Cătălin Pavel, „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal“, Humanitas, 2019, 322 p.

Evanescentă – chiar şi când persoanele implicate într-o afacere sentimentală sunt vii, prezente în carne şi oase, darămite când din ele nu au mai rămas decât oasele şi, alături de ele, câteva scrijelituri, scrisorele, epitafuri sau grafitti porcoase. Cu o comparaţie preluată, pe jumătate, de la Cătălin Pavel, e ca şi cum ai reconstitui erotica unei epoci după inscripţiile de pe zidurile veceurilor publice sau... după textele invitaţiilor la nuntă.

Arheologia lui Pavel aduce argumente macrocronologice în favoarea ideii că iubirea nu prea rezistă probei timpului. Unii psihologi şi antropologi din ultima vreme vorbesc de trei ani, alţii de patru sau cinci, iar istoricul român ne arată – parcă mai convingător decât ei, în orice caz cu mult mai multe probe... obiective – că după trei sute sau trei mii de ani foştii îndrăgostiţi nu mai prezintă niciun semn al afecţiunii lor. Impresia de frivolitate, poate chiar de ridicol produsă de urmele, de resturile unei emoţii umane îl îmbie pe Pavel să adopte un ton glumeţ, jurnalier care accentuează şi mai mult senzaţia că se ocupă, cu o detaşare premeditat amuzată, de un subiect considerat de el însuşi neserios. Multe dintre poantele introduse de Pavel sunt chiar „bune”, dar râsul ori zâmbetele provocate de ele sunt – ca cele produse de epitafurile unui cimitir vesel sau de rictusurile involuntar comice ale unor cadavre – încărcate de o oarecare senzaţie de penibil.

Că unele schelete descoperite „îmbrăţişate” într-o necropolă neolitică dezmint, la o analiză mai atentă, impresia romantică, de Romeo şi Julieta, arătându-se de fapt a fi nişte victime ale unuia şi aceluiaşi sacrificiu religios, ori nişte inamici de acelaşi sex, ori cadavre transportate în urma unor mişcări tectonice într-o apropiere „erotică” – sunt „fapte” din registrul „ochii tăi m-au minţit”. Sau – după caz – orbitele. Iubirea înşală, ceea ce pare a fi într-un fel este, de fapt, într-un cu totul alt fel. Epistolele dintre soţii trăitori în Egiptul antic conţin, cu câteva excepţii de ordin tehnologic, cam aceleaşi lucruri pe care le întâlnim în e-mailurile şi sms-urile dintre soţii zilelor noastre: „adu-mi aia, fă-mi aia”, gratuitatea serviciilor cerute fiind „bonusul” derivat din clauzele contractului de căsătorie. Dacă e să găsim o idee în cartea lui Cătălin Pavel – altfel, aşa cum îi stă bine obiectivităţii unei cărţi „ştiinţifice”, lipsită complet de idei „filosofice”, de vreo miză speculativă serioasă – este aceea că iubirea este „amăgitoare”, un nimic înzorozonat cu cuvinte mari şi puţine, vocabularul acestui tip de monomanie fiind unul foarte redus şi, prin urmare, extrem de repetitiv. În aceeaşi ordine, banal-paradoxală, a „nimicului” ei: când iubirea dintre doi oameni devine în sfârşit o relaţie „serioasă”, tocmai atunci ea devine absolut frivolă, căzând complet în umbra şi în urma altor lucruri infinit mai grave şi mai importante decât declaraţiile de dragoste: copiii, salariul, moştenirile, afacerile, relaţiile sociale.

Scheletelor şi papirusurilor li se adaugă, ca într-o salată de tip „magazin istoric”, documentele din artele vizuale (picturale, sculpturale, dar şi arhitecturale) – care reprezintă, de departe, cea mai bogată – dar şi cea mai comună – sursă de date a autorului. Mare parte din efortul depus de autor este de a repovesti desenele, sculpturile şi planurile arhitecturale – foarte sărac ilustrate în carte (câteva reproduceri alb-negru, de o calitate precară, ale unor surse la care se face referire), probabil din raţiuni economice. Nu e vorbă că Pavel povesteşte foarte bine şi foarte credibil ceea ce vede, dar nici măcar Umberto Eco – nu s-a lăsat doar în nădejdea talentului său narativ – atunci când a elaborat istoria frumuseţii, a urâtului sau a listei infinite. O „istorie” a iubirii ar fi meritat şi ea din plin prezenţa unei bogate ilustraţii, cu atât mai mult cu cât tehnologia tipografică de azi face adevărate minuni în acest sens.

Reprezentările de pe vasele greceşti sunt abordate în acelaşi registru frivolizant, iar mitologia din spatele lor este expediată într-o naraţiune de primă instanţă, succintă, strict „epică”. Că Europa îl călăreşte pe Zeus camuflat în înfăţişare de taur, că Afrodita e cu Adonis, că Paris judecă frumuseţea unor zeiţe, că Orfeu s-a dus în lumea morţilor după Euridice şi a pierdut-o din pricina curiozităţii şi nerăbdării, fiind în cele din urmă sfâşiat în bucăţi de către alte femei – sunt lucruri în mare parte, mai mult sau mai puţin cunoscute cititorului obişnuit. Când nişte locuri atât de comune sunt revizitate – te aştepţi ca din ele autorul să scoată altceva decât cele deja ştiute, o idee interesantă, o concluzie mai neobişnuită, în sfârşit, o descoperire care să arunce o nouă lumină asupra „legendelor Olimpului”. Altfel, de ce nu te-ai mulţumi cu Alexandru Mitru? Dar concluzia „strălucită” rămâne vacantă, sclipirea lipseşte – absenţa lor fiind compensată de poantele şi spiritele autorului pe marginea temelor în discuţie. Desigur că elinii înşişi îşi batjocoreau, nu de puţine ori, personajele mitologice, dar tot ei ştiau să le aducă la suprafaţă imensele zăcăminte de semnificaţii purtate în adâncurile lor de nişte întruchipări cu aparenţe obişnuite, triviale sau chiar stupide. Desigur, ca şi în privinţa Bibliei, poţi prefera versiunea „hazlie” a mitologiei greceşti...

Adam şi Eva sunt şi ei prezenţi, cu o erotică la fel de sumară ca şi hainele pe care (nu) le poartă. De altfel, cum se ştie, pare că erotismul unei epoci este direct proporţional cu numărul de piese vestimentare purtate în mod obişnuit de indivizi. Pielea – pare interesantă şi demnă de a fi dorită – numai întrucât este ascunsă, învăluită, acoperită, greu accesibilă sau inaccesibilă. Omul, fiinţă călătoare, nu poate să iubească pe cineva decât „călătorind spre dânsul”. A dezbrăca este o formă de cucerire, navigare, cunoaştere, este unul din gesturile emblematice ale umanităţii. A dezbrăca este, cu cuvintele lui Lucian Blaga, un act luciferic. Se pare că omul nu poate percepe decât în maniera distanţei, decât introducând un interval, un obstacol între el şi obiectul perceput. Ca ceva să existe pentru om – trebuie ca acel ceva să fie într-o anumită măsură şi într-un anumit sens – inaccesibil. Omul are nevoie să-şi inaccesibilizeze – dacă mi se permite acest barbarism – resursele, el se hrăneşte din surse... inaccesibile. Heidegger vorbea despre dez-depărtarea obiectului perceput de om ca de un „reflex” spontan al acestuia. Da, dar aceasta numai pentru că există unul „şi mai originar” – acela de împingere, de îndepărtare, de expectorare vizuală a lui într-un orizont al intangibilului, al ireductibilului. Aceasta se vede – şi mai ales se simte – în fenomenul erotic. Omul nu-şi poate împlini instinctele primare – şi ce o fi mai primar decât instinctul sexual – dacă nu-şi spală înainte obiectul iubit în apele idealului, ale depărtării, ale intangibilului.

De aceea încercarea de a „reduce” erotismul la rămăşiţele, la resturile lui, la urmele lui – fie ele şi artistice – fără să încerci reconstruirea întregului, a carnaţiei, a lumii lui – nu poate revela decât nimicul de facto, vacuitatea „materială” a iubirii. Într-adevăr, iubirea nu lasă în urma ei decât „vidul” distanţei, golul intervalului dintre îndrăgostiţi, infinita distanţă milimetrică dintre falangele celor ce au murit îmbrăţişaţi.

Articol publicat şi în numărul curent al României literare