Marin Preda: Voia să trăiască mult ca să mai scrie

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe 5 august s-au împlinit 95 de ani de la naşterea scriitorului şi traducătorului Marin Preda. Prozatorul îşi dorea vreo 120 de ani de viaţă, căci aşa ar fi avut vreme să-şi scrie romanele, memoriile, „marea operă demult gândită“ şi să îndrepte „erorile lucrărilor din tinereţe“. Apoi, zece ani ar fi contemplat lumea, înainte să îşi ia rămas-bun.

În 1980, în dimineaţa de 16 mai, cu trei luni înainte să împlinească 58 de ani, scriitorul şi traducătorul Marin Preda nu a mai deschis ochii. „Cei care cu metodă l-au purtat către moarte pe Marin Preda, cum l-au purtat şi pe Nicolae Labiş, vor plânge şi vor striga tare, o ştiu…“, a scris atunci poetul Cezar Ivănescu în revista „Luceafărul“. Şi criticul literar Nicolae Manolescu a publicat câteva zile mai târziu un text în „România literară“: „Să nu dăm vina pe alţii, pe mediul imediat, pe adevăraţii ori falşii prieteni. O personalitate ca a lui Marin Preda s-a dispensat totdeauna de dădace şi surori de caritate morală. Cum să-l aperi pe Marin Preda de Marin Preda, dacă el însuşi nu vrea sau nu poate să se apere?“. Acestea au fost reacţiile unora dintre cei care l-au cunoscut pe prozator, însă înainte să trecem prin evenimentele acelei zile, să ne întoarcem la originile scriitorului. 

Şcolirea anevoioasă

La aproape patru ani de la încheierea Primului Război Mondial, în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul 

Teleorman, s-a născut Marin Preda, în familia lui Tudor Călăraşu, care mai avusese trei fii cu prima soţie, şi a Joiţei Preda, mamă a două fete din cea dintâi căsnicie. Pe lângă Marin, cei doi i-au mai avut împreună pe Ilinca şi pe Alexandru, alintat Sae. Marin Călăraşu, cum l-au trecut profesorii la şcoală în „matriculă“, a terminat cu chiu, cu vai, clasele primare, dar nu pentru că nu şi-a dat silinţa, ci pentru că lipsea de la şcoală din pricina muncilor gospodăreşti. Până la urmă, deşi tatăl lui nu l-a încurajat să înveţe, a fost unul dintre cei mai buni elevi din generaţia lui, ba chiar a luat premiu şi a obţinut coroniţă. Adevăratele greutăţi au venit, însă, în clasa a IV-a, când Tudor Călăraşu nu a mai avut bani să-i cumpere cărţi. Marin se baza atunci pe volumele împrumutate de la învăţătorul Ionel Teodorescu, cel care l-a convins pe Călăraşu să-şi dea fiul la şcoală, sau colinda satele vecine, să facă rost de ele. 

După clasele primare, cu ajutorul mamei, Marin şi-a convins tatăl să-l trimită la şcoala de învăţători şi astfel şi-a continuat studiile: a ajuns la Balaci, la vreo nouă kilometri de casă, unde a absolvit clasa a VII-a cu un examen susţinut într-o altă comună din împrejurimi. După aceea, a mers la Şcoala Normală din Abrud, dar n-a intrat fără alte peripeţii – mai întâi a renunţat să se înscrie la Şcoala Normală din Alexandria, căci taxele erau prea mari şi apoi a pierdut şansa de a învăţa la cea din Câmpulung-Mus-

cel, unde a picat la vizita medicală pentru că era miop. Atunci i-ar fi întins o mână de ajutor un librar care l-a sfătuit să se ducă la Abrud, astăzi în judeţul Alba, şi Preda şi-a întrecut propriile aşteptări: a luat examenul pentru bursă cu nota 10. Periplul educaţional nu s-a încheiat însă, iar în 1939 a fost transferat la Cristur-Odorhei, în Harghita, unde a mai învăţat un an şi s-a remarcat îndeosebi la română şi la istorie. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, odată cu încheierea Dictatului de la Viena, în 1940, când România a cedat Ungariei o parte din teritoriul Transilvaniei, viitorul scriitor a fost repartizat de data asta la o şcoală din Bucureşti. Aici şi-a dat ultimul examen.

image

Casa natală din Siliştea-Gumeşti FOTO: Arhiva Muzeul Naţional al Literaturii Române

Din redacţie în armată

Cu toate că îi lipseau banii, Marin Preda nu s-a întors în satul natal, iar în 1941 şi-a găsit un post de corector la ziarul „Timpul“, prin scriitorul Geo Dumitrescu. În aceeaşi publicaţie, a debutat un an mai târziu cu schiţa „Pârlitu’“, într-o perioadă de întâlniri cu grupul „Albatros“, condus chiar de Geo Dumitrescu, care i-a făcut cunoştinţă cu Ion Caraion şi Virgil Ierunca. Dar Preda şi-a întrerupt activitatea editorială din 1943 până în 1945, cât a îndurat stagiul militar – în pofida apăsărilor din acei ani, şi-a făcut curaj şi a prezentat ulterior mai multe momente de-acolo în romane precum „Viaţa ca o pradă“ şi „Delirul“. După ce a revenit la Bucureşti, uşor, uşor, s-a reintegrat în lumea presei şi a preluat 

funcţia de corector la publicaţia „România liberă“.  

Aurora Cornu: „Haide, dă-i drumul, scrie!“

Preda şi-a întâlnit prima soţie, poeta şi actriţa Aurora Cornu, la cantina Uniunii Scriitorilor, iar după un dezacord, n-au mai avut de-a face mai bine de un an, când s-au revăzut la mare. „Aveam o cameră mică, în curte. Am cerut o cameră mare, în clădirea principală, care era goală. Şi vine Marin cu repartiţie chiar pe camera mea. Mi-a zis: «Dacă vreţi să păstraţi camera, păstraţi-o»“, a povestit Aurora Cornu anul trecut, într-un interviu acordat Cristinei Hermeziu pentru „Weekend Adevărul“. Dar poeta s-a mutat în camera ei, iar zilele următoare a mai dat de Preda

image

pe plajă, căci grupurile de scriitori se întâlneau acolo. „Într-o zi, nu mai ştiu ce scriitoare era, Sanda Movilă poate, o scriitoare foarte nervoasă, şi Marin căuta nu ceartă, ci lucruri contrariante. Au început să se contrazică, iar eu i-am pus doar mâna pe braţ, să-l opresc. El s-a oprit din ceartă. În clipa aceea a fost totul.“ Cei doi s-au căsătorit în ’54, însă relaţia a început să pălească patru ani mai târziu. „Am avut o discuţie: i-am spus că da, ne căsătorim, pentru că nu puteam, spre exemplu, să mergem împreună la hoteluri“, dar l-a şi prevenit: „Marine, dacă eu voi vrea să plec, să nu mă opreşti“. Despărţirea, a explicat poeta, s-a întâmplat pentru că îşi doreau să-şi trăiască vieţile diferit – ea visa să cutreiere lumea, în timp ce el voia „să împartă soarta cu poporul lui“. 

Pe 24 august 1958, când era la Sinaia, convalescent într-un spital în urma unei nevroze, Preda a notat într-un caiet că Aurora Cornu voia să se despartă de el chiar atunci când era bolnav. „Aurora nu e o femeie bună şi generoasă şi de aceea va avea de îndurat infinite vexaţiuni şi umilinţe, pentru că e foarte orgolioasă.“ 

(FOTO: Aurora Cornu, în tinereţe, şi Marin Preda)

Ce bine ar fi fost dacă rămânea doar ocazie şi nu mă încurcam cu căsătoria! E adevărat că datorită ei, în 1955, am scos din sertar «Moromeţii» şi am lucrat cu pasiune la versiunea ultimă.   Marin Preda jurnal

Scriitorul a continuat să-şi examineze iubirea pentru Aurora Cornu, a căutat explicaţii pentru comportamentul ei şi zilele treceau şi treceau, iar el tot cu gândul la ea era. Pe 30 august, la 23.00, se elibera din nou de îndoieli: „Ce bine ar fi fost dacă rămânea doar ocazie şi nu mă încurcam cu căsătoria! E adevărat că datorită ei, în 1955, am scos din sertar «Moromeţii» şi am lucrat cu pasiune la versiunea ultimă“. Ea îl îndemna, uneori vehement: „Haide, dă-i drumul, scrie! Sau, dacă nu, publică-l aşa cum e“, dar Preda mai avea de lucru la roman. După ce îi citea capitolele, aceasta îl încuraja să continue:  „Bun. Bine. Dă-i înainte“, în cazul în care adăugirile nu dăunau versiunii iniţiale. „Când se întâmpla s-o strice, se înfuria foarte tare, era brutală şi nedelicată, mă simţeam foarte prost, dar n-aveam timp de fleacuri, îi ceream să-mi explice încă o dată ce a făcut-o să se înfurie aşa tare şi luam numai ceea ce mă interesa din spusele ei“, a mai povestit prozatorul. 

image

Colaj: Tudor Călăraşu, tatăl lui Preda, şi scriitorul FOTO: Arhiva Muzeul Naţional al Literaturii Române 

„Sunt furios pe toţi oamenii care au trăit mult“

După divorţul din martie 1959, Aurora a mai locuit acasă la el câteva luni, iar în acest timp, Preda a continuat să-şi pună întrebări despre ce-a rămas din legătura lor şi să scrie despre starea lui de sănătate. De pildă, compara doza de insulină din anul respectiv, 40 de unităţi, cu cea din anul precedent, 16 unităţi, ceea ce îl îngrijora – la 37 de ani îşi dorea să mai trăiască încă vreo 80, să apuce să-şi scrie toate operele literare, plus memoriile: „Sufăr de o mare inerţie psihică şi fizică, zac, nu m-aş mai ridica din pat, iar în pat, iar nu e bine, mi-e rău după-amiezile, am senzaţii urâte, difuze (...) Sunt furios pe toţi oamenii care au trăit mult, pe Tolstoi, Thomas Mann, André Gide, Sadoveanu, Arghezi“. 

Acestea sunt fragmente din volumul „Jurnalul intim“, a cărui primă ediţie a fost publicată în 2004, cu adnotări de-ale scriitorului găsite la Editura „Cartea Românească“ şi înmânate familiei. O parte dintre însemnările lui, însă, au ajuns la procurori la scurt timp după decesul din 1980 şi, conform mai multor surse, nu au mai fost recuperate. În carte, pe lângă notaţiile din cinci caiete scrise de prozator, se regăsesc şi unele numite de Preda „foarte intime“, din perioada 1964-1967. Deşi a suferit, Preda a acceptat în cele din urmă că relaţia cu Aurora Cornu s-a sfârşit şi s-a mai căsătorit de două ori: cu Eta Vexler, alături de care a lucrat la traducerea romanului „Ciuma“ de Albert Camus, şi cu Elena, cu care a avut doi fii: Nicolae şi Alexandru.

Universul Moromeţilor

În ’55, anul în care a ieşit în lume primul volum din „Moromeţii“, Preda i-a explicat primei soţii, într-o scrisoare, cum încă nu ştia cu certitudine care e scopul cărţii. În această carte găsiţi povestea unei familii patriarhale dintr-un sat românesc, înainte de anii ’40, când tatăl îşi pierde autoritatea în faţa copiilor, în timp ce tensiunile politice din ţară afectează atât relaţiile de-acasă, cât şi din comunitate. „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari“. Aşa sună întâiul paragraf din primul volum, dar ultimul paragraf al cărţii aduce un nor negru: „În următorii ani, gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial: timpul nu mai avea răbdare“.

Al doilea volum din „Moromeţii“ a ieşit de la tipar 12 ani mai târziu şi, în pofida nenumăratelor incertitudini în privinţa scrierilor lui, prozatorul a reuşit să se detaşeze de carte şi să prezinte la interviuri mentalitatea unor personaje. „Părerea mea e că un ţăran, chiar dacă ajunge doctor în filosofie, tot ţăran rămâne. Ideea de familie, de pildă, va fi la el aceeaşi ca la un ţăran. Despre dragoste va gândi tot ca părinţii săi, despre cinste şi demnitate va avea aceleaşi reprezentări, într-un cuvânt, concepţia lui despre lume, chiar dacă va fi un admirator avizat al lui Kant, va fi una ţărănească“, i-a spus Preda lui Eugen Simion în timpul unui dialog apărut în „Gazeta literară“ din ianuarie ’68. Mai departe, la întrebarea criticului literar: „Ce e adevăr şi ficţiune în Moromeţii?“, Preda i-a răspuns: „Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările“. 

„Delirul“, peste 40.000 de exemplare vândute

La masa de lucru, în iunie 1973  FOTO: Arhiva Muzeul Naţional al Literaturii Române 

image

Anul 1975. O mare de oameni a ocupat curtea Editurii „Cartea Românească“ să cumpere „Delirul“, cel mai recent roman al lui Marin Preda. Aplaudat de unii şi dezaprobat de alţii, în mediul literar volumul a fost apreciat datorită conţinutului, dar mai puţin pentru tehnicile narative. De pildă, criticul literar Nicolae Manolescu l-a considerat atunci un roman „ratat din punct de vedere estetic“, iar într-o notă a Securităţii de pe 22 mai 1975, a apărut şi opinia publicistului Eugen Barbu: „Câteva lucruri dulcege scrise la adresa lui Antonescu nu schimbă fondul ostil al cărţii, care este bine orientat politic şi are lucruri valoroase întrecând chiar aşteptările. (...) Preda păcătuieşte prin valoarea literară scăzută şi modul cum prezintă artistic evenimentele“. 

În ciuda unor reacţii mai puţin pozitive, primul tiraj, de 35.000 de exemplare, s-a vândut ca pâinea caldă şi a fost suplimentat cu încă 9.000, primite la fel de bine – de aceea, în ochii directorului economic al Editurii, această carte a fost o reuşită. Unii l-au îndemnat pe prozator să scrie un al doilea volum – chiar Preda a adus vorba despre cineva, fără a da nume, care i-a propus să folosească povestea lui Constantin David, activist comunist asasinat în timpul Rebeliunii Legionare, pentru a scoate în evidenţă activităţile Partidului Comunist, aflat în acei ani în ilegalitate.

