia i se adresează, căruia doreşte să-i transmită o emoţie. Cred că artistul lucrează pentru oameni, acesta este principalul său scop. De aceea, o cronică închide tot acest cerc. Astăzi, pe lângă criticii de specialitate, avem şi bloggerii care completează excelent răspunsul de care scriitorul are nevoie, dinspre cititorii săi. Oricum ar suna ea, o cronică ar trebui primită cu mare bucurie. Cred că un cititor avizat care îţi spune părerea lui sinceră despre ceea ce ai scris îţi este un prieten bun, care te ajută în munca ta.

Am înţeles că manuscrisul a ajuns la edituri cu numele de „Vitrina cu fotografii“.  Cine a propus schimbarea titlului şi de ce?
Titlul iniţial a fost „Fotograful Curţii Regale“. Dar, pentru că povestea a avut întotdeauna o libertate destul de mare, un fel de autonomie a ei, la sfârşit, titlul iniţial parcă nu mai era potrivit. Personajul principal părea să fie mai degrabă acea vitrină de fotografii care se construia, de-a lungul anilor, pentru scopuri mai înalte decât cele pe care le credea Franz. Cum sunt poveştile celorlalte personaje ale cărţii. Şi atunci am schimbat titlul din „Fotograful Curţii Regale“ în „Vitrina cu fotografii“. Aşa a ajuns manuscrisul la primele edituri. Titlul acesta însă nu mă mulţumea. Părea să nu fie al cărţii. După ce am trimis manuscrisul, mi-a părut foarte rău că i-am schimbat numele. Pe lista mea cu edituri mai rămăsese un singur nume: „Cartea Românească“, al cărei concurs de debut încă nu începuse, aşa că manuscrisul încă nu fusese trimis. Şi atunci m-am hotărât să creditez acel sentiment de părere de rău care nu-mi dădea pace, să mă bazez pe intuiţie şi să trimit manuscrisul către Cartea Românească, cu titlul iniţial.

Despre mirajul unor fotografii care vorbesc
Cum aţi dat de Franz Mandy, personajul principal al cărţii?
În urmă cu doi ani, în 2013, răscoleam netul în căutare de fotografii vechi. Îmi propusesem să-mi regăsesc îndemânarea de a scrie şi ştiam că ajutorul unor fotografii va fi nepreţuit. Scrisul ca pasiune rămăsese o vreme într-un fel de aşteptare, iar acum îi sosise timpul. Am întâlnit pe un site un articol despre primii fotografi din România, care cuprindea foarte multe fotografii. Erau chiar câteva cuvinte despre primii noştri fotografi. Dintre toate, fotografiile lui Franz Mandy (n.r. – în volum, Franz Mayer) mi-au atras atenţia din motive pe care nu mi le explic nici astăzi. Oamenii aceia aveau privirile vii. Dacă făceai abstracţie de veşminte şi de marginile uneori şterse ale imaginilor, dacă te concentrai numai pe privirile lor, atunci fotografiile păreau făcute în urmă cu câteva ore.

Franz Mandy a fost, cumva, chintesenţa fotografului român la final de secol XIX: a avut o pregătire artistică superioară, a avut propriul atelier şi s-a bucurat de obţinerea titlurilor de „Fotograf al Curţii Domneşti“ şi de „Fotograf al MSA Doamnei“. Adică a fost fotograful particular al Reginei Elisabeta. Aceste reuşite au făcut ca el să fie alegerea pentru carte?
Nu aceste reuşite, ci fotografiile sale, care mi-au atras atenţia încă de la început. Privirile tuturor oamenilor fotografiaţi de Franz Mandy, artistul care a existat în realitate şi care stă la baza personajului din carte, îmi păreau vii, încărcate de poveşti. Vă rog să încercaţi o dată să vă adânciţi privirile în ochii acelor oameni de pe la 1880-1890! Veţi descoperi că ele vă vorbesc. Fotografiile sunt cele care m-au trimis apoi către autorul lor. Am citit cele câteva detalii pe care timpul le-a păstrat despre el, am completat restul, apoi m-am reîntors la fotografii, pentru că întreaga lui viaţă părea să se învârtă în jurul acestei arte. Veţi vedea în carte că nu a avut numai reuşite. Viaţa lui a fost supusă tuturor celor omeneşti. O mare neîmplinire l-a însoţit permanent. Toate acestea îl definesc pe Franz Mayer în egală măsură ca şi titlul de Fotograf al Curţii Regale.

Romanul pare că îţi dă şansa să arunci o privire comică asupra diferitelor clase sociale la final de secol XIX.
Poate „comic“ este prea mult spus. Nicio clipă nu am avut intenţia de a evidenţia în mod comic ceva din veacul respectiv. Ceea ce simt faţă de perioada aceea, faţă de toate personajele din carte, reale sau nu, şi faţă de poveştile lor, reale sau nu, este numai tandreţe şi empatie. Îmi doresc ca aceasta să fie şi ceea ce transmit cititorului: ei toţi ne sunt rădăcinile. Merită să fie priviţi cu multă înţelegere, cu drag.

Ce aşteptaţi de la cititorii acestei cărţi?
Mi-aş dori ca cititorii „Fotografului Curţii Regale“ să se regăsească în personajele cărţii. Cred că timpul nu schimbă lucrurile importante prin care trece un om de-a lungul vieţii. Iubim la fel, indiferent dacă mergem în trăsură sau cu metroul. Durerile ascunse din copilărie ne macină la fel, indiferent dacă ele sunt pricinuite de lipsa unei tablete performante sau de lipsa încălţărilor. De aceea, cred că cititorii pot afla rezolvări nebănuite pentru problemele lor actuale într-o idee pe care a avut-o un semen de-al lor de acum 130 de ani.

Aţi putea să luaţi în calcul scrierea unei cărţi în alt loc din lume decât România?
Aş putea scrie oriunde. Nu locul este cel care mă pune în încurcătură, ci timpul. Nu aş putea trăi, în schimb, în alt loc din lume. Cred că fiecare dintre noi – dacă este atent la semnalele pe care i le dă sufletul – poate simţi unde îi este locul. Locul meu este aici.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările