Să fie România altfel?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

I-aş reproşa, din capul locului, cărţii lui Lucian Boia, „De ce este România altfel?“ (Humanitas,2012), care a stârnit discuţii pasionate, parti pris-ul vădit încă de la titlu: în fond, România, ca orice ţară, „este aşa cum este“, nu neapărat „o ţară care se încăpăţânează să fie altfel“.

Mă împac cu multe din particularităţile puse de Boia pe seama României şi a românilor, ca şi cu faptul că ele nu sunt rodul unui blestem metafizic, ci unul al istoriei, „pentru că (România) s-a făcut într-un anume fel“ . Cât despre premisa întregii demonstraţii, mai degrabă o axiomă, ea este un clişeu ca atâtea altele denunţate de autorul însuşi, cum ar fi, de exemplu, acela că poporul român s-ar fi aflat necontenit de-a lungul vremii la „răscurcea tuturor vânturilor istoriei“.

Despre cele mai multe popoare se poate spune că s-au aflat la răscrucea cu pricina. Nu este o caracteristică exclusivă a României. Nici a fi altfel nu este, propriu vorbind, o caracteristică, fiindcă fiecare popor are felul său de a fi, ceea ce înseamnă că este altfel.

Demitizarea şi negativismul

Dincolo de clişeul cu pricina, preferat de autor, probabil, pentru că e provocator (Boia ne-a obişnuit mai demult cu acest fel de abordare), cartea atrage atenţia prin faptul de a curge contra curentului ideologic în materie de istorie.

Aşa erau şi cărţile mai vechi despre miturile naţionale, aşa este şi aceea recentă (2011) consacrată elitelor intelectuale româneşti dintre 1930 şi 1950. Două sunt însuşirile acestui fel de a privi lucrurile. Una este demitizarea.

Într-o istorie (şi politică) şi într-o cultură deopotrivă mitizante, plecând urechea la sirenele naţionalismului, studiile lui Boia sunt nişte binevenite duşuri reci.

Ele explică convingător, deşi oarecum superficial, nu de ce România e altfel, ci de ce este aşa cum este.

A doua însuşire este negativismul. Selectând de regulă doar un singur set de trăsături, Boia colorează în negru şi adesea fără nuanţe portretul istoric, social, politic sau moral al României. De aici provine ispita excepţiei, a lui altfel. Când am comentat cartea despre elitele intelectuale, am semnalat faptul că Boia şi-a ales „personajele“, aşa zicând, pe sprânceană, adică exclusiv dintre acelea care îi slujeau ideea oportunismului politic caracteristic intelectualului interbelic şi de imediat după al doilea război. Cele care i-o contraziceau erau lăsate deoparte.

Tot aşa procedează şi cu trăsăturile din care îşi alcătuieşte tabloul istoric din „De ce este România altfel?“. Are, e adevărat, prudenţa de a sugera o alternativă, de a nu răspune cu da sau nu, ci cu şi da, şi nu, doar că alternativa conduce de obicei la concluzia echivocului naţional ca o caracteristică a noastră esenţială. Negativă, fireşte!

Am citit pe vremuri o carte intitulată „Radiografia pampei“ a lui Manuel Estrada despre Argentina, aşa cum este ea, de la tangou la ritualul cuţitului, descris superb şi de Borges, ca urmare a istoriei care „a făcut-o într-un anume fel“.

Deosebirea de cartea lui Boia constă, mai întâi, în modul mult mai aplicat şi minuţios al stabilirii particularităţilor ţării sud-americane şi, apoi, în empatia cu care Estrada înfăţişează istoria, cutumele şi cotidianul argentinian.

Boia e uneori de-a dreptul cinic: «Românii l-au avut pe Ceauşescu fiindcă l-au meritat (nu toţi, dar mulţi). Orice societate are ceea ce merită.»

Mostre de cinism

Uită cu desăvârşire nu numai că, între războaie, România a avut unul din puţinele regimuri democratice din Europa (Ungaria, Bulgaria, Italia, Germania, Spania, Portugalia, Uniunea Sovietică erau dictaturi cu mult înainte de 1938), dar şi că a existat în anii de comunism o rezistenţă la dictatură, începând cu luptătorii din munţi şi sfârşind cu S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România,  fondat 1979 pentru a se opune Partidului Comunist – n. red.) şi cu disidenţa atâtor personalităţi culturale. Despre acestea, nici un cuvânt. O parte a tabloului rămâne goală.

N-am avut samizdat, dar am avut, publicată, o literatură critică la adresa regimului cum n-a existat în multe ţări comuniste.

Dacă ar fi citit-o, Boia n-ar mai fi susţinut că scriitorii spuneau adevărul doar pe jumătate. Cu toată cenzura, îl spuneau pe de-a-ntregul, chiar dacă adoptau un limbaj esopic. Mai tolerant este, în schimb, Boia cu regimul antonescian care ar fi permis evreilor „să desfăşoare activităţi culturale proprii şi să întreţină instituţii de învăţământ, inclusiv la nivel universitar“ (pag.62). Despre interdicţia de semnătură sau de participare la viaţa publică a evreilor n-a auzit. Şi din nou cinic: „Important e că au scăpat cu viaţă“.

Sunt şi naivităţi greu de explicat: tinerii care s-au dezis de Eminescu n-au fost urmaţi de criticii adulţi, fiindcă  nici chiar în anii 1990 nu era voie să se scrie „liber“ despre „poetul naţional“.

Păcat de, nu puţinele, observaţii corecte şi necesare dintr-o carte bine orientată când demitizează, dar tendenţioasă printr-o izbitoare lipsă de empatie cu subiectul ei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite