Prin mărturii şi interviuri, coordonatoarele lui, Monica Andronescu şi Cristiana Gavrilă, cărora li s-a alăturat în calitate de intervievatoare Eugenia Şarvari, documentează convingător o experienţă, un fenomen teatral aparte, născut din ideea şi eforturile reunite ale regizorului Andrei Şerban, ale Institutului Cultural Român prezidat de Horia-Roman Patapievici şi ale filialei ICR New York, aflată multă vreme sub conducerea teatrologului Corina Şuteu.

Parcurgându-l, înţelegem mai bine sensul unor idei exprimate în prefaţă de Horia-Roman Patapievici care observă că „adevărata operă întreprinsă de Andrei Şerban de-a lungul tuturor creaţiilor sale constă în căutarea îndârjită şi în punerea într-o lumină cât mai vie şi mai adevărată a tipului uman care face posibilă splendoarea ˗ o splendoare sfâşietoare ˗ a vieţii“. Şi că „opera lui Andrei Şerban constă în identificarea atentă şi migăloasă a tipului uman în stare să restituie valorilor lumina care a strălucit în ele, în ceasul primei lor creaţii“. Şi mai înţelegem că are dreptate Corina Şuteu când spune că „sensul Academiei s-a modificat cu fiecare ediţie“. Căutarea noului, refuzul repetiţiei, modificarea ca principiu şi esenţă a căutării, neliniştea, frământările, impresia de neputinţă, bucuria depăşirii ei, naivitatea sinceră a unor soluţii intermediare, şansa depăşirii constrângătoarei, desfiinţatoarei, anihilatoarei impresii de ridicol în confruntarea cu alţii ˗ deşi nu alţii, ci sinele a avut cu adevărat importanţă în cadrul acestor experienţe, un sine care, odată redescoperit permite reformularea relaţiei cu celălalt, cu semenii ˗ explică, cred, în bună parte, de ce mulţi dintre cei ce au participat deja şi-au dorit mereu să revină.

Tipul uman agreat şi dorit de marele regizor e cel deschis cunoaşterii. O cunoaşterea al cărei punct de plecare dar şi punct-terminus este cunoaşterea de sine. Aceasta pare să fi fost primul, dar şi principalul obiectiv al Atelierelor care, în cele patru ediţii succesive, consumate la Plopi (2007), Horezu (2010), Ipoteşti (2011) şi Mogoşoaia (2012), au prilejuit întâlniri. Scrie Andrei Şerban în intervenţia intitulată În căutarea necunoscutului: „În primul rând, mi-am propus să dezvoltăm un climat de încredere, în care tinerii artişti se întâlnesc să caute ceva diferit de tot ceea ce le era cunoscut. Deviza ar putea fi: Să ne întâlnim nu ca să găsim ce ştim deja, ci ca să căutăm ce nu ştim. Avem cu toţii nevoie, la orice vârstă am fi, să descoperim ce încă nu ştim , atât despre noi, cât şi despre relaţia cu ceilalţi.“

În Ateliere, precum odinioară, prin anii ’70, la Teatrul La MaMa ori la începutul anilor ’90 când, din păcate, pentru scurtă vreme, a deţinut funcţia de director general al Teatrului Naţional din Bucureşti, Andrei Şerban şi-a exercitat „aptitudinea unică de a anima un grup, de a-l galvaniza, de a-l face creativ“ (George Banu), prin aceasta situându-se în siajul unor experienţe unice, salvatoare pentru însăşi fiinţa teatrului, aşa cum au fost cele ale lui Ariane Mnouchkine, Peter Brook sau Eugenio Barba. În activitatea sa pedagogică, mai precis în felul în care s-a concretizat ea la Plopi, la Horezu, la Ipoteşti ori la Mogoşoaia, Şerban a adoptat, aşa după cum excelent remarcă acelaşi George Banu, şi-a imaginat atelierulca o perspectivă ce implică teatrul, îl include şi, totodată, îl depăşeşte. Ca o experienţă deschisă! Experienţă de grup şi, totodată, individuală. Atelierul se justifică prin radicalitate, în numele căreia nu se procedează la o pedagogie a asimilării de tehnică, ci la aceea a constantei dezvoltări de sine. Pedagogie a esenţialului. Atelierul invită la o depăşire, deschide o cale...apoi depinde de fiecare“.

Poate tocmai din acest motiv atelierele nu s-au adresat strict actorilor. Au fost admişi şi alţi practicieni ai scenei. Regizori, de pildă, precum Vlad Cristache, Alexandru Mâzgăreanu, Bobi Pricop, Alexandru Gherman, Răsvana Cernat. Au luat parte la ele şi teatrologi, teatrologi din generaţii diferite, deveniţi „observatori activi“, de la Alice Georgescu, care şi-a schimbat pe neaşteptate ipostazele de „critic de-o viaţă“, dar şi de „responsabil administrativ“ în aceea de participant, la Monica Andronescu, Cristiana Gavrilă, Eugenia Şarvari, Kovács Kinga. Jurnalişti culturali, asemenea Simonei Chiţan, dar şi animatori culturali aşa cum e Răzvan Penescu. Mărturisesc că am citit cu un plus de interes mărturiile lor. Pentru unii dintre ei, experienţa atelierelor a fost una decisivă, schimbându-le, practic, condiţia. Alice Georgescu, bunăoară, a înţeles atunci că „din păcate, criticii nu prea ştiu despre ce vorbesc. Nu ştiu să privească un spectacol şi să spună ce e bine şi ce e rău şi pentru asta se supără artiştii pe ei, pentru că aşa-zisele cronici vădesc faptul că omul care le face nu ştie despre ce e vorba“.

Atelierele au reprezentat pentru Alice Georgescu, după propria ei confesiune, nu doar lecţia sau şansa „sprijinului pentru clipele când te simţi rătăcit“, ci „o schimbare majoră“, intervenită mai cu seamă după „momentul Ipoteşti“. Mai exact, „aş putea spune că, din acel moment, cuvântul critic nu mi se mai poate aplica...pentru că relaţia mea cu teatrul a încetat să fie de acest tip“.

Pentru scriitoarea şi jurnalista Tatiana Niculescu-Bran, participantă la primul atelier, cel de la Plopi, cel la capătul căruia s-a născut tulburătorul şi, din nefericire, neîndeajuns apreciatul de către critici spectacol cu Spovedanie la Tanacu, el, atelierul a însemnat „o topitorie de pasiuni, de spaime, de suferinţe, de vanităţi, de dureri“.

Majoritatea participanţilor s-a recrutat, cum era firesc, de altminteri, dintre actori. Unii dintre ei cunoscuţi, deja certitudini, posesorii unei cariere consolidate, oameni care avuseseră deja experienţa colaborării cu Andrei Şerban şi cărora viaţa avea să le acorde şansa recidivelor. A recidivelor visate şi fructuoase. Mă gândesc la Anca-Ioana Macaria (autoarea unei mărturii fundamentale, vibrante, pe care am citit-o cu sufletul la gură), la Bogdán Zsolt (sincer, modest, receptiv, mereu nemulţumit de sine), la Andreea Bibiri, la Marius Manole. Alţii au devenit cunoscuţi mai cu seamă datorită colaborărilor cu Andrei Şerban, aşa cum e cazul lui Györgyjakab Enikö, al Mariei Obretin sau al Emiliei Bebu. O a treia categorie s-au schimbat, şi-au precizat identitatea artistică graţie acestor ateliere. Aşa e Bodolai Balász. O a patra categorie, categorie a cărei principală exponentă mi se pare a fi Cosmina Stratan, a înţeles de la marele regizor că în teatru nimic nu e definitiv. Nici eşecul, nici succesul. Că un premiu, fie el şi de la Cannes, nu înseamnă decât un punct de pornire. Şi că pornirea, eterna repornire face parte din însăşi definţia artistului.

Schimbările nefaste din fruntea Institutului Cultural Român, intervenite în vara anului 2012, au pus capăt, deocamdată, experienţei atelierelor. Din păcate. Cine citeşte Academia itinerantă Andrei Şerban ˗ Cartea Atelierelor are, printre altele, imaginea măcar a unei părţi a dezastrului intervenit în 2012 şi înţelege şi de ce o aşteptată, dorită, necesară revenire la normalitate implică şi reluarea acestei experienţe unice care a fost, care trebuie să mai fie Academia Andrei Şerban.

Academia Itinerantă Andrei Şerban- CARTEA ATELIERELOR;

Volum coordonat de Monica Andronescu şi Cristiana Gavrilă;

Editura Nemira, Bucureşti, 2013.