Scriitoarea Aurora Liiceanu: „Dacă-ţi mor iluziile, viaţa este murdară“

Scriitoarea Aurora Liiceanu:

„Dacă-ţi
mor iluziile, viaţa este murdară“

Aurora Liiceanu FOTOGRAFII: Arhiva personala/ Shutterstock

În volumul „Aşteptarea Penelopei“, psihologul Aurora Liiceanu spune că, în lumea contemporană, reuşim cu greu să găsim un echilibru între autonomie şi dependenţă, subliniind că bărbaţii par să se raporteze la realitate într-un mod mai pământesc decât femeile, dar şi că iluziile au importanţa lor.

Aurora Liiceanu (78 de ani) încearcă să înţeleagă, în volumul „Aşteptarea Penelopei“, publicat recent de Editura Polirom, că  aşteptarea este o alegere voluntară care ne modelează destinul. Psihologul se îndreaptă către lumea mitologiei şi a literaturii, punând sub lupă câteva personaje a căror viaţă a fost marcată de aşteptare, dar şi personaje grăbite, care nu ştiu să aştepte. Poveştile de la care autoarea porneşte îi au ca protagonişti pe Penelopa, mitica soţie a lui Ulise, pe Ernest Hemingway şi pe prima lui soţie, Hadley, pe Gatsby al lui Scott Fitzgerald, pe cunoscutul niponolog Donald Keene şi pe Florentino Ariza, eroul lui Gabriel García Márquez din „Dragostea în vremea holerei“.

„Weekend Adevărul“: De ce aţi făcut o carte despre condiţia aşteptării? Penelopa a lăsat un exemplu bun sau prost de urmat pentru femei?

Aurora Liiceanu: De fapt, cartea este despre raportul dintre viaţa unei persoane şi timp. Ce faci cu timpul, cum îl gestionezi ca o constantă a vieţii este o problemă căreia nu prea îi dăm importanţă, mai ales când suntem tineri. Aşteptarea, durata ei, răbdarea şi nerăbdarea, graba sunt stări complicate psihologice care ne determină chiar viaţa. Lumea aşteptărilor este vastă. Una este să aştepţi un tramvai şi alta este să aştepţi pe cineva, adesea cineva drag. Aşteptările ne determină, de asemenea, regretele şi remuşcările, alte stări psihologice legate de memorie şi identitate. Oamenii diferă în raport cu aşteptarea, unii sunt răbdători, alţii sunt grăbiţi. Temperamentul şi sistemul de valori sunt legate de aşteptare. Interesant este că se consideră că femeile sunt mai răbdătoare, că bărbaţii sunt mai puţin răbdători. Dar, astăzi toată lumea este grăbită şi asta se vede în lipsa de calm  şi amabilitate din viaţa publică. Interesant este că mitul Penelopei este legat de feminitate. Nu avem ca mit un „Penelop“. În cartea mea, un singur bărbat este „aşteptător“, dar el a trăit disociat, adică viaţa lui printre oameni, şi viaţa lui, ca secret, cu cea pe care o iubea. Lucrurile nu se amestecau.  

În ce lumina, din ce perspectivă nouă o prezentaţi pe soţia lui Ulise?

Soţia lui Ulise era o femeie a altor timpuri, acum cred că femeile nu aşteaptă şi nu-şi confundă existenţa cu o stare de aşteptare.

De aceea este un mit, pentru că este o frumoasă aspiraţie, dar intangibilă. Sunt situaţii la care se aspiră, dar viaţa ne pune cu picioarele pe pământ, ştim că e scurtă şi trăirea timpului s-a schimbat.

În mitologia greacă, Penelopa este soţia lui Ulise, regina insulei Itaca, care a aşteptat cu fidelitate timp de 20 de ani întoarcerea soţului ei de la război   FOTO: Shutterstock

Cât de bine ne fac miturile şi exemplele acestor femei care se sacrifică? Sunteţi de acord că iubirea presupune jertfă?

Dacă iubirea ca jertfă devine temă a vieţii înseamnă că este alegerea ta, că este o versiune a vieţii tale, unică, pentru care optezi. Dar, uneori, apar regrete că ai lăsat timpul să se scurgă, ţinând morţiş de ceva şi sacrificând astfel alte versiuni posibile ale eului tău.

Acest tip de sacrificiu e valabil pentru femeile contemporane? Nu e demodat acest model?

Sigur că este demodat, astăzi când relaţiile sunt grăbite, consumabile, schimbările par să nu afecteze mult psihologia oamenilor. Se acceptă să nu aştepţi, să încerci o altă versiune a vieţii. Deşi, există excepţii, acestea alimentează aşteptarea ca aspiraţie, ca mit. De pildă, romanul recent apărut al autorului britanic Orlando Figes, „Să-mi trimiţi un cuvânt din când în când“,  vorbeşte despre o iubire care a însemnat, de ambele părţi (Svetlana şi Lev), un timp de 14 ani de aşteptare, el fiind într-un lagăr stalinist, ea aşteptându-l cu fidelitate „penelopică“. Şi-au scris peste 1500 de scrisori, culmea, necenzurate, de dragoste, de viaţă, de trai separat şi, evident, diferit.

Între mit şi realitate

Ce o poate determina, totuşi, pe o femeie să-şi aştepte bărbatul decenii de-a rândul, 20 de ani în cazul Penelopei?

Greu de zis. Probabil o definiţie a relaţiei dintre iubire şi viaţă, o alegere, un proiect de viaţă cu totul personal. Scriitoarea Ludmila Uliţkaia deconstruieşte mitul, îl aduce pe pământ, îl priveşte realist, nu idealist.  Penelopa seamănă puţin cu personajul Florentino al lui Marquez, din „Dragoste în vremea holerei“. Este vorba despre o disociere, dar constantă rămâne nerenunţarea la speranţa revederii.

Ce replică îi dă Penelopei personajul principal din Dragostea în vremea holerei“, Florentino Ariza?

Replica ar fi că aşteptarea este o jertfă preţioasă, numai că mulţi o evită, căzând în realismul vieţii. Mai înţelegem că spaima de regrete este mare, chit că unele regrete devin cu timpul palide, apărând altele. Povestea de dragoste scrisă de Marquez ne învaţă că mitul se amestecă cu realitatea, că omenescul este complicat, este gri, nu alb şi negru, că trebuie să cooperăm cu contradicţiile şi limitele noastre, că facem, psihologic, pacturi.

Astăzi toată lumea este grăbită şi asta se vede în lipsa de calm  şi amabilitate din viaţa publică.

„Viaţa de lux l-a smintit pe Hemingway“

În memoriile sale, scriitorul Ernest Hemingway  mărturiseşte că ar fi trebuit să moară înainte de a mai iubi pe altcineva în afară de Hadley, prima lui soţie.  De ce această părere de rău?

Cred că o parte din identitatea lui Hemingway regreta, dar cred că regretul său nu era legat de Hadley, ci de tinereţea lui. Regreta un eu al lui care, bătătorit de viaţă şi încercări, nu mai exista.

Ce credeţi că, de fapt, a destrămat acest cuplu în Parisul anilor '20? De ce totuşi Hemingway a ales o femeie mai bogată şi a făcut acest compromis de a o înşela pe Hadley?

Cred că a contat mult contextul, anii aceia tumultuoşi care ascuţeau orgoliile, ambiţiile şi graba de a fi reuşit în viaţă, care împingeau oamenii către comparaţia socială. Statutul financiar al celei de care s-a îndrăgostit Hemingway îl făcea să ocolească aşteptarea de a fi celebru şi a avea o viaţă în care sărăcia nu exista. Hemingway era nerăbdător, viaţa de lux l-a smintit şi l-a atras, era ceva departe de modestia şi răbdarea pe care o simţea trăind cu soţia şi copilul lui.

El a simţit adevărata plăcere a banilor şi acest lucru l-a rătăcit de Hadley.

Totuşi, Hadley nu l-a aşteptat 20 de ani, ci i-a dat lui Hemingway numai 100 de zile să se gândească ce femeie alege. Se afla Hadley la polul opus de Penelopa?

Hadley este nemitică, este pămâneană, pe când Penelopa rămâne ceva irealizabil sau realizabil doar în excepţii care ne amintesc de mit şi de aspiraţiile omului de a se ridica la înălţimi, nu de a sta pe pământ. Aici apare ceva interesant, în sensul că femeile, se zice, au o ambivalenţă, sunt mai pragmatice, mai organizate, mai gospodine, dar în acelaşi timp sunt şi mai romantice şi poate idealiste. Hadley avea motive raţionale să nu aştepte să se sfârşească turbulenţele erotice ale lui Hemingway, cred că şi-a pus picioarele în apă rece şi a luat o decizie care-i ordona viaţa şi-i dădea liniştea şi siguranţa pe care ea şi le dorea.

În „Moştenirea Eszterei“, Sandor Marai a descris o poveste de dragoste recuperată după 20 de ani. Totuşi, cât de mult poate mercantilul ucide dragostea?

Cred că în cartea lui Sandor Marai este vorba despre partea mizeră a iubirii, când se amestecă ceva frumos, înălţător, cu abjecţia vieţii, este ca o monedă cu două feţe. Este mult realism şi seamănă puţin cu gândurile oarecum, vag, cinice ale Ludmilei Uliţkaia. Personajul Lajos este josnic, dar are o forţă de convingere, un talent de a manipula fermecător şi o inteligenţă vicleană, perversă, demnă de admirat. E greu de construit ca personaj. El stăpânea perfect mintea Ezsterei, îi întărea iluziile şi-i ocolea raţiunea.

Ce exemple ne oferă bărbaţii în privinţa asteptării, cum o înţeleg ei?

Poate că aici am putea vorbi despre relaţia între omenesc şi supraomenesc, între realism şi aspiraţie, dorinţă, între iluzie şi realitate.

Bărbaţii par să se raporteze la realitate mai omenesc, mai realist, decât femeile, deşi şi femeile au accesul lor la realism.

Leonardo DiCaprio şi Carey Mulligan joacă în filmul „The Great Gatsby“ (2013), regizat de Baz Luhrmann, ecranizare a romanului scris de F. Scott Fitzgerald

Din ce perspectivă îl priviţi acum pe Gatsby al lui Scott Fitzgerald?

Mi-a plăcut mult cordialitatea empatică cu care-l interpretează autoarea Azar Nafisi pe Gatsby, pentru că mulţi scriitori au scris despre puterea iluziilor, a imaginarului faţă de raţiune. Şi iar vorbim despre realism, căci Gatsby a fost un şarlatan, o persoană dubioasă, dar şi-a păstrat, ca şi Florentino, iluziile, căci dacă-ţi mor iluziile viaţa este murdară, adică „curat murdară“.

Javier Bardem face un rol memorabil în ecranizarea din 2007 a romanului lui Gabriel García Márquez, „Dragoste în vremea holerei“,  regizată de Mike Newell

De ce nici Florentino, nici Gatsby nu şi-au pierdut iluziile în timp?

Greu de zis. Iluziile seamănă cu enigmele, au viaţa lor şi la unii oameni ele rezistă. Cred că Virginia Woolf a spus că oamenii îşi pierd cu timpul iluziile, dar că apar alte iluzii. Deci, îşi pierd unele iluzii doar. Poate că rezistenţa unor iluzii le face să nu piară.

„Obsesia de a ne compara iubirile este incorectă şi nu duce la nimic“

Care ar fi diferenţa dintre aşteptare şi procrastinare, amânare?

Este vorba tot despre timp. Un proverb românesc foarte profund spune că amânarea este hoţul timpului. Adică, amânând ceva ne furăm din propriul nostru timp de trăit, pe care-l avem. Punem părţi de timp în paranteze. Pare un îndemn la grabă, la realism, la a nu pierde timpul. Dar avem şi „graba strică treaba“, deci timpul este greu de folosit  şi cine poate decide dacă l-ai folosit cu cele mai bune consecinţe ale trecerii lui? Frica de decizii este ceva omenesc, pentru că deciziile produc  schimbări, iar schimbările au riscuri şi o latură necunoscută.  Această latură imprevizibilă scapă controlului nostru. Dar, timpul trece, curge şi, cum scria Thomas Mann, el este „ca o şopârlă perfidă, perversă,  indiferentă la viaţa noastră, la lume“.  

O relaţie încheiată mai poate fi reluată dupa ani si ani de aşteptare? Cum schimbă sentimentele timpul şi experienţele pe care le trăim?

Se vorbeşte mult astăzi despre identitatea fluidă sau despre opoziţia dintre lichid, ca metaforă, şi solid, despre postmodernitate şi fragilitatea relaţiilor. Sigur, schimbarea este permanentă chiar dacă nu percepem acest lucru, pentru că noi ne schimbăm datorită experienţelor vieţii şi datorită schimbării contextului în care trăim. Am fost setaţi pentru valoarea stabilităţii, a relaţiilor durabile şi nu pentru flexibilitate.

Dualitatea dintre dorinţa de libertate şi cea de siguranţă este cea mai discutată astăzi chiar în definiţia iubirii. Schimbarea este permanentă şi ea este ceva cu care ne confruntăm mereu, dar cu greu reuşim un echilibru între autonomie şi dependenţă.

Tot ce se întâmplă astăzi este influenţat de diversitate şi de acceptarea schimbării, indiferent că vorbim despre iubire, artă, consumerism etc. Desigur că pericolul este haosul şi dezordinea. Obsesia de a ne compara iubirile este incorectă şi nu duce la nimic, pentru că orice iubire este un episod al eului care se schimbă permanent. Să nu uităm că noua percepţie a identităţii este căutată în surse clasice. Un comentator al piesei „Othello“ a lui Shakespeare consideră că nu am fost destul de atenţi la faptul că în cursul desfăşurării piesei am putea să sesizăm schimbarea identitară a lui Othello, care nu este acelaşi ca la început.Chiar dacă admitem că ne schimbăm, ţinem morţiş să căutăm repere fixe, dornici de identitatea fixă nu cea fluidă sau lichidă despre care se vorbeşte astăzi.  

Ce rol au iluzia şi proiecţia şi cat de rău poate să facă ruptura dintre ceea ce ne imaginam despre persoana iubita şi realitatea crudă a acesteia?

Iluzia pare legată de stabilitate, de soliditatea unei relaţii, dar viaţa arată că, deşi avem elemente, credinţe stabile, acestea în raport cu viaţa, lumea, mereu schimbătoare, uneori, devin obstacole în percepţia propriei identităţi.

Să nu uităm că ne şi autopăcălim, ne înşelăm, ne amăgim şi suntem ataşaţi de propriile noastre amăgiri.

În ce trebuie să alegem să trăim: în realitate sau în iluzia oamenilor pe care ne închipuim că îi iubim?

Cred că vom trăi în alte contexte, într- un amestec între online şi offline, la care trebuie să ne adaptăm şi singura trăsătură pe care trebuie s-o dezvoltăm este flexibilitatea, deşi confortul stabilităţii este mare ca şi istoria lui culturală. Semne deja sunt. Fragilitatea relaţiilor interpersonale, fragilitatea legăturilor între oameni, relaţiile superficiale şi scurte, efemerul emoţional, divorţurile cu inima uşoară sunt realităţi observabile, ca şi monogamiile seriale de astăzi.

Ce uneşte, totuşi toate aceste personaje despre care vorbiţi în carte, caractere situate la poli opuşi în ce priveşte moralitatea, decenţa şi felul de a iubi?

Cred, cu onestitate, că personajele amintite nu prea mai sunt actuale, deşi cum am mai spus dorinţele, nevoile psihologice încă există. Există vise, amăgiri, aspiraţii, mituri la care nu ştiu dacă vom renunţa vreodată, pe care le-am dori poate să fie realităţi. Poate sunt necesare ca repere şi ne pot face să evităm haosul diversităţii. Dar, astăzi definiţia iubirii cred că este alta, se modelează conform prezentului. Pe personaje le uneşte ideea de iubire şi chiar dacă ele au fost contemporane, se constată că iubirile diferă, pentru că oamenii sunt diferiţi. Şi, cine ştie, cititorii de regăsesc într-un fel în ele.

De la psihologie la literatură

Numele: Aurora Liiceanu

Data şi locul naşterii: 1 august 1941

Studiile şi cariera: Doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi în Canada şi Ehess (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române. Printre volumele publicate: „Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi“ (2003) „Prin perdea“ (2009), „Rendez-vous cu lumea“ (2010), „Patru femei, patru poveşti“ (2010), „Viaţa nu-i croită după calapod“ (2011) şi „Cuvinte încrucişate“ (2012), „Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii“ (2013), „Soacre şi nurori. La cine este cheia?“ (2014), „Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor“ (2015), „Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc“ (2015), „Dragostea cea veche îţi şopteşte  la ureche. Primele iubiri “(2015) şi „Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov“ (2019).

 Locuieşte în: Bucureşti. 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: