Regăsirea lui Emil Brumaru. „După ce am ieşit din spitalul de boli nervoase, mă sculam la 3 dimineaţa şi scriam poezii“

Regăsirea
lui Emil Brumaru.
„După ce am ieşit din 
spitalul de boli nervoase, 
mă sculam la 
3 dimineaţa şi 
scriam poezii“

Emil Brumaru, poetul care putea jongla cu versurile cum avea chef                         FOTO: Radu Sandovici

Un interviu nepublicat până acum cu Emil Brumaru ne dezvăluie gândurile poetului cu privire la frumuseţea miraculoasă a femeilor, dar şi cum îşi scria poemele – atât când i-a fost bine, dar şi când i-a fost greu. Singura constantă: cafeaua aburindă lângă el.

Ştiri pe aceeaşi temă

În februarie se împlinesc doi ani de când poetul Emil Brumaru s-a retras în rezervaţia de îngeri, după cum îi anunţa moartea scriitorul Liviu Antonesei. Brumaru era o forţă a literaturii române. Îngerul jongler, după cum s-a autodefinit într-unul dintre poemele sale, ştia să îmbrace fiecare vers cu haina unei inegalabile senzualităţi. 
Oamenii l-au iubit pentru poemele lui, iar apoi l-au iubit încă o dată pentru felul lui de-a fi – un om veşnic încruntat, dar ai cărui ochi căutau necontenit joaca. 
 
L-am cunoscut pe Emil Brumaru la ediţia din 2017 a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) Iaşi, unde, dintr-o eroare de comunicare, am dat buzna peste el în timp ce se afla în mijlocul unui interviu. Ca un profesor a cărui oră a fost întreruptă, mi-a spus pe un ton aspru: „Staţi jos!“. Când, în sfârşit, mi-a venit rândul şi am început să vorbim, sprâncenele lui stufoase s-au ridicat încet, încet, mai ales datorită unor glume pe care le-am făcut pe seama numelui meu de familie, Mischie. „Sunteţi baroneasă!“, mi-a zis râzând. A urmat o discuţie despre nenumăratele feluri în care îl minunau femeile, despre cum compunea poezii ca un răspuns la întrebarea-standard de pe Facebook – „La ce te gândeşti?“ –, dar şi despre un scriitor polonez care-l făcea să-şi reîncarce rezervele de imaturitate. Înainte să ne despărţim, am avut şi o probă practică: ne-am uitat împreună la femeile care treceau pe lângă noi, iar el îmi dezvăluia frumuseţea fiecăreia dintre ele, ascunsă în gesturi discrete şi în semne fizice aproape insesizabile.
 
Ajunsă la Bucureşti, când am vrut să public interviul, m-am trezit în faţa unui fapt trist: înregistrarea era de negăsit. Totuşi, acum câteva luni, ceva nesperat s-a petrecut: am regăsit discuţia pierdută. Tot atunci am hotărât că momentul cel mai bun pentru a-i publica gândurile, la persoana întâi, este de Crăciun, când poetul ar fi împlinit vârsta de 82 de ani. Aşadar, în rândurile următoare, îl regăsiţi pe poetul Emil Brumaru, neîntrerupt.

Foto: Emil Brumaru, cu soţia, Tamara

Fiind medic, am văzut femeile în aproape toate ipostazele, chiar şi născând, iar apoi, ca mame de copil de până într-un an. Am avut la spital şi foarte multe ţigănci. Îmi plăceau, că erau foarte vesele. Am văzut multe femei născând, mă impresionează foarte tare naşterea. Prima mea soţie, care era tot medic, spunea că-i vine să plângă când vede o femeie născând. Eu, dimpotrivă, fug din boxa de naştere, pentru că femeia scoate la un moment dat nişte urlete, nişte răcnete. E ceea ce trebuie să facă, pentru că aşa e pusă de moaşă. Trebuie să fie activă ca să nască pe cale directă. Astăzi, moda e să te duci şi să-ţi facă cezariană – pac!, naşti, bagi copilul la incubator, dacă e mai mititel, apoi îl alăptezi şi creşte. Dar toate artificiile astea pe care le fac oamenii îndepărtează copilul. S-a scris mult despre asta, s-a vorbit despre o memorie undeva în inconştient, ba chiar despre o memorie intrauterină, când pluteşti în lichidul amniotic. Când nasc prima dată, unele femei nasc extrem de uşor.
Aşa a fost şi pentru a doua mea soţie (n.r. – Tamara Oliver). Îmi amintesc că dimineaţa mi-a spus: „Mă doare  burta“. Zic: „Băi, fii atentă, tu trebuie să naşti“. „Nu, doar mă doare puţin burta.“ „Hai la spital!“ S-a dus şi a născut foarte simplu. Exista şi o expresie: „A scuipat copilul“,  adică a ţâşnit, pur şi simplu.
 

Bătrâneţea te face ghebos şi şchiop

Cum am văzut femeile în atât de multe ipostaze, nu cred că ar putea să mă dezguste vreuna vreodată. Nici bătrâneţea  nu-mi produce dezgust, dar îmi produce milă în ultimul timp. Acum, fiind şi eu bătrân, sunt cu bătrânii. Bineînţeles, eu sunt şi cu tinerii, dar bătrânii îmi produc un sentiment de milă amestecată cu uimeală. Sunt femei pe care le cunosc mai de mult, femei extrem de frumoase, bine făcute, rotunde, aranjate, şi pe care le văd deodată cum se scofâlcesc, se încreţesc, se smochinesc. Cineva spunea că bătrâneţea este, de fapt, o mare ticăloşie, în sensul că pentru un bărbat frumos sau pentru o femeie frumoasă înseamnă transformarea într-o smochină. Te face ghebos şi şchiop.
 
Foto: Emil Brumaru şi Ion Vianu, în 2014, la FILIT; Sursa: Claudiu Bîrliba
 

Dacă nu scriu, n-am făcut nimic

Cum se împacă bătrâneţea cu tehnologia de azi? Dom’le, în primul rând, în privinţa computerului, cea care a luat iniţiativa a fost Tamara, care avea interesul să vorbească cu americanul ei. Ea nu m-a învăţat să umblu pe el, în schimb, m-a învăţat fiică-mea şmecheriile care sunt acolo – şi câte sunt! –, de la mesaje, la texte, e-mailuri, până la poze. Când mi-am făcut Facebook, am avut multe cereri de prietenie. Eu dau foarte rar accept la cererile de prietenie ale bărbaţilor. şi nici nu le dau eu cerere. Cel mai mult le dau femeilor, dar înainte mă uit să văd ce gusturi au. Şi mă enervează astea care arată bine, dar care nu spun nici ce vârstă au, nici ce carte le place. Adică e gol acolo, la rubrica aia în care fiecare trece nişte date. Iar acum, tot pe Facebook, scriu versurile direct. Când m-am apucat să scriu, o făceam de mână. În perioada în care am fost medic la ţară, am scris totul de mână. La un moment dat, am avut o fază în care băteam la maşina de scris, însă nu poeziile, doar proza şi ziaristica – am făcut şi eu ziaristică. Iar acum scriu direct pe Facebook versurile. Foarte rar mai iau un caiet lângă mine şi însemn câteva rânduri, uneori doar un rând, poate chiar numai o sintagmă sau un cuvânt. Iar a doua zi, dimineaţa devreme, scriu poezia.
Eu sunt activ dimineaţa, pe care o încep când beau cafeaua. Beau vreo două cafele – cu foarte puţin lapte – în nişte căni foarte mari, deşi am tensiune. Foarte rar scriu după-masa. Dar scriu aproape zilnic. Adică am impresia că dacă nu scriu, n-am făcut nimic. După ce am ieşit din spitalul de boli nervoase, probabil că eram în perioada maniaco-depresivă... Da, probabil că eram maniacal, că mă sculam la 3.00 dimineaţa, fără să pun ceasul. Scriam minimum trei poezii, iar după aceea, restul zilei nu mai conta. Urmau cititul, somnolenţa, televizorul şi ieşitul în oraş. Pasa asta m-a ţinut vreo trei ani. Îmi aduc aminte că odată am scris zece sonete. La acea vreme, corespondam cu psihiatrul Ion Vianu şi i-am spus că am zece sonete. Iar el mi-a spus: „Dom’le, o spui aşa, ca pe un fleac, că ai scris zece poezii?“.
 Dacă ai talent, orice ai scrie devine poezie. Trebuie doar să-i dai încărcătură estetică.

Aş vrea tare mult să ştiu cum iubesc femeile

Nu ştiu cum iubesc femeile. Aş vrea tare mult să ştiu cum iubesc, dar nu-mi dau seama. Totuşi, am senzaţia că nu se diferenţiază prea mult de bărbaţi. Eu şi acum mă uit după ele, dar nu se mai uită ele la mine, în sensul că nu mai simt că le-aş stârni vreun interes. Femeile simt imediat. Dacă merg înaintea ta şi tu te uiţi la talie, la glezne, încep imediat să-şi aranjeze hainele: îşi trag blugii în sus, îşi trag fustele mai bine. Le-am întrebat şi eu pe ele: „Mă, voi la ce vă uitaţi, mă? Aveţi la ce?“. Femeile sunt foarte plutitoare, se uită ca şi cum n-ar fi nimic, dar, de fapt, se întâmplă mereu ceva. Dacă vine una din faţă, când ajunge aproape de tine, paralel cu tine, abia atunci se uită. Iar eu privirea asta o pândesc. Ştiu că o să se uite, o secundă-două acolo. În rest, plutesc ca norii, au un fel de mândrie. Dacă sunt foarte frumoase, femeile au o mândrie a lor, o nonşalanţă, un fel de dispreţ faţă de tot ce e în jur. Dar aruncă o privire piezişă – unele, nu toate. Uneori, poţi să te uiţi la ele cât vrei, că ele vorbesc la mobil, îl ţin la ureche, sprijinit de umăr. O altă chestie, şi asta e cea mai derutantă, e că le vezi vorbind singure. Tu te-ntâlneşti cu ea şi te uiţi la ea, mai şi întrebi poate: „Ce spuneţi?“. Şi ea trece ca gândul, vorbeşte sau ascultă muzică la căşti, care nu se văd, pentru că îşi dă părul peste ele. Mie mi se întâmplă des chestia asta cu persoane cunoscute. Am zis: „Fată, tu eşti ţăcănită. Eşti cu mine, iar după-aia treci aşa, puşcă, pe lângă mine şi asculţi muzică în cască“.
 
Sursa foto: Adevărul
 

Diferenţa dintre franţuzoaice şi americance

Sunt femei care se uită foarte urât. În Franţa, când te uiţi la ele, aproape toate femeile zâmbesc, fredonează. Am fost, la un moment dat, în America, la New York. Au venit o albă şi o negresă. Eu m-am uitat la negresă, iar cea albă a început să răcnească. M-am uitat uimit şi am întrebat: „Ce-i cu asta, dom’ le? Ce are?“. Cică: „Bă, ai hărţuit-o pe cealaltă, te-ai uitat prea fix la ea“. E o deosebire foarte mare între femeile din America şi alea din Franţa, care aproape că îţi mulţumesc că te uiţi la ele, că le admiri.
Femeile sunt atât de necesare! Şi au un mister al lor. Plus că femeile fac copii, ceea ce este uluitor – deci e o experienţă în plus, una foarte puternică. Tamara – uite, că mă tot întorc la Tamara –, după ce a născut, s-a făcut mai frumoasă.
 

Vulgaritatea, un umor involuntar la femei

Femeile folosesc cuvinte vulgare. Îmi vine să râd, pur şi simplu. Eu nu cred că ele vor să aibă umor vorbind aşa, umorul ăla e involuntar. Că atunci când o auzi pe una cu astfel de cuvinte te zgudui puţin. Dar, în ultimul timp, nu mai râd când aud aşa ceva. În drumurile mele, eu trec prin faţa clădirii în care se fac căsătoriile civile. La un moment dat, am auzit-o pe una – era mireasă – cum urla în telefon: „Cum unde sunt? Cum unde? Sunt la starea civilă!“. Şi apoi a înjurat. Vorbea cu mirele. Ce i-o fi răspuns el, nu ştiu, dar a liniştit-o. Mie-mi plac jargonul, argoul şi piţipoancele. Mie chiar îmi plac piţipoancele, au un farmec al lor, sunt exotice. Acum, să nu credeţi că ele umblă aşa, peste tot, ele umblă prin maşini, apar numai pe la hoteluri.
Când nu mai pot citi nimic, citesc Gombrowicz. Mi se pare foarte, foarte bun.
 

Cum te imaturizezi ca la carte

Trebuie să salvezi estetic cumva şi trebuie să ai mult umor. Creangă are mult umor în corozivele lui. Creangă e un jalon. Dacă ai talent, orice ai scrie devine poezie. Trebuie doar să-i dai încărcătură estetică. În vara lui ’78, tocmai ieşeam dintr-o perioadă în care nu mai scrisesem deloc. Dar atunci mi-au plecat nevasta, mi-au plecat copiii, mama şi tatăl, aşa că eram singur. