Miticul Livre Paris este un buncăr uriaş care concentrează în acelaşi loc şi în acelaşi timp oameni şi cărţi din lumea întreagă, pe cei care au scrisul în sânge, pe cei care au cititul în genom şi pe cei care şi-au făcut o meserie din a-i face să se întâlnească, ochi în ochi, pe scriitori şi pe cititori, pe cea mai aşteptată scenă literară anuală din capitala Franţei. În acest an Livre Paris numără 3000 de autori şi 800 de evenimente împărţite pe durata a patru zile, cu un focus pe o ţară invitată: dacă ne amintim că în 2013 a fost România, în 2017 au fost puse în vitrină Marocul şi, implicit, literatura africană.

Poziţionat strategic exact lângă cel al ţării invitate, standul României, organizat de Centrul Naţional al Cărţii cu sprijinul ICR Paris, s-a remarcat printr-o interfaţă extrem de luminoasă. Mai degajat, cu o suprafaţă efectiv mai mare decît anul trecut, spaţiul a fost inteligent dublat de uriaşa oglindă care a tapetat peretele de fundal. Arhitectul Răzvan Luscov a imaginat deopotrivă un tavan străbătut de diagonale luminoase din neon, în acord cu tematica generală propusă drept cadru de CENNAC, diagonale şi confluenţe franco-române. Graţie suprafeţei reflectorizante, parcă şi cărţile s-au văzut mai multe şi mai bine, şi vizitatorii s-au apropiat mai uşor, şi comunicarea a fost mai profundă, stimulată de profunzimile spaţiului dedublat. Chiar în vecinătate, standul Marocului - ţară invitată - a propus o arhitectură originală interactivă, reprezentând un zid circular şi înalt, ca cel care înconjoară un „souk” alcătuit din zeci de casete-alveole: fiecare alveolă afişa pagini dintr-un autor african pe care publicul avea voie să le smulgă şi să plece cu ele pentru o lectură ulterioară sau ca amintire. Şi standul României şi standul Marocului au intrat în top 5 al celor mai frumoase standuri de la Livre Paris 2017, alcătuit de revista literară franceză ActuaLitté.

Standul Marocului

Atenţia acordată arhitecturii locului unde se vorbeşte despre imaginaţia din cuvinte rimează cu afirmaţia că scrisul şi scriitura sunt obiecte în sine, făcând parte din inventarul de lucruri de preţ ale lumii. Declaraţia de iubire aparţine editorului francez Franck Guyon care împreună cu Séverine Gallardo au publicat la editura Marguerite Waknine o ediţie cu totul originală a operei lui Urmuz, sub titlul In abstracto, într-o nouă traducere realizată de Nicolas Cavaillès. Specialistul în avangarda literară Petre Răileanu a evocat, la stand, prestigiul de care s-a bucurat această operă singulară, stupefiantă, de doar 50 de pagini, în rîndul marilor revoltaţi ai limbajului care s-au format mai tîrziu, precum Eugen Ionescu, în Franţa, după fulgerătorul apus al meteoritului Urmuz, stins din viaţă din proprie voinţă la 40 de ani, în 1923.

Fulguranţe (trans)umane

În timp ce pe scena franceză a CNL (Centre National du Livre), Enki Bilal - autor francez foarte popular de albume de benzi desenate şi romane grafice, împreună cu neuropsihologul şi scriitorul Axel Kahn dezbăteau despre „transumanism” şi despre „omul augmentat”, aceeaşi tematică era evocată literar la standul României prin prezentarea unui roman tulburător: Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec, tradus în franceză de Laure Hinckel la editura Actes Sud şi recent premiat cu prestigiosul Prix européen de littérature Jean Monnet. Ce se întâmplă cu procesul de creaţie într-o epocă a maşinilor-creaturi şi a programelor de imaginat, din ce în ce mai complexe, cu asistare electronică? Ce libertate de creaţie mai au autorii-oameni, când formatul de pagina electronică le impune aproape ce trebuie să scrie? De cît timp pentru nuanţe dispun traducătorii-oameni, când există kituri de traducere automată? Matei Vişniec şi Laure Hinckel au purtat un dialog luminos, cu o tematică fascinantă şi neliniştitoare, în perfect acord cu reflecţiile confraţilor francezi: maşinile, calculatoarele, tehnologia vor deveni din ce în ce mai sofisticate dar fulguranţa către celălalt, în prezentul emoţiilor, va rămâne strict umană. 

Dacă se crede că „omul augmentat” e o idee pe care viitorul o va recupera în mod accelerat, cărţile „augmentate” există deja. Lansarea titlului "Le royaume de Sasha Kozak" de Iulian Ciocan , în traducerea Floricăi Courriol, publicată de editura Belleville a fost o dovadă. Prezente, alături de autor şi traducătoare, la evenimentul moderat de jurnalista literară Florence Noiville de la Le Monde des Livres , cele două editoare tinere Marie Trébaol şi Dorothy Aubert au explicat cum trebuie citită « tehnic » cartea de ficţiune augmentată a lui Iulian Ciocan : din când în când un mic simbol pe pagină trimite la site-ul editurii unde cititorul poate asculta, spre exemplu, melodia lăutărească de care vorbeşte romanul. Dincolo de aceste detalii în fază cu progresul tehnologic, scriitorul din Republica Moldova a rezumat cu sobrietate universul romanului său : « Mediul social îţi poate produce mai multe traume decît nişte indivizi din viaţa ta », a spus Iulian Ciocan. Şi cum salonul Livre Paris e fondat pe credinţa că literatura de-limitează frontierele, e o bucurie de cititor să poţi constata că, prin prezenţa şi cărţile unor Dumitru Crudu, Emilian Galaicu Păun, Radmila Popovici, Tatiana Ţibuleac sau Iulian Ciocan, literatura română scrisă de autori basarabeni e din ce în ce mai acasă la standul României.

Timp bun pentru suflet

Există cărţi în care te simţi într-atât de „acasă” încât după ultima pagină ai vrea să fii un personaj privilegiat care să rămână să locuiască pe mai departe în universul ficţiunii. Cu un titlu ca o promisiune în sine, Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu a fost tradus de Marily Le Nir pentru editura Seuil. Editoarea Odile Serre s-a lăsat vrăjită de atmosfera din Bucureştii anului 1897 a cărui viaţă cotidiană este descrisă de autoarea Ioana Pârvulescu cu un formidabil simţ al detaliului: „Am fost cucerită de farmecul unei epoci într-o capitală europeană pe care francezii nu le cunosc, m-a cucerit scriitura elegantă de factură clasică, contrucţia romanului în 13 capitole care înseamnă 13 zile, intriga cu final deschis, ca şi arta detaliului care creează o impresie de credibil, de familiar, fiind în acelaşi timp o scufundare într-un alt timp” , a sintetizat editoarea de la Seuil. Pentru traducătoarea Marily le Nir savoarea romanului ţine şi de atmosfera de bunăvoinţă şi de încredere care se degajă din universul în care evoluează personajele, sentimente care azi au dispărut din cotidianul nostru. De o erudiţe spectaculoasă, ţesută însă tandru în naraţiune, La Vie commence vendredi e şi o replică ficţional-literară la toate clişeele despre România, a recunoscut Ioana Pârvulescu:

„Acţiunea romanului se petrece în 1897, an în care Bram Stoker l-a inventat pe Dracula - cam tot ce se ştie azi despre România, alături de referinţa recentă din Harry Potter că în România se îmblânzesc dragoni! Am arătat un altfel de Bucureşti, o capitală pe cale de a se civiliza, francofonă, un loc cosmopolit unde nimeni nu se plictisea niciodată, unde timpul vieţii era bun pentu suflet, de vreme ce oamenii gândeau pe atunci că orice sacrificiu e o construcţie pentru viitor, încredere vitală care azi s-a pierdut.”


Poeţi la standul României. De la stânga la dreapta: Bogdan Ghiu, Radmila Popovici, Ion Mureşan, Călin Vlasie, Simona Popescu, Dinu Flămând

Veşti bune şi formule inspirate

De la un Salon al cărţii pleci cu un braţ de cărţi de citit în tihnă, cu luminile din ochii autorilor pe care i-ai întâlnit şi cu un pumn de formule inspirate şi, eventual, cu bucuria unor veşti bune.

Poeţii invitaţi au făcut risipă de argumente inspirate, la întâlnirea moderată de Bogdan Ghiu, în jurul axiomei că poezia ar fi de neînlocuit: „poezia trece prin corp: când somatizezi poezia, transpiri” (Dinu Flămând), „există un instinct poetic aproape animalic, de neînlocuit” ( Simona Popescu), „poezia e un dialog între tine şi tine” (Cosmin Perţa), „poeţii citează limba ca să o păstreze vie” (Bogdan Ghiu), „nu scriu poezie pentru cineva din exterior, e o nevoie strict interioară” (Jean Poncet), „poezia este inevitabilă dar se scrie prea puţină poezie: un organism bolnav secretă anticorpi, o societate bolnavă secretă poeţi.” (Ion Mureşan)

Veştile bune vin din... cărţi. Neobosit recuperator al exilului românesc de la Paris, scriitorul Basarab Nicolescu a evocat, alături de Dumitru Ţepeneag şi George Banu, Parisul personal, în cadrul unei mese rotunde moderate de Matei Vişniec. Şi în scrierile sale memorialistice apar figuri esenţiale de scriitori precum cei care frecventau în deceniile 1970-1980 celebrul, între cei exilaţi, cenaclu de la Neuilly, ţinut în casa lui L.M. Arcade: acolo se întâlneau Monica Lovinescu şi Virgl Ierunca, Sanda Stolojan, Theodor Cazaban, Bujor Nedelcovici, Matei Cazacu dar şi Mircea Eliade, Stephane Lupasco, Vintilă Horia, Horia Damian. Vestea bună este înfiinţarea unui Muzeu al Cărţii şi al exilului românesc la Craiova, în cadrul Bibliotecii Aman, cu un fond de carte excepţional, cu nenumărate dedicaţii olografe ale unor personalităţi din exil sau scriitori importanţi, realizat prin colaborarea dintre Basarab Nicolescu, Cristian Bădiliţă şi Lucian Dindirică.

Patrimoniu viu

Peste 40 de nume de scriitori, artişti sau de personalităţi istorice care acoperă două secole de dialoguri şi confluenţe franco-române au fost inscripţionate cu litere roşii pe peretele oglindă de la standul României la salonul Livre Paris. Aşezată pe moştenirea lăsată de figuri de patrimoniu, cît de vie şi de fecundă este această relaţie azi, a fost întrebarea întîlnirii în oglindă la care au participat scriitoarele Irina Teodorescu, Fanny Chartres şi Radu Boroianu, preşedintele Institutului Cultural Român. Scriitoare de origine română şi de expresie franceză, autoare a romanului Les Etrangères (Gaia éditions), pentru Irina Teodorescu dorinţa de Franţa s-a grefat pe deschiderea către lume şi către celălalt: „«Dorinţa» m-a făcut să ies, din mine, din ţară, din limba mea, să vreau să înţeleg cuvinte pe care nu le înţelegeam, să devin scriitor”. Pentru scriitoarea franceză Fanny Chartres, traducătoare de literatură română şi autoare a romanului Strada Zambila (Ecole des loisirs), curiozitatea şi dorinţa de România s-au transformat într-o convingere: „Dacă ar fi să asociez România cu ceva, acest ceva ar fi poezia.” Pentru Radu Boroianu dialogul de azi dintre Franţa şi România are legitimitatea dată de patrimoniul acumulat în timp şi şansa tuturor vocilor de talent invitate să dialogheze şi în 2017 la standul României de la salonul Livre Paris. De altfel, chiar în perioada salonului parizian mai mulţi scriitori şi diverse personalităţi culturale în special din Franţa au iniţiat o scrisoare publică prin care cer ca Radu Boroianu să rămână la conducerea Institutului Cultural Român în următoarea perioadă: „Radu Boroianu a contribuit la integrarea activă a culturii române în peisajul cultural al Franţei. România dintotdeauna a întreţinut releţii privilegiate cu Franţa, iar Radu Boroianu s-a impus ca un indispensabil personaj de legătură între cele două culturi. Proiectul său de vastă anvergură, privind limba latină şi comunitatea constituită pe această bază reprezintă un pariu esenţial pentru afirmarea identităţii noastre latine în spaţiul european”, se afirmă în textul de solidarizare semnat de Basarab Nicolescu, Matei Vişniec, Geoge Banu, Dumitru Ţepeneag, Dinu Flămând şi Constantin Chiriac. 

În loc de concluzii, reflexe şi reflecţii...

Cu un stand inspirat, remarcat de presa franceză - creaţie a arhitectului Răzvan Luscov -, cu 1700 de titluri de cărţi aduse din ţară de Virgil Oniţă şi echipa sa de la Libris Braşov, cu peste 20 de evenimente reprezentând lansări de cărţi, dezbateri, întâlniri, România la salonul Livre Paris a avut o prezenţă consistentă, în buna tradiţie a evenimentelor de gen organizate de Centrul Naţional al Cărţii, ICR şi ICR Paris.

Pentru a rezuma spiritul prezenţei româneşti la Livre Paris 2017 pot fi alese două aserţiuni, ambele simbolice, auzite zilele acestea la Paris: „românul e născut francez” a fost pronunţat de mai multe ori, ca o butadă fondatoare; dar s-a auzit, cu aplomb şi fraza „este pentru prima dată când simt că n-am venit să reprezint România ci să mă reprezint pe mine ca scriitor.” E la mijloc un fel de legitimizare de bun augur, care devine şi mai evidentă cu fiecare titlu nou tradus din literatura română, cu fiecare scriitor român care pătrunde pe piaţa franceză a cărţii, adăugându-se patrimoniului deja acumulat, graţie energiei neobosiţilor traducători de literatură română şi mai ales datorită programelor de sprijin pentru traduceri, derulate de CENNAC.

Există însă un domeniu ce pare încă fragil, pentru cine observă că în oglinda standului, care îmbrăţişează luminos oameni şi cărţi, scriitori şi editori, se reflectă de fiecare dată cam acelaşi public, fidel, bucuros de carte. Rămâne de întărit domeniul comunicării în jurul cărţilor care apar în franceză, pe de o parte, şi în jurul evenimentelor propuse la stand, pe de altă parte. Dacă scriitorii scriu cărţi este pentru ca ele să fie citite, dacă traducătorii traduc cărţi este pentru ca ele să ajungă la un public pe care nu-l aveau încă, şi mai larg. O investiţie inteligentă în această vizibilitate-ţintă, prin strategii adaptate pieţei de carte franceză, ar face din prezenţa României la salonul cărţii de la Paris ceva mai mult decît o scenă de autopromovare – fără nicio îndoială excelentă, şi mai mult decît un mediu de socializare culturală - fără discuţie necesar, circumscrise românilor şi cititorilor cu dublă cultură, română şi franceză, de la Paris. O ambiţie justificată şi realistă, pe măsura excelenţei literaturii române, cel mai convingător paşaport de ţară şi de identitate pe care îl avem.

România la Livre Paris:

1700 de titluri, 1,5 tone de carte aduse din ţară de Libris Braşov

Autorii cei mai bine vânduţi: Ioana Pârvulescu, Matei Vişniec, Tatiana Ţîbuleac (după estimările lui Virgil Oniţă, director Libris Braşov)

Peste 20 de eveinemnte la stand

Peste 70 de autori, editori, jurnalişti