Criticile de peste hotare

Au urmat şi acuzaţii din partea unor publicaţii şi a unor intelectuali din România, dar şi de peste graniţe – inclusiv în publicaţia germană „Der Spiegel“ –, care au citit sau au aflat despre roman, cum că prozatorul ar fi încercat să-l reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu în acele rânduri.  În aceste condiţii, Preda şi-a luat singur un interviu, ca să răspundă la câteva întrebări care nu-i dădeau pace. De ce a scris cartea? Pentru că i s-a părut că „tinerele generaţii ştiu prea puţine amănunte legate de istoria vieţii oamenilor care au trăit în perioada anilor 1940-1941“. A mai adăugat că îşi dorea de 20 de ani s-o redacteze, însă n-a reuşit până atunci, pentru că avusese nevoie de numeroase lecturi istorice, în special din cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe lângă asta, a dat şi un răspuns elocvent privind raportarea lui la Antonescu: „E prezentat în cartea mea aşa cum a fost, şi imaginea lui nu contravine interpretării care i s-a dat până acum, şi anume aceea a unui dictator militar fascist, aliat al lui Hitler, şi care în lupta pentru putere şi-a strivit prietenii săi fascişti curaţi, legionarii, care altfel l-ar fi strivit ei pe el. Desigur în acea perioadă, şi anume pentru foarte scurt timp, el a putut apărea contemporanilor, în comparaţie cu «copiii lui», cum îi numise el pe legionari, un rău mai mic“. 

Tinerele generaţii ştiu prea puţine amănunte legate de istoria vieţii oamenilor care au trăit în perioada anilor 1940-1941.   Marin Preda autointerviu

Deşi îşi propusese să lucreze la al doilea volum, l-a tărăgănat, căci îşi amintea cât de mult a durat documentarea pentru primul, aşa că se concentra asupra altor texte, ca să evite să o ia de la capăt cu cercetările. Îşi stabilise, însă, că personajul principal urma să fie un gazetar, Paul Ştefan, arestat de comunişti în ’48 pentru presupusa publicare a unor articole în revista legionară „Sfarmă-Piatră“. 

image

FOTO: Arhiva Muzeul Naţional al Literaturii Române 

Fratele prozatorului, Alexandru (Sae) Preda, ştia că Marin cunoscuse o mulţime de militari din timpul lui Antonescu şi că avea scrisori şi documente de la ei. Îi mărturisise că vrea să mai scrie un volum, dar îl împiedica, mai presus de toate, gândul că nu i-ar fi fost publicat. „O parte dintre eroii lui şi chiar ziaristul Paul Ştefan ajung la închisoare. Deci chiar militanţii de stânga din timpul războiului sau dinainte ajung la închisoare. Unul din ei este Caraion. Represiunea regimului comunist i-a cuprins pe toţi“, i-a povestit cu ani în urmă Alexandru Preda scriitoarei Mariana Sipoş.  

Câteva lucruri dulcege scrise la adresa lui Antonescu nu schimbă fondul ostil al cărţii, care este bine orientat politic.   Eugen Barbu Notă a Securităţii  din 22 mai 1975

Decizia de a intra în PCR

Într-o altă notă a Securităţii din anul apariţiei romanului, e informaţia că Marin Preda, atunci vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi director al Editurii „Cartea Românească“, a dat de veste încă o dată că vrea să intre în PCR. De ce nu se întâmplase până atunci? Textul respectiv explică astfel: „Respingea ideea discutării sale în cadrul organizaţiei de bază a Uniunii Scriitorilor, pornind de la aceleaşi considerente legate de aportul şi valoarea sa în cultura naţională, comparativ cu aceea a unor scriitori mediocri, dar membri de partid, care ar trebui să-l discute“. Prozatorul s-ar fi întrebat câţi Brebani sau Goma „sunt între cei care ar trebui să se pronunţe asupra calităţilor sale de om şi patriot, să fie pentru sau contra intrării sale în partid“. Până la urmă, Preda a devenit membru de partid, căci funcţiile lui nu mai erau în siguranţă. 

Mai târziu, în februarie 1980, a apărut, în trei volume, „Cel mai iubit dintre pământeni“, ultimul lui roman. „Învăţaţi să comunice printr-un fel de limbaj cifrat cu scriitorii, cititorii dinainte de 1989 înţelegeau, fără îndoială, că Victor Petrini este de la început până la sfârşit victima terorii comuniste“, a scris după Revoluţie criticul literar Alex Ştefănescu în „România literară“. Din pricina subiectului romanului, unii apropiaţi de-ai prozatorului au văzut o legătură între această trilogie şi decesul lui Preda în mai, chiar în anul publicării. 

Moartea „s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii“

FOTO: Arhiva Muzeul Naţional al Literaturii Române 

image

Din Procesul verbal încheiat pe 16 mai 1980 în Bucureşti, aflăm că, la Casa de Creaţie Mogoşoaia, subordonată Consiliului culturii şi educaţiei socialiste, Dan Claudiu Tănăsescu, membru al Uniunii Scriitorilor, şi Cornel Popescu, redactor-şef la Editura „Cartea Românească“, s-au dus la etajul 1, în camera 5, unde dormea Preda, pe la 12.15, ca să plece împreună la Focşani. Seara, aveau acolo o întâlnire cu cititorii, organizată de Consiliul Culturii din judeţ. Au ciocănit la uşă. Niciun răspuns. Uşa era descuitată, aşa că au intrat în cameră. 

„Pe marginea patului de lângă fereastră (patul din dreapta) se află în poziţie culcat pe partea anterolaterală dreapta a corpului şi cu partea laterală dreaptă a feţei sprijinită de saltea, Marin Preda. Membrele inferioare sunt coborâte din pat, flectate de la genunchi atingând parchetul. (…) În dreptul corpului decedatului, pe covor, se observă o pereche de ochelari cu braţele deschise.  Cadavrul este îmbrăcat cu pijamale, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb. Pe cearşaf, în dreptul capului şi pe jos în apropierea patului se găsesc urme de vomă“, arată documentul.  

Pentru că modul în care a murit Preda a ridicat multe semne de întrebare şi în 1980, dar şi ulterior, scriitoarea şi publicista Mariana Sipoş a scos cartea „Dosarul Marin Preda“. A reuşit în 1999, după ce-a făcut o cerere către procurorul general al României şi a avut acces la dosar.  

„Era antrenat la băutură şi chefuri prelungite“

După declaraţiile martorilor, autentice sau modificate ulterior – nu putem şti –, în jur de 22.30, scriitorul Gheorghe Buzoianu şi sculptorul Aurel Bolea l-ar fi urcat pe Preda, „aflat într-o stare avansată de ebrietate“, în camera lui de la Mogoşoaia. Dar la 2.00 noaptea, Preda ar fi coborât în sufragerie şi s-ar fi aşezat la masă cu poetul Virgil Mazilescu, criticul literar Lucian Raicu şi scriitoarea Sonia Larian. În acel moment ar fi insistat să bea votcă şi ar fi primit 100 de mililitri, iar pe la 3.00, Virgil Mazilescu şi un portar l-ar fi dus în cameră şi l-ar fi aşezat în pat. „În ultima perioadă, Marin Preda venea seara la casa de creaţie destul de des în stare de ebrietate. Întotdeauna însă acesta se comporta frumos şi civilizat, iar colegii din casa de creaţie îl iubeau foarte mult şi îl respectau“, a declarat Mazilescu. Dan Claudiu Tănăsescu, nu doar scriitor, ci şi medic, a mărturisit că Preda i-a fost pacient şi că suferea de „hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, miocardoscleroză şi diabet uşor“.   

În raportul medico-legal, redactat după autopsie, doctorii au tras concluzia atunci că moartea prozatorului „s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice“. Au mai completat că această comă poate duce la deces prin colaps (n.r. - insuficienţă circulatorie periferică şi scăderea bruscă a tensiunii arteriale) sau prin asfixie, adică prin aspirarea de conţinut gastric sau astuparea orificiilor respiratorii. În 1998, medicul legist Vladimir Beliş, care avea în acel moment 40 de ani de experienţă, a citit raportul şi a spus într-un interviu că nu i se par suficiente explicaţiile doctorilor respectivi. Au circulat destule teorii cu privire la cauza decesului, iar unii bănuiau că suta de mililitri de votcă băută de Preda în acea noapte fusese otrăvită. 

image

Cu scriitorul Dinu Flămând, la Mogoşoaia

Pe 17 mai, Departamentul Securităţii Statului n-a stat degeaba – o altă notă de-atunci spune că Preda: „era antrenat la băutură şi chefuri prelungite de către scriitorii Eugen Simion, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu şi Gheorghe Buzoianu, care îl luau cu ei aproape zilnic la restaurant, întorcându-se târziu cu taxiul la Mogoşoaia“. 

Ca să nu izbucnească în plâns

La scurt timp de la moartea lui Marin Preda, dar mai cu seamă peste ani, membrii  au continuat să povestească despre el. De pildă, Alexandru (Sae) Preda, fratele prozatorului, mezinul familiei, a citit romanul „Moromeţii“ după ce a primit cartea cu autograf de la Marin. Îşi vizita fratele când şi când la Bucureşti, unde rămânea de obicei câte o săptămână, şi mergeau împreună la Mogoşoaia şi la teatru. Fiul prozatorului, Alexandru Preda, îşi amintea frecvent de meticulozitatea tatălui când se aşeza la masa de scris şi de teama lui că ar putea muri înainte să-şi finalizeze romanele.  

Deşi despărţirea lui Preda de lume s-a întâmplat înainte să-şi scrie memoriile, prozatorul a apucat să noteze câteva momente emoţionante. Unul dintre ele e de când şi-a vizitat mama la Siliştea-Gumeşti şi aceasta i-a zis: „Marine, mamă, l-am visat pe taică-tău. «Moşule, l-am întrebat, tu eşti?» «Eu sunt!», a zis el cu un glas cum zicea el. «L-ai văzut pe Marinică şi pe Sae că au venit la înmormântarea ta?», «I-am văzut», zice tot aşa, cum vorbeşte el. «Şi cu Dumnezeu ce faci?». Nu mi-a răspuns, a tăcut“.  Preda s-a simţit copleşit, aşa că s-a prefăcut că n-a auzit-o. „Acest dialog mi s-a părut atât de real, venind dintr-o altă lume atât de străină de ideea nefiinţei, încât m-a cuprins o durere şi o milă atât de violente, încât mi-am muşcat adânc buzele ca să nu izbucnesc în plâns“. 

   

INTERVIU Eugen Simion, critic şi istoric literar: „Securitatea a vrut să-l lichideze“

image

 Eugen Simion FOTO: Arhiva Adevărul 

Criticul şi istoricul literar Eugen Simion (84 de ani) a povestit despre ziua în care l-a cunoscut pe Marin Preda, când scriitorul l-a invitat la o plimbare prin Parcul Herăstrău din Bucureşti. S-au împrietenit, iar Eugen Simion a fost unul dintre cei care şi-au dat seama că Securitatea era cu ochii pe prozator. 

„Weekend Adevărul“: Domnule Eugen Simion, vă mai amintiţi prima întâlnire cu Marin Preda?

Eugen Simion: Relaţiile mele cu Marin Preda au debutat printr-un incident. Debutul meu real în critica literară a fost în 1960, în „Gazeta literară“, cu două articole despre „Scrinul negru“, romanul lui George Călinescu. Două articole favorabile, pe alocuri chiar admirative. Marin Preda publicase, mai înainte, în „Viaţa românească“, un articol sever despre acelaşi roman, găsindu-l, îmi amintesc, fals în ceea ce priveşte modul cum descrie lumea ţărănească, emfatic când este vorba de viaţa erotică a personajului central. M-am referit, evident, la opinia negativă a lui Preda, despărţindu-mă de ea în termeni moderaţi, credeam eu. Pe Preda nu l-am convins, după câte am aflat; mai mult: l-am enervat. Aşa că am ratat, la debutul meu, să-l întâlnesc. Îi citisem nuvelele „Întâlnirea din Pământuri“ şi „Moromeţii“, primul volum, două cărţi fundamentale în literatura română. Preda îmi plăcea enorm şi aş fi dorit, ca tânăr cu aspiraţii literare, să-l cunosc. Când a publicat, prin 1966, volumul „Friguri“, am scris favorabil despre el tot la „Gazeta literară“ şi, la puţin timp după apariţia articolului meu, a apărut şi Marin Preda, într-o după-a-

miază, în biroul meu. A venit spre mine şi, fără niciun protocol, mi-a zis: „Ce mai faci, monşer?“, ca şi când ne cunoşteam de multă vreme. Nu mai ştiu ce-am răspuns, dar ştiu ce-a urmat: „Nu vrei să mergem să ne plimbăm?“. Am acceptat, se înţelege. Am mers spre „Lacuri“, în Herăstrău, unde îi plăcea lui să se plimbe. Şi, de atunci, ca să zic o vorbă mare, nu ne-am mai despărţit.  

Preda avea încredere în opiniile altor scriitori în ce privea textele lui sau le cerea sfaturi? 

Da şi nu. Nu-i consulta în chip special, dar era atent la opiniile lor. Nu le cerea, cred, niciodată sfaturi. Am aflat, ulterior, că, atunci când termina un roman, i-l dădea să-l citească lui Ovidiu S. Crohmălniceanu, cu care era prieten. Fusese, mai înainte, prieten cu alt critic, Paul Georgescu, dar se certase la un moment dat cu el, mai exact, atunci când, în nu ştiu ce împrejurare, Paul Georgescu trecuse de partea lui Petru Dumitriu (n.r. – considerat de breaslă adversarul lui Preda). Crohmălniceanu rămăsese, în acest conflict, de partea lui Preda, iar prozatorul avea încredere în gustul literar şi în judecata ideologică a lui Crohmălniceanu – îl interesa mai ales înainte de a-l citi cenzura. Când a scris „Intrusul“, în 1968, m-am pomenit cu el, într-o seară, la uşa micului apartament în care locuiam atunci, deasupra Sălii „Dalles“. L-am invitat să intre, s-a uitat peste tot şi, la urmă, edificat, mi-a spus: „Da, merge, doar că e cam mic. Ai şi un copil, nu-i aşa? Da, nu prea îţi ajunge“. Venise, în fapt, să vadă unde şi cum locuiesc, dar şi cu alt scop: să-mi dea să citesc romanul pe care tocmai îl scrisese. „L-am scris, monşer, repede, neobişnuit de repede în raport cu ritmul meu de lucru. M-ar interesa să aud părerea dumitale.“ Mi-a dat manuscrisul în aceeaşi seară şi m-am apucat numaidecât să-l citesc. În zori, eram gata cu el. A doua zi, spre seară, când ştiam că răspunde la telefon, l-am sunat şi, când a auzit despre ce este vorba, a devenit nedumerit, sceptic. „Cum, monşer, l-ai citit? Când ai avut timp să-l citeşti?“. M-a invitat, de data aceasta, la el acasă. Stătea pe Dionisie Lupu şi avea un apartament frumos, într-un bloc în care locuia şi Crohmălniceanu. Discuţia a început, ca şi în alte prilejuri, nu de la subiect, ci de departe, despre altceva. O tactică pe care am remarcat că o folosea în chip curent şi în roman: se apropia pe ocolite de subiectul ce-l interesa, ca şi când voia să se protejeze sau să protejeze subiectul. Când i-am spus, în discuţie, că în acest roman „camusian“ lipseşte ceva, o notă filosofică de existenţă, o deschidere metafizică, s-a făcut că nu înţelege şi mi-a cerut explicaţii. I le-am dat, dar nu părea convins şi nici prea interesat de sugestia mea. Când a apărut romanul şi l-am recitit, am observat că adăugase un capitol, o parabolă, în care vorbeşte despre tema „omului ca o divinitate înlănţuită de circumstanţe în evoluţia diverselor forme ale societăţilor umane“.  

Nu l-am auzit niciodată vorbind de geniul lui şi nici făcând caz de ambiţiile sale. Era şi el un om orgolios, dar era atât de inteligent încât să nu vorbească toată ziua de orgoliile, talentul şi performanţele sale. Avea ironie şi, cum ştiţi, ironia fereşte spiritul de excesele omului biografic.  ” Eugen Simion critic literar

Pentru Monica Lovinescu: „Un nomenclaturist“

Cum se înţelegea cu prozatorii şi cu poeţii contemporani? 

Pe Nichita Stănescu îl aprecia, dar relaţiile cu el, dacă îmi aduc bine aminte, erau din când în când încordate din pricina amicilor poetului, adversari ai lui Preda. Prozatorii, mai ales, nu-l aveau la inimă – era considerat, în epocă, deja „un clasic în viaţă“. Ei, bine, succesul naşte, totdeauna, la români, mari controverse. Ca să nu zic gelozii trainice. Având succes literar, Preda n-a avut parte de multe iubiri în lumea scriitoricească. Alexandru Ivasiuc îl vorbea de rău, în genere, dar când a publicat romanul „Racul“ a avut surpriza să afle că Marin Preda l-a lăudat. Şi aşa este. Mi-a spus şi mie, într-o zi, pe când luam masa cu el la Capşa: „Monşer, ai citit «Racul» lui Ivasiuc? A scris şi el un roman bun. Am să-i dau un telefon să-l felicit“. În aceeaşi zi, seara, mă sună Saşa Ivasiuc, cum îi spuneau amicii lui, invitându-mă, pentru a doua zi, la Capşa, să luăm masa cu „maestrul Preda“ şi să-mi ofere, desigur, noua lui carte. „Ştii“, continua el cu vorbe repezite, „m-a sunat meşterul Preda, pentru a-mi spune că i-a plăcut romanul meu“. Şi, tot astfel, pe nerăsuflate, foarte agitat – „orişice s-ar spune, Preda este un mare scriitor, cel mai bun dintre noi“. A doua zi ne-am întâlnit la Capşa. Peste nici o săptămână, pe 3 martie, Ivasiuc a murit la cutremur. Acestea erau relaţiile, atunci, între scriitori. Se respectau şi se iubeau cu toane. 

Preda păstra legătura cu scriitori din exil? 

A fost o vreme prieten cu Virgil Ierunca şi cu Monica Lovinescu, apoi aceştia s-au supărat pe el şi relaţiile, câte erau, pentru că Preda mergea rar la Paris, s-au întrerupt. Preda a devenit pentru ei, mai ales după 1990, un scriitor indezirabil, un „nomenclaturist“. Regretabil.

„Nu lărgiţi cercul“

S-a scris despre Marin Preda că, deşi nu avea studii superioare, obişnuia să citească cu ardoare, inclusiv filosofie. A dat vreodată impresia că se simte inferior din punct de vedere al pregătirii în timpul unor conversaţii din mediul literar?

Citea, într-adevăr, filosofia clasică şi n-am observat să aibă complexe. Noica scrie undeva că întrebările pe care le pune naratorul lui Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni“ sunt corecte din punct de vedere filosofic. 

L-aţi considerat un om ambiţios?

Eu l-am considerat şi îl consider un mare scriitor. Nu l-am 

auzit niciodată vorbind de geniul lui şi nici făcând caz de ambiţiile sale. Era şi el un om orgolios, dar era atât de inteligent încât să nu vorbească toată ziua de orgoliile, talentul şi performanţele sale. Avea ironie şi, cum ştiţi, ironia fereşte spiritul de excesele omului biografic. Preda se comporta normal, avea un cerc de prieteni şi îl auzeam uneori: „Nu lărgiţi cercul“. Orice om care scrie este, prin natura lui, un om plin de ambiţii. Ambiţia să reuşească, să aibă succes. Totul este să nu vrea să fie şi să nu creadă că este unicul om talentat pe lume. Asta-i deja o absurditate, o maladie a spiritului. Preda ştia să se ferească de ea.  

 

De ce a fost important să adunaţi într-un volum fragmente diaristice din caietele lui Marin Preda?

Eugen Simion: Pentru că un jurnal intim, ca document biografic, poate fi esenţial pentru cunoaşterea unui autor. Jurnalul lui Preda – atât cât este – este foarte important. Ne spune ceva despre lupta lui cu o boală perfidă, nevroza, şi cu suferinţa provocată de despărţirea de o femeie care l-a părăsit pentru că – mi-a explicat ea mai târziu – voia să-şi facă singură o mare carieră intelectuală.

I-a spus conducătorului de atunci: «Tovarăşe Preşedinte, dacă dumneavoastră reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid».

Cum a fost primit în epocă romanul „Moromeţii“?

În genere, bine, ca o revelaţie. Au fost, evident, şi refuznici, cum sunt şi azi. „Moromeţii“, ambele volume, reprezintă ultimul mare roman despre lumea rurală, în linia Slavici-Rebreanu, scris cu viziunea şi cu mijloacele epice ale modernităţii. 

După publicare, „Delirul“ a stârnit felurite reacţii, mai ales în lumea editorială. 

Am scris, la apariţie, despre acest roman cu miză istorică şi politică mare. Preda voia să spună adevărul, până atunci ocultat în literatură şi în istoriografie, despre generaţia sa şi despre tragedia războiului. A scris primul volum. Din nefericire, n-a scris şi volumul al doilea, ca să spună şi ce-a urmat după război în lumea românească.

V-a cerut o recomandare pentru a deveni membru de partid, deşi refuzase o perioadă lungă de timp să intre în PCR.  

Da, mi-a cerut şi i-am dat-o. 

Aţi vorbit cu el despre „Cel mai iubit dintre pământeni“, înainte de publicare? V-a povestit de ce a scris romanul?

Am vorbit de multe ori, dar n-am aflat mai niciodată amănunte. Mărturisea doar că vrea să spună adevărul despre ceea ce în roman se cheamă „era ticăloşilor“. Spunea: „E greu, monşer“. Securitatea îi pusese un microfon până şi în dormitor. În 1952 a vrut să-l lichideze. 

În 1980 a fost o atmosferă tensionată în comunitatea scriitorilor, ţinând seama de ipotezele care existau cu privire la felul în care a murit Preda?

Ipotezele despre moartea lui circulă şi azi. O parte din jurnalul său intim a dispărut. Poate am fi aflat, din acele pagini, mai multe lucruri despre viaţa lui intimă. Azi nu ştim mai multe decât ştiam în mai 1980. Ştim doar că a dispărut după ce scrisese un roman dur despre biografia unui profesor de filosofie într-un regim dictatorial. Un curaj enorm. Şi l-a asumat. Mi-a spus, odată, la începutul anului 1980, după apariţia romanului „Cel mai iubit dintre pământeni“: „Domnule, noi trebuie să facem în aşa fel încât literatura română să reziste încă o sută de ani“. Nu prevedea prăbuşirea apropiată a regimului totalitar. Când Nicolae Ceauşescu a voit să reintroducă în literatură realismul socialist, împins de la spate de Adrian Păunescu, i-a spus conducătorului de atunci al României: „Tovarăşe Preşedinte, dacă dumneavoastră reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid“. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite