Salon du Livre: Protestul tinerilor

Proteste împotriva ICR la Salonul de Carte de la Paris         FOTO Cristina Hermeziu

S-a comentat deja în mass-media românească un incident petrecut la inaugurarea oficială din 21 martie a Salonului de Carte de la Paris, al cărui invitat de onoare a fost anul acesta România.

Dincolo de câteva inexactităţi, cum ar fi îndepărtarea brutală a protestatarilor din preajma standului românesc de către oamenii de ordine, care au dat incidentului o dimensiune pe care n-a avut-o în realitate, informaţia a fost, în general, corectă, nu şi completă. Un „grup de tineri artişti“,  autointitulat, probabil ocazional, ICR OFFF (de la ICR OFFFeră), a difuzat o foaie de hârtie conţinând „un manifest împotriva actualei politici culturale şi a conducerii ICR“.

Nimeni nu auzise de ICR OFFF. Nici măcar numele liderilor grupului nu erau cunoscute. Toate acestea au devenit rapid publice.

Tinerii arborau un portret al lui Mircea Cărtărescu, absent, cum se ştie, de la Salon, unii purtau măşti fără semnificaţie clară, iar alţii încercau să-i abordeze pe oficiali cu mici discursuri de protest. Câţiva apreciaseră totuşi înainte vinul românesc oferit de un sponsor al ICR Paris.

Presa, din ţară şi din Franţa, buluc, fotografia sau filma agitaţia. Nimeni nu auzise de ICR OFFF. Nici măcar numele liderilor grupului nu erau cunoscute. Toate acestea au devenit rapid publice. Ceea ce nu ştiu să fi preocupat pe cineva este sensul protestului, dincolo de litera lui. Se pare că micul text tipărit n-a fost citit. 

Lipsă de autenticitate

Textul mi l-a înmânat o fostă studentă de la Literele bucureştene, care îşi continuă studiile la Paris, din câte
mi-a spus, şi care mi l-a prezentat ca o expresie a doleanţelor tinerilor români.

I-am atras atenţia, din capul locului, că nu mi se pare normal să auzim vorbindu-se, în general, în numele tinerilor sau al oricărei alte categorii, iar dacă totuşi ne asumăm un punct de vedere personal şi limitat, acesta trebuie să fie autentic.

Iar ceea ce în text ţine de principii – politizarea culturii româneşti – e o formă emfatică de a susţine o exagerare.

Nu ştiu de ce nu mă surprinde tocmai lipsa de autenticitate a revendicărilor din textul cu pricina, chiar dacă unele sunt juste. În primul rând, deşi „refuză(m) politizarea culturii româneşti“, textul are caracter preponderent politic. Cultura apolitică a cărei idee o apără nu se vede cu ochiul liber. Patru din şapte revendicări privesc conducerea actuală a ICR. Putem discuta, desigur, temeiul lor. Şi eu, ca şi alţii, cred că s-au făcut greşeli.

Doar că astfel de revendicări sunt departe de a fi expresia autentică a intereselor unor tineri români aflaţi la studii la Paris. Ele nu sună „curat“ în gura lor. Iar ceea ce în text ţine de principii – politizarea culturii româneşti – e o formă emfatică de a susţine o exagerare. Alte revendicări îşi greşesc ţinta. Grupul „denunţă“, între altele, absenţa lui Cărtărescu şi a celorlalţi de la Salon. Le respect absenţilor decizia, chiar dacă n-o înţeleg neapărat până la capăt, dar nu cred că ea poate fi „denunţată“ (ah, limba română!) şi, în niciun caz, pusă pe seama conducerii actuale a ICR, care i-a invitat sau i-a lăsat pe lista de invitaţi a fostei conduceri ori a gazdelor franceze.

Cât despre caracter politic, mai degrabă refuzul unora de a participa are acest caracter. Nu e cazul să insist asupra schimbului de replici dintre unii şi alţii, care a rezultat şi care mi-a lăsat un gust amar. Intelectualul român nu are nici cultura refuzului, nici pe aceea a replicii. Sunt în text şi „denunţuri“ nemotivate. Face o proastă impresie încercarea autorilor protestului de a impune ICR ce proiecte se cuvine să finanţeze şi ce nu. Alegerea nu intră în competenţa lor, chiar dacă e greşită. Unde am ajunge dacă am plebiscita proiectele sau programele diferitelor instituţii?! După cum se vede, ne lipseşte şi cultura protestului.

Presă interesată  de scandaluri

Recunosc că m-am simţit disputat între simpatia faţă de interesul acestor tineri pentru cultura română şi iritarea pe care mi-a provocat-o doza mare de improvizaţie a protestului lor.

Ca să nu vorbesc de ambiguitatea „denunţurilor“. Nu poţi pleda pentru depolitizarea culturii cu argumente politice. Dorind ca ideile lor să nu fie asociate cu niciun partid politic, autorii se dovedesc cât se poate de partizani. Şi nu remarcă şi partea plină a paharului.

Invitat de onoare la Salonul de Carte de la Paris, unul din cele mai prestigioase din lume, România are şansa imensă de a-şi promova cultura: dincolo de standurile bogate, pline de cărţi traduse, vândute prin marea librărie FNAC, au fost paginile din reviste (o jumătate de număr din „Le Monde des Livres“ din 22 martie) consacrate literaturii noastre.

Peste o sută de participanţi a atras, de exemplu, dezbaterea despre „regăsirea“ dintre cultura română şi cea franceză, pe care am moderat-o eu însumi, avându-i ca invitaţi pe Pascal Bruckner, Bujor Nedelcovici şi Dinu Flămând. Au fost, desigur, şi alte mese rotunde care s-au bucurat de succes şi la care au participat zeci de scriitori români din toate generaţiile.

Din păcate, astfel de lucruri onorante şi utile pentru cunoaşterea noastră de către străini riscă să fie trecute într-un plan secund, într-o presă prea interesată de scandaluri, de proteste confuze (din fericire, nu şi agresive), cum a fost acela al tinerilor. Nu pot să nu mă întreb dacă tinerii protestatari ştiu cu adevărat ce-şi doresc.