Sandra Pralong, la Adevărul Live: „Democraţia e posibilă numai dacă avem autocontrol. E nevoie să avem conştiinţă”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Invitata de astăzi, de la ora 14.00, a publicistului Ciprian Chirvasiu, la Adevărul Live, a fost Sandra Pralong. Autoarea a lansat la Târgul Gaudeamus, care s-a încheiat ieri la Romexpo, volumul „Cum schimbăm mentalitatea. 25 de ani în România”, publicat de Editura Polirom.

Sandra Pralong a coordonat şi volumul  „Mai români decît românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România", publicată tot de Polirom.

Cum schimbăm mentalitatea? „Iată întrebarea la care încearcă să răspundă Sandra Pralong în această carte-caleidoscop, ce reuneşte texte apărute în diverse publicaţii româneşti şi internaţionale în ultimii 25 de ani. E recompusă astfel evoluţia României pe parcursul unui sfert de veac, din perspectiva unei românce care s-a întors în ţară în anii ’90, după o bogată şi semnificativă experienţă de viaţă şi profesională în Occident. Plasîndu-şi de multe ori problematica într-un context mai larg, european ori al ţărilor foste comuniste, autoarea abordează teme dintre cele mai variate, de la probleme sociale şi societate civilă la valori democratice, etice sau globalizare".

„Această carte este despre România şi români: despre cum am putea gîndi diferit ca să trăim mai bine. Nu doar individual, ci mai ales colectiv, ca o comunitate. Este o carte despre unde sîntem după 25 de ani de la moartea lui N. Ceauşescu şi despre cum am putea fi de acum încolo, ca să devenim o societate într-adevăr deschisă, creativă şi prosperă”, spune Sandra Pralong. „Sandra Pralong este una dintre foarte puţinele persoane care pot scrie credibil (intelectual şi moral) despre acest subiect! În plus, are o scriitură pasionată şi pasionantă,” apreciază Vladimir Tismăneanu.

Democraţia e posibilă numai dacă avem autocontrol (....) E nevoie să avem conştiinţe, a spus Sandra Pralong, la Adevărul Live.


Sandra Pralong, în studioul Adevărul Live FOTO David Muntean

image

FRAGMENT CARTE

Am fost întrebată recent de nişte amici străini care trăiesc în România de ce puterea şi presa din ţară sînt aşa cum sînt. M-am gîndit la două elemente care ar putea să le explice. Cu siguranţă mai sînt multe altele. Premisele de la care am plecat sînt că spaţiul structurează gîndirea şi că „devii ceea ce exersezi”, cum spun americanii. Aşadar, de la ceva măreţ la un lucru în aparenţă trivial, am ales două chei în care să poată fi citită partitura românească: biserica şi lecţia de limbă română.

image

În primul rînd, biserica interpretată ca o metaforă a puterii. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit – nu vorbesc despre religie sau credinţă, cu atît mai puţin despre ortodoxie. Ci despre biserica gîndită ca spaţiu arhitectural; despre lăcaşul fizic. Dată fiind importanţa simbolică a religiei – fie că eşti credincios, fie că nu –, spaţiul din interiorul bisericii ne pare adesea un loc unde se desfăşoară o ilustrare a raporturilor de forţă din întreaga societate.

Ce concluzie tragem oare despre lume cînd păşim într-un lăcaş de cult la noi?

Eu cred că înţelegem în special trei lucruri: realizăm că puterea nu este vizibilă decît cînd o doreşte ea, nu cînd o solicităm noi. Reprezentată de preot, puterea are mai întîi abilitatea de a se ascunde privirii noastre – în spatele catapetesmei. Credinciosul de rînd nu are acces la altar şi nici măcar nu îl poate vedea în întregime – contrar bisericilor catolice, protestante sau chiar moscheilor musulmane. Nu vreau să trag concluzii despre cum se traduce această parte din misterul bisericesc în viaţa politică, dar fiecare este liber să speculeze. Eu, una, am crescut în Biserica Ortodoxă, nepoată de pictoriţă de biserici, şi am un ataşament profund pentru biserica noastră. Uitîndu-mă la acest lăcaş ca la un loc care ne structurează gîndirea, constat, în al doilea rînd, că pentru noi Dumnezeu şi legile Lui nu sînt o abstracţiune.

Dimpotrivă, lumea bisericească este populată cu fiinţe antropomorfe – dotate însă cu puteri supranaturale! Pictura murală şi multitudinea de icoane nu lasă mult la îndemîna imaginaţiei. Oare de aici ni se trage părerea pe care o avem despre oamenii politici – un fel de semizei atotputernici de la care aşteptăm miracole, mai curînd decît nişte oameni ca noi, ce rezolvă problemele cetăţii? În fine, în al treilea rînd, constat că preocuparea pentru credincioşi, la slujbă, nu se traduce deopotrivă prin preocuparea pentru confortul lor fizic, lumesc. (Stranele noastre sînt pentru notabili, nu există bănci sau scaune pentru toată lumea, indiferent de rang sau vîrstă, ca la catolici sau la protestanţi.) Aş spune dimpotrivă: lipsa de confort este probabil menită să îl facă pe credincios să-şi aducă aminte de trup ca de o povară care trebuie cîteodată pedepsită prin suferinţă fizică. Oare de aici vine lipsa noastră de exigenţă faţă de putere cînd e vorba de confort şi maniera în care trăim? De condiţia locuinţelor noastre, a străzilor, a oraşelor etc.? Încă o dată, nu vreau să dau răspunsuri, doar mă întreb...

A două cheie, pentru a înţelege presa, îmi este sugerată de lecţia clasică de limba şi literatura română (măcar cele de pe vremea în care generaţia mea era pe băncile şcolii). M-a frapat întotdeauna cît de diferit exersează elevii din România faţă de tinerii din Europa Occidentală (îndeosebi francofonă) şi faţă de cei din Statele Unite. La noi, tema clasică la limba română este analiza de text. Niciodată nu am înţeles foarte bine utilitatea ideii de a specula despre intenţiile unui autor fără a avea posibilitatea de a-ţi verifica intuiţia (iar dacă autorul este mort, nici măcar această minimă confruntare cu realitatea nu îţi este îngăduită). În Franţa, în schimb, lecţia clasică pentru elevii de liceu este „disertaţia”. Profesorul îţi dă o frază provocatoare – de cele mai multe ori, un citat – şi te invită pe tine să aduci argumentele pro şi contra, iar în final trebuie să ai propria concluzie.

În Statele Unite, tema clasică este compare & contrast: ţi se dă un autor (sau o temă literară) şi trebuie să găseşti asemănările şi deosebirile dintre textul ales şi celelalte texte, iar în final, din nou, eşti invitat să-ţi exprimi propria opinie. Remarc că în toate cele trei sisteme accentul este pus pe opinia sau preferinţa noastră – numai sistemul românesc ne plimbă doar în zona ipotezelor neverificate (şi ne îndeamnă să ne complacem doar să facem speculaţii), pe cînd celelalte sisteme educaţionale încurajează confruntarea atît cu realitatea altor opinii, cît şi cu cea a faptelor reprezentate de alţi autori. Cu alte cuvinte, pe cînd sistemele educaţionale străine exersează sinteza (mai ales, cel francez) şi confruntarea cu realitatea (cel american), la noi lecţia tradiţională de limba şi literatura română ne exersează, mai ales, fantezia şi creativitatea, dar şi abilitatea de a specula şi de a ne complace într-o lume ipotetică.

Oare de aici ni se trage faptul că presa noastră nu conteneşte cu analiza de text aplicată la declaraţiile unuia sau altuia dintre oamenii politici, în loc să se uite la fapte şi la realitatea de pe teren, comparînd şi contrastînd ce se întîmplă la noi cu ce se petrece în alte locuri?

Putere şi presă, biserică şi limbă – oare există ingrediente mai puternice în aluatul pîinii noastre cea de toate zilele...? (Copyright Editura Polirom)

BIOGRAFIE SANDRA PRALONG

 Născută la Bucureşti şi crescută în Elveţia şi în Statele Unite ale Americii, Sandra Pralong (Budiş pe numele de fată) se întoarce în România la începutul anului 1990 pentru a pune bazele Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, pe care o conduce până în 1993, finanţând începuturile societăţii civile în România şi M oldova. În 1989, înainte de a reveni în ţară,

Sandra Pralong trăia la New York, unde era director al săptămânalului Newsweek. De la Bucureşti, colaborează cu CNN I nternational şi contribuie la deschiderea canalului de televiziune faţă de jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est, iar în 1994, la Praga, pune bazele unei agenţii de ştiri video. Revine în R omânia în 1998 pentru a deveni consiliera preşedintelui României, responsabilă de relaţia cu românii de pretutindeni şi comunicare internaţională, iar în 2000 creează, la Bucureşti, Synergy Communications, care oferă consiliere în domeniul strategiei unor companii precum Dacia-Renault, Erste Bank, G oogle etc. şi organizaţii precum ONU, UNICEF, OCDE, Banca M ondială, Comisia Europeană etc.


În 2002 este chemată să conducă departamentul de comunicare regională a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în cele 27 de ţări foste comuniste. Se întoarce din nou în R omânia în 2006 şi, cu profitul de la Synergy Communications, înfiinţează propria fundaţie, SynergEtica – Împreună suntem buni!, din dorinţa de a le insufla tinerilor români bucuria
eticii, a civilităţii şi a bunei-cuviinţe. Printre programele fundaţiei, la care contribuie numeroşi tineri voluntari, se numără „Fair Play” – un program de etică prin sport –, diverse programe de conştientizare, cum ar fi „Nesimţirea Ucide!”, „Ura dăunează grav sănătăţii” sau „Mişcă-ţi Bunul-Simţ!”, programe pentru readucerea în România a tinerilor şcoliţi în străinătate, ca „Noii Paşoptişti – Revoluţionar de Optimişti”, precum şi „Radio-ONG” şi, recent, „Erupţie Anticorupţie”. În 2007, Comisia Europeană o invită să facă parte din grupul celor zece intelectuali europeni care reflectează asupra provocărilor multilingvismului în Uniunea Europeană, iar în 2008 este numită Ambasador al Bunăvoinţei pentru Anul European al Dialogului I ntercultural. În 2009 creează, la Bucureşti, „Ambasada Artelor”, pentru a promova contribuţia culturii româneşti la patrimoniul european. Sandra Pralong are un doctorat (Magna cum laude) în ştiinţe politice, obţinut la I nstitut d’Etudes Politiques („Sciences Po”) din Paris, a absolvit studii postdoctorale la HEC, în Elveţia (administrarea afacerilor), şi are două masterate, unul în drept internaţional şi diplomaţie, la Fletcher School of L aw and Diplomacy, Boston, şi unul în filosofie politică, la Columbia University din New York. A fost decorată de statul român, de Casa R egală a R omâniei şi de Commonwealth-ul statului Massachusetts. În 2010, Sandra Pralong a publicat la Polirom volumul De ce m-am întors în România, în care 40 de personalităţi povestesc ce le-a motivat să se întoarcă acasă, iar în 2013, tot la Polirom, volumul Mai români decît românii?De ce se îndrăgostesc străinii de România, în care 45 de personalităţi străine spun ce le-a determinat să se stabilească la noi în ţară.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite