Rock, jazz, blues vs comunism

Béla Kamocsa a fost fondator al trupelor Phoenix, Gramofon şi Bega Blues Band, dar şi al festivalurilor de jazz de la Gărâna, Jimbolia, Lugoj sau Timişoara. Autobiografia lui Kamocsa oferă nenumărate detalii inedite despre cariera, traseul şi dificultăţile unui muzician de rock/jazz/blues într-un regim totalitar.

Iată cum a decurs prima înregistrare de televiziune a trupei Phoenix:

„La TVR am cântat compoziţiile care ne-au adus succesul, adică «Hei, tramvai», «Nebunul», «Canarul», «Totuşi cânt ca voi». Dacă am fi insistat să cântăm altceva, spre exemplu, un Beatles sau un Stones, am fi fost refuzaţi. Regula cerea să cânţi piese româneşti în româneşte. Versurile ne-au fost verificate, dar cu indulgenţă. N-a trebuit să schimbăm nimic. S-a negociat şi coregrafia. Aveam voie să ne mişcăm, dar numai unduitor; Mony [Bordeianu] a făcut un pic de jaggereală cu stativul, dar temperat; iar părul, care era considerat lung, deşi doar până sub ureche, trebuia dosit cu agrafe şi mult gel, sau îndesat sub gulerul cămăşii. Ca urmare, am fost filmaţi numai din faţă. Hainele ne erau şi ele cenzurate. Trebuia să purtăm cămăşi cu mâneca lungă, cu sau fără sacou. Se tolera un nasture de la cămaşă descheiat, iar pantalonii puteau fi evazaţi, dar nu mult. O altă variantă, la modă atunci (în televiziune) era helanca, care, cică, făcea contururi telegenice. Un angajat a apărut cu câteva pe braţ, din dotarea TVR. Oare cine le-o fi purtat înaintea noastră? Trio Grigoriu? Dan Spătaru? Era helanca uniforma TV a  artistului pop? Când angajatul s-a apropiat de noi, n-am zis nimic, dar Mony i-a strigat că numai proştii poartă helănci. În timp ce Mony îşi făcea cunoscute opiniile, ghici cine apare pe uşă? ­Însuşi directorul TVR. Şi, ghici, cu ce era îmbrăcat? Cu helancă. Înclin să cred că nu ne-a auzit, altfel impactul nostru naţional ar fi suferit o amânare."

Felie de istorie pop

Istoria trupei Phoenix arată cam aşa. Vizionarea filmului „The Young Ones" cu trupa The Shadows îl face pe adolescentul Béla Kamocsa să vrea să cânte. Îi cunoaşte pe Nicu Covaci, Claudiu Rotaru şi Mony Bordeianu şi aşa apare pe la serile dansante din licee o orchestră de dans numită Sfinţii care cântă tot ce se auzea pe la radio: The Kinks, The Birds, The Beatles, The Rolling Stones. La început se cânta fără microfon şi cu un amplificator cărat cu tramvaiul sau cu sania, apoi, după ce trupa şi-a câştigat o anume notorietate la cantina Politehnicii, Asociaţia Studenţilor Comunişti Români le-a cerut, mai întâi, să nu mai cânte „atât de tare", să limiteze cântecele în engleză şi să varieze beat-ul cu tangoul şi valsul. Béla Kamocsa subliniază mereu caracterul nonconformist al rockului şi autobiografia e plină de gesturi subversive şi de sfidare, dar şi de problemele create de autorităţile comuniste: ca să scape de armată, „sfinţii" se internează la un spital psihiatric; acuzaţi de misticism, îşi schimbă numele în Phoenix; la un moment dat sunt convocaţi la ministrul Tineretului, nimeni altul decât Ion Iliescu; primul lor disc în format single s-a vândut în jumătate de milion de exemplare, dar băieţii au fost plătiţi doar pentru înregistrare şi în funcţie de durata pieselor...

Trupa se dizolvă în anii '70 odată cu plecările succesive din ţară ale membrilor şi se citeşte, printre rânduri, părerea de rău a lui Béla Kamocsa, care, fără să facă mare caz din asta, îi reproşează, pertinent, mai multe lui Nicu Covaci, printre care virarea stilului înspre etno-balcanic şi păstrarea numelui Phoenix în ciuda schimbării complete de componenţă a trupei. Jumătatea a doua a autobiografiei începe cu anul 1972 şi, de data aceasta, avem un Béla Kamocsa cântând jazz în diverse combinaţii. Poveştile însă nu se schimbă, devin chiar mai absurde şi este foarte interesant cum se vede comunismul din perspectiva culturii pop pe care a încercat s-o controleze, după 1971, foarte strict. Unică din acest punct de vedere, autobiografia lui Kamo (muzician pasionat şi autodidact, un om inteligent, modest şi plin de bun-simţ) face, indirect, antropologie culturală.

Scrisă împreună cu scriitorul Tinu Pârvulescu (a cărui discretă contribuţie este remarcabilă), aceasta este şi prima autobiografie reuşită a unui artist român: o carte scrisă admirabil (fără divagaţii sau sentimentalisme plictisitoare), plină de umor, inteligentă, oferind nenumărate detalii inedite despre cariera, traseul şi dificultăţile unui muzician de rock/jazz/blues într-un regim totalitar, o carte care surprinde, de fapt, unul dintre momentele naşterii rockului la noi şi, fireşte, al primei sale legende - trupa Phoenix şi, în general, atmosfera muzicală a anilor '60-'80, o perioadă extrem de interesantă şi prea puţin cunoscută sub acest aspect. O carte frumoasă şi esenţială pentru pop-ul românesc.

Blues de Timişoara. O autobiografie de Béla Kamocsa
Volum îngrijit de Tinu Pârvulescu
Editura Brumar, 2010