Scriitoarea Cătălina Florina Florescu,  profesoară la Pace University în New York: „În ultimul an de liceu, după ce a murit mama de cancer, m-a salvat teatrul”

Scriitoarea Cătălina Florina Florescu,  profesoară la Pace University în New York: „În ultimul an de liceu, după ce a murit mama de cancer, m-a salvat teatrul”

Cătălina Florina Florescu                                                                                      Fotografii:  Arhiva Personală

Scriitoarea Cătălina Florina Florescu este stablită de 20 de ani în SUA, unde predă literatură şi cursuri de cinematografie la Pace University, New York. Acolo, le face cunoştinţă studenţilor şi cu scriitori români şi, când are timp, scrie piese de teatru, în care şi-a găsit refugiu la final de liceu, după moartea mamei. Într-un interviu pentru „Adevărul”, scriitoarea vorbeşte despre cea mai recentă carte a sa şi despre dragostea pentru teatru.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cătălina Florina Florescu (43 de ani) este o profesoară dedicată şi un dramaturg care scrie cu gândul la oameni, scrisul fiind o cale de a se multiplica, de a se afla simultan în minţile mai multor indivizi. Pe când termina liceul, mama i-a murit răpusă de cancer, moment în care a început să citească multă filosofie. Totuşi, teatrul avea să fie cel savator.

Ulterior, aştepta ca librăria locală să primească o nouă apariţie din teatrul lui Ionescu, iar când intra la facultate la Bucureşti, mergea cât mai des la spectacole. „Ani buni, am fost doar pasionată să văd, aud, citesc teatru”, spune Cătălina Florina Florescu, în interviu. 

S-a apucat să scrie teatru la îndemnul profesorului Thomas Adler, care i-a fost coordonoator principal la Purdue University, cel care a încurajat-o să creeze cursuri de teatru care nu existau în curriculum la vremea respectivă. 

20 de ani au trecut de când Cătălina şi-a clădit viaţa în State. Urmăreşte ştirile despre România, iar vara vine în ţară în vizită. Spune că observă schimbări în ţara de origine, dar „şi o tendinţă de a copia Occidentul”, lucru care o întristează. Până pe 30 iunie, are lansări de carte în ţară. Lansează, la sfârşitul lunii, volumul „Teatru” (Editura Tracus Arte) care cuprinde trei piese, „Mia”, „Căţelul sinucigaş şi Laika,” şi „Ce rămâne după viaţă”. 

Legat de cusurile pe care le predai în SUA, promovezi şi foarte mulţi autori români. Cum văd la început studenţii de acolo operele acestora? Cum e interacţiunea? 

În cursurile de literatură şi cinema pe care le predau la Pace University la New York încerc să introduc şi autori, cineaşti, artişti români pentru că ei sunt aproape necunoscuţi studenţilor mei.

 La cursul de Romantism îl predau pe Mihai Eminescu, la cursul de literatură universală pe Alexandru Bălăşescu, la cursul de cinema pe Cristian Mungiu, la cel despre artă pe Simion Cernică. Dau doar patru exemple, dar folosesc mult mai mulţi. 

Interacţiunea cu autorii români e la fel ca şi cu orice alt autor străin, anume le cer să contextualizeze opera şi le răspund întrebărilor atunci când textul devine prea specific sau mai greu de înţeles.

Spui că în SUA călătoreşti în trecut neîncetat. Ce înseamnă asta mai exact? Cum te raportezi la relaţia cetăţean american- origine românească?

Mai degrabă călătoresc prin cele două limbi decât în trecut şi asta mă ajută să văd realitatea în mişcare. Trăind şi muncind în altă ţară mi-e mai uşor să realizez umanitatea din mine. În fiecare zi observ cât de aproape sunt de celălalt doar dacă trec peste „graniţe”, pentru că ele nu separă doar ţări, ci şi oameni, şi atunci este natural să vreau să le fac să dispară. Arta ajută enorm în acest sens.

Ai o relaţie specială cu teatrul, ai afirmat-o şi tu adesea, se vede şi în munca ta. Unde se află originile fascinaţiei tale pentru teatru?

În clasa a XII-a, studiam la  liceul „Spiru Haret”, cum se numea atunci, din Tulcea la prima secţie de limbi străine adăugată imediat după Revoluţie. Făceam limba română şi literatura comparată cu domnul Cezar Calenic. La cea din urmă, comparata, studiam lucruri precum teatrul antic sau Shakespeare, şi deşi citeam doar pasaje din piese, dinamica teatrului era extraordinară. La fel şi tot ce era scris în paranteze cât şi tăcerile ascunse din text. La radio ascultam piese şi mă fascina să închid ochii şi să îmi activez toate celelalte simţuri pentru a beneficia cât mai profund de actul teatral. La TVR erau piese de teatru şi nu mă mai interesa ce era în jurul meu, tot ce conta era teatru. 

În ultimul an de liceu, în ajun când mama murea de cancer eu, cum nu puteam chiuli de la şcoală, studiam la literatura comparată despre piesele lui Ibsen. După ce a murit, am citit foarte multă filosofie, dar ce m-a salvat a fost teatrul. 

În timpul unui eveniment de la ICR New York, „Nimic de ascuns: O seară despre curajul de a vindeca”, unde Cătălina a citit, alături de actriţa Rania Rashoodi, din piesa scrisă de ea

De la libraria locală aşteptam cu sufletul la gură o nouă apariţie din teatrul lui Eugen Ionescu, piese pe care editura Univers le publica integral pentru prima dată. Iar când am intrat la facultate la Bucureşti, în special în ultimul an, mergeam adesea la teatru. Ani buni, am fost doar pasionată să văd, aud, citesc teatru. Am scris despre teatru mai târziu, impulsionată de profesorul Thomas Adler care mi-a fost coordonator principal la Purdue University şi care a răspuns dorinţei mele de a crea cursuri de teatru care nu existau în curriculum atunci.

Ai lansat recent, la editura Tracus Arte, „Teatru”, unde ai trei piese, „Mia,” „Căţelul sinucigaş şi Laika,” şi „Ce rămâne după viaţă?”. Spune-mi, te rog, câte ceva despre aceste piese.

Piesele au fost scrise încet, nu m-am grăbit să le public. Deşi acest volum este cea de-a şaptea mea carte, este prima de teatru şi a doua în limba română. În 2011 am publicat la editura Scrisul Românesc o carte de memorii, ”Inventing me, exerciţii de retrăit”. 

Piesele au fost scrise în limba engleză pentru că le folosesc la cursurile pe care le predau, “21st century Dramatic Texts as Inter-Cultural Dialog”, “Worlds in Literature: Immigration and Englishes”, “Women in Literature: Theater of Resistance”, “The Individual and Society”. După ce le-am scris în engleză, am început să le traduc în română pentru că vreau ca piesele de teatru să fie citite, puse în scenă, folosite la şcoală şi de către elevii şi profesorii din ţară. 

Atunci când am început să le traduc, am simţit ceva uimitor: mai întâi că limba română m-a ajutat să văd trăsături noi personajelor şi conflictele lor s-au schimbat; limba română a îmbunătăţit semnificativ conţinutul fiecărei piese. Traducând, am adăugat şi schimbat ce aveam în engleză.

Acum piesele au fost traduse şi în franceză. Ele vor fi publicate în engleză la toamnă şi urmează să găsesc o editură şi pentru ele în varianta în limba franceză.

Cătălina Florina Florescu, alături de actorii şi regizoarea spectacolului „Căţelul sinucigaş şi Laika”

Există un mesaj central pe care-l aveţi în minte atunci când scrieţi o piesă? Există o idee anume pe care vreţi s-o transmiteţi publicului?

Nu scriu pentru mine, altfel aş fi scris doar în jurnal seara înainte de culcare.

Scrisul mă ajută să mă multiplic, să fiu în mintea altora simultan, să plec din mine către destinaţii fascinante pe care le descopăr atunci, scriind. Pe de altă parte, nu ştiu cine e la celălalt capăt, cine mă va descoperi şi cum o va face. Fiecare piesă de teatru are un punct de plecare la care m-am gândit mult, fie că eram în pat noaptea, fie că făceam naveta trecând peste râul Hudson, fie că vorbeam cu studenţii sau cu băiatul meu. 

De exemplu, ultima piesă, „Căţelul sinucigaş şi Laika”, a fost scrisă imediat după ultimele alegeri prezindeţiale. Înconjurată de multe ştiri, de proteste, de oameni care parcă nu îşi mai găseau rostul, de un haos pe platformele de social media, piesa m-a ajutat să vorbesc despre un fel de istorie de care avem nevoie şi anume o istorie angajată în care civilii sunt cei care o scriu şi nu politicienii, şi nici măcar istoricii. 

Piesa a avut o lectură dramatică la TheaterLab în regia lui Marcy Arlin cu o distribuţie excepţională (Tibor Feldman, Kathryn Kates, Tony Naumovski, Amelia Fowler, Frank Camacho and Christian Baskous) şi tot despre ea voi vorbi în iulie la Institutul Cultural Român de la Berlin într-un eveniment intitulat “Jocul de-a istoria”.

Din ce am înţeles eu, „Ce rămâne după viaţă?” este o piesă de teatru absurd. Cum se leagă titlul de cele trei personaje, Relaxat 1,2,3? Pare total contraintuitiv să legi două astfel de structuri. 

La baza teatrului absurd stă exact dorinţa de a face ca nimic (aparent) să aibă sens, tot ce credeai că ştii să fie amestecat în aşa fel încât să dispară familiarul pentru a te stimula să gândeşti altfel ca să nu uiţi de tine trăind repetat, adică în acelaşi clişeu 24 de ore, 365 de zile. 

De exemplu, Relaxaţii din piesa “Ce rămâne după viaţă?” sunt trei bărbaţi care îşi caută sensul într-un spaţiu ostil, care pare a fi spitalul, dar care la final se dovedeşte a fi altceva într-o răsturnare de perspectivă. Am vrut să creez trei personaje masculine şi gândesc la masculin pentru că mă fascinează ideea de a fi în pielea altuia. Ca femeie, vreau să îmi imaginez ce simte un bărbat, asta dacă rămânem în sistemul dihotomic de gândire. Numai că tocmai aici am vrut să ajung: cine cui şi de ce dictează ce să simtă? Băieţii nu plâng, se zice, ceea ce este o mare enormitate. Bărbaţii din piesa mea ştiau acelaşi lucru, că nu trebuie să se exteriozeze, şi atunci se luptă cu clişeele şi propriile umbre şi o fac admirabil. Ei au nume, doar că până la sfârşitul piesei rămân anonimi. Porecla le-a fost dată de sistemul care dorea să îi ţină închişi într-o realitate uşor de controlat.

Chiar aşa, pentru tine ce rămâne după viaţă?

După viaţă e mereu lumina care te-a înconjurat, o lumină pe care ai primit-o şi dat-o în reciprocitate.  Cu cât trăiesc mai mult, cu cât trec prin stări diferite, cu cât merg la piese de teatru, expoziţii de artă, urmăresc reportaje la TV, citesc despre corp, cu cât îl primesc pe altul în mine, de fapt fac un transfer constant de lumină.

Imagine de la spectacolul-lectură „Ce rămâne după viaţă?”, prezentat la Muzeul Literaturii Române, în regia lui Alexandru Nagy

În „Mia”, una dintre temele centrale e feminitatea. Cum ţi se pare că stăm cu raportarea la acest subiect, aici, în România?

Mia” sper să aibă o serie de reprezentaţii în ţară începând din această toamnă în luna octombrie. Mia este personajul de care mă simt cel mai puternic legată pentru că mă trimite cu gândul la mama mea care s-a confruntat cu ce se confruntă Mia. 

Noţiunea de feminitate este ceva la care lucrez pe mai multe fronturi şi nu doar aici în ţară, cât şi în Statele Unite cu studenţii mei. Nu putem înainta dacă ne e frică să vorbim despre subiecte care sunt eronat considerate tabu. Mia este doar unul dintre personajele care discută despre feminintate post-mastectomie. Sora ei, Meg, prin monologul brutal de sincer este o palmă pe obraz de care avem nevoie. Îmi doresc ca această piesă să fie pusă în scenă pentru că încă tăcem când e vorba despre corp. 

A îmbrăca corpul este necesar, numai că noi punem pe lângă haine inhibiţii şi astea atârnă şi obosesc corpul şi mintea. Prin piesa de teatru, prin vocea Miei şi a lui Meg, prin ce are de adăugat soţul, oamenii se pot gândi la ce simt despre corp, la ce şti(a)u şi la ce vor să descopere. E cazul să ne dezbrăcăm, adică renunţăm la inhibiţii. E timpul să ne educăm şi descoperim pe noi înşine şi apoi oferi altora.

Cum a fost când ai scris prima piesă, îţi mai aminteşti?

„Mia” este prima piesă pe care am scris-o. A fost începută în 2011, imediat după ce am publicat prima mea carte în limba engleză, Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces care e în colecţia celebrei Library of Congress din Washington, D.C. Pentru că în carte vorbesc despre oameni care devin pacienţi şi trebuie să se adapteze noilor lor condiţii, tratementelor, izolării în spital, etc., am ştiut că trebuie să mă întorc la mama pentru că atunci când am cercetat pentru carte nu am găsit niciun personaj care să aibă cancer la sân şi şi confrunte cu reconstrucţia post-matectomie sau refuzul ei. 

Mia a venit la mine sau am visat-o toţi anii aceştia fără mama. Cum nu cred în sentimentalism ci în frumos şi educaţie, am ştiut că e într-un fel de datoria mea să scriu o piesă de teatru despre o femeie tânără care trece într-un timp scurt prin umilinţa corpului atacat de cancer. 

Cu Mia am avut onoarea să vorbesc la Institutul Cultural Român de la New York, apoi am fost invitată la Harvard University şi am fost sprijinită de Pace University să organizez un eveniment intitulat “The Art and Theater of Femininity.” Prin “Mia” am reuşit să o cunosc pe artista Thedra Cullar-Ledford şi pe activista Rebecca Pine despre care s-a vorbit la postul de televiziune american CBS şi scris în “The New York Times”. “Mia” va fi parte din festivalul Rough Draft de la New York de la anul viitor în regia lui Handan Ozbilgin. O ultimă precizare, “Mia” nu e doar despre cancer, e şi despre cum boala i-a afectat pe cei din jur. Este o piesă sinceră şi de aceea cred că va prinde la public la fel cum a prins studenţilor mei.

Eşti stabilită deja de 20 de ani în străinătate, cum vezi societatea românească de la o vizită la alta? 

Vin vara pentru o perioadă scurtă de timp, dar urmăresc ce se întâmplă în ţară ascultând la radio.

Observ schimbări, dar observ şi o tendinţă de a copia occidentul şi asta mă întristează. Nu trebuie să îi copiem pe alţii pentru că nu trebuie să fim ca ei. Nu trebuie să ne considerăm inferiori. Ce trebuie să facem activ, fără a ne împiedica în celebra scuză a lipsei banilor, e să promovăm vocea noastră pe cât putem posibil, cu cât este mai autentică, cu atât este mai puternică. 

Cred cu tărie în artă şi în manifestările ei. Cred că fără artă nu putem exista ca specie umană.

 În legătură cu scrisul, ce modele ai avut în evoluţia ta până astăzi?

Doctoratul meu este în ştiinţele umaniste ale medicinei şi teatru comparat, deci eu citesc cât mai mult şi cât mai variat, interdisciplinar, ceea ce îi  învăţ şi pe studenţii mei să facă. Dar mai este ceva care îmi defineşte atât scrisul cât şi stilul de a preda şi gândi: miile de expoziţii de artă, muzica pe care o ascult, filmele pe care le văd. Realitatea din jur, nediluată, este de asemenea o altă sursă de inspiraţie şi reflecţie. Nu voi da nume de autori pentru că lista ar fi prea lungă şi incompletă.

Cum ţi-a influenţat scrisul viaţa în SUA?

Traiul în S.U.A. m-a călit pentru că m-am confruntat cu situaţii şi oameni noi. Când predau sunt foarte fericită pentru că pot fi în dialog cu tinerii din altă generaţie discutând texte şi filme din diferite unghiuri, pentru că la cursurile mele ne jucăm de-a literatura, cinema, scris, iar de la semestru la semestru învăţ alături de ei şi asta mă determină să scriu, să citesc, să ies din mine sperând să ajung la alţii. Scriu pentru cei marginalizaţi, fie că au fost în perioada comunistă sau au trecut prin alt abuz politic, fie că au suferit din cauza unei boli, fie că au fost jigniţi din cauză că nu pronunţau/foloseau engleza bine, fie că au fost daţi afară din ţara lor din cauza războaielor civile, fie că au vrut să îşi aleagă propria religie şi propriul corp, propria intimitate. 

Aşadar, pentru mine cei mai vulnerabili sunt şi cei mai complecşi şi frumoşi oameni despre care trebuie să ne facem timp să citim sau urmărim pe scenă. Ei sunt de fapt printre noi, doar ca prin teatru experienţa le este redusă la esenţă.

Cătălina Florina Florescu (foto: dreapta) este absolventă a facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. A venit în Statele Unite unde a obţinut un masterat şi un doctorat în literatura comparată specializându-se în critica de teatru şi medicina umanistă. 

Este autoare a mai multor cărţi cum ar fi, Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces; Disjointed Perspectives on Motherhood; Of Silences in Munch, Beckett, Hopper, and Hanson (A Monograph); The Night I Burned My Origami Skin; Transnational Narratives in Englishes of Exile şi două în limba română, Inventing Me/Exerciţii de retrăit şi Teatru. 

 Predă cursuri de teatru şi literatură la Pace University în Manhattan, NY. A prezentat la Harvard, Sorbonne, Columbia University, New York University, etc.

 

citeste totul despre: