Sărăcia minţii

Săptămâna aceasta are loc Târgul de carte Gaudeamus. N-aş vrea să calc în străchini şi să stric senzaţia euforică de “sărbătoare a cărţii”, dar stăm prost cu cititul. Pe termen lung, vorba lui Caragiale, “se duce dracului rapiţa”.

Un studiu recent arată că România şi Grecia sunt ţările europene în care se citeşte cel mai puţin. Mai mult de jumătate dintre adulţii români declară că n-au citit nicio carte în ultimul an. În ţările nordice (care sunt invitate de onoare la ediţia din acest an a Târgului Gaudeamus) 80-90 % dintre adulţi citesc cel puţin o carte pe an, iar între 20 şi 30 % citesc cel puţin o carte pe lună. Ştim de mult că stăm prost la acest capitol. Piaţa de carte din România – câtă e şi cum e – se bazează pe un milion şi ceva de cumpărători frecvenţi: ei sunt cei care ţin în viaţă editurile şi librăriile. Producţia de carte tipărită a scăzut, sunt oraşe mijlocii şi mici în care nu mai există librării (deci accesul la carte e îngreunat, căci nu prea multă lume e obişnuită să comande cărţi online). E adevărat, în ultimii ani au apărut şi diversele formate electronice, care pot fi citite pe laptop şi pe tabletă. Dar vânzările de e-books sunt încă departe de a fi o afacere sustenabilă în România. Să mai adăugăm câteva date ca să întregim tabloul. În stă foarte prost. Foarte mulţi elevi din România au demonstrat capacităţi scăzute în citirea şi înţelegerea adecvată a unui text relativ simplu. Iar alte studii realizate la nivel european arată că analfabetismul e în creştere în ţara noastră.

Acest peisaj ne plasează mai aproape de ţările subdezvoltate decât de ţările europene. Cum s-a ajuns aici? În primul rând, prin lunga serie de “reforme” ale sistemului de educaţie care au generat mai degrabă instabilitate şi birocraţie decât eficienţă şi pragmatism. Şi, din păcate, în continuare se acordă infinit mai multă energie (şi vorbărie publică) montării de camere video în sălile de examen decât măsurilor de fond. În al doilea rând, nu au existat, practic, politici publice la nivel naţional pentru stimularea lecturii şi pentru asigurarea accesului la bunurile culturale. Ministerul Culturii s-a pitit totdeauna în spatele explicaţiei comode “nu sunt bani, ţara e săracă”. Aşa este, dar n-au existat nici programe pe termen lung, nici efortul de a imagina soluţii de finanţare alternative. De-a lungul timpului, au avut succes diverse iniţiative culturale realizate de ONG-uri cu sprijinul unor sponsori privaţi. Ceea ce arată că se pot face lucruri bune şi cu bani puţini.

Dar adevărata problemă apare dacă privim lucrurile pe termen lung. Calitatea proastă a sistemului educaţional de azi va avea efecte peste câţiva ani, când elevii şi studenţii de acum vor alcătui generaţia matură, care va duce în spate economia, piaţa muncii, societatea în ansamblu. Lipsa unor politici culturale adecvate ne va menţine pe orbita amărâtă a supravieţuirii culturale şi intelectuale: nu ştim să producem cunoaştere, nu mizăm pe creativitate ca resursă importantă a dezvoltării. La noi, predomină în continuare percepţia învechită asupra culturii ca “lux”, ca “moft” de care ne putem lipsi când avem de satisfăcut “necesităţile burţii”. Greşit. În Europa, cultura şi creativitatea asigură 4,5% din PIB şi creează peste 8,5 milioane de locuri de muncă. Dacă o ţinem langa în continuare cu ideea că mai întâi trebuie “să punem economia pe picioare” şi “să ieşim din sărăcie”, nu facem decât să perpetuăm o logică strâmbă. Căci unul dintre mijloacele prin care ne putem dezvolta este stimularea creativităţii şi a sectorului cultural. Pentru asta, avem nevoie de cetăţeni deschişi la minte şi bine educaţi.

Aşa încât, deocamdată, cu tot aerul de “sărbătoare a cărţii”, târgurile de carte de la noi sunt mai degrabă metode de supravieţuire. Cititorii se bucură că pot cumpăra cărţi cu preţ redus şi pot da ochii cu autorii, editurile se bucură că pot face vânzări bune. (Iar pentru editurile mici şi mijlocii, e vital: încasează, în câteva zile, banii care le ajută să meargă mai departe, căci din sistemul de librării banii vin greu şi târziu...). Nu vreau nicidecum să minimalizez importanţa târgurilor de carte: e foarte bine că le avem, e minunat că oamenii se bucură de ele. Dar ele nu schimbă situaţia de ansamblu, nici nu rezolvă lipsa de politici culturale care să ne scoată din sărăcie. Mai ales din sărăcia minţii.