Profesorul Lucian Boia a publicat de curând cartea Cum s-a românizat România (Editura Humanitas, 2015). Este o lucrare de o maximă simplitate, un fel de incizie chirurgicală în statisticile privind componenţa etnică a României, din secolul al XIX-lea încoace. “Fiecare popor îşi are propria experienţă cu «ceilalţi». Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale”. Aşa începe cartea.

Ceea ce urmează este, în cea mai mare parte, o înşiruire de cifre preluate din recensăminte şi statistici, atent şi inteligent comentate. Crearea statului naţional unitar român a fost însoţită de un întreg discurs despre “noi, românii” şi de un proces de construcţie identitară pornit dinspre elitele politice şi intelectuale – aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări europene, din secolul al XIX-lea încoace. Sistemul de educaţie a fost unul dintre instrumentele principale ale acestui proces (nu întotdeauna cu succes). Sunt extrem de interesante, din acest punct de vedere, “directivele” Ministerului Instrucţiunii Publice cu privire la obligaţia profesorilor şi învăţătorilor de a folosi limba română la clasă, în Transilvania şi Basarabia (unde mulţi elevi nu ştiau româneşte, la doar câţiva ani după Unire).

Lucian Boia descrie însă în primul rând faptele, realităţile şi cifrele, iar acestea arată că degeaba ne umflăm piepturile pe refrenul “Noi suntem români”. De la Unirea Principatelor încoace, crearea statului român şi modernizarea societăţii româneşti au inclus o mare diversitate de “străini” – fie etniile care trăiau pe acest teritoriu de sute de ani, fie străinii care s-au stabilit aici în epoca modernă. Oltenia a fost regiunea “cea mai românească” prin componenţa etnică, urmată de Valahia. Moldova, în schimb, avea multe etnii, iar Iaşiul era, în secolul XIX, un oraş în care etnicii români nu treceau de 50% (găsiţi cifrele exacte în carte). Dobrogea e un caz special, tratat ca atare în volum: până în secolul XX nu a fost, practic, majoritar românească, ci un mozaic oriental-balcanic, o sinteză a etniilor şi culturilor din regiune. Transilvania avea, per total, o populaţie românească majoritară; oraşele însă nu erau locuite majoritar de români. Transilvania s-a “românizat” după Unire, nu în ultimul rând prin numirea în administraţia publică a unor persoane din Vechiul Regat, ceea ce va atrage un protest al lui Iuliu Maniu şi al altor fruntaşi politici ardeleni, care acuzau faptul că noii numiţi nu pricepeau nimic din viaţa comunităţilor locale transilvănene şi stricau vechea convieţuire a acestora (documentul e reprodus de Lucian Boia în carte). Ceva asemănător s-a întâmplat şi în Basarabia, ceea i-a nemulţumit pe câţiva fruntaşi unionişti, în frunte cu Pan Halippa.

Una peste alta, conform recensământului din 1930, componenţa etnică a ţării era de o mare diversitate: doar 71% dintre locuitori erau etnici români. Cu alte cuvinte, România Mare era “mică” din punctul de vedere al proporţiei românilor în totalul populaţiei. De atunci încoace, prin plecările masive ale evreilor în Israel, ale germanilor în RFG, ale maghiarilor în Ungaria şi prin alte schimbări demografice, s-a ajuns la o majoritate românească mult mai confortabilă în zilele noastre. Dar asta s-a întâmplat cu preţul pierderii ireparabile a unor etnii altădată numeroase, astăzi reprezentate mai degrabă simbolic. Cea mai mare pierdere mi se pare însă faptul că, nici astăzi, nu am ajuns să fim conştienţi de avantajele unei asemenea diversităţi etnice şi de bogăţia patrimoniului cultural rămas de pe urma minorităţilor împuţinate până aproape de dispariţie. În zilele noastre, deşi are o mare majoritate a populaţiei de etnie română, România e tot mai mică. Nu numai pentru că pleacă din ţară (pe lângă minoritari) milioane de români get-beget, dar şi pentru că o ţinem langa cu “mândria de a fi români”, neînţelegând că am devenit aşa tocmai pentru că “străinii” de toate felurile au avut o enormă contribuţie la evoluţia societăţii şi culturii române moderne.

Cartea profesorului Lucian Boia merită, din acest punct de vedere, un moment de reflecţie şi o dezbatere serioasă. Pariez că va avea parte mai degrabă de atacuri.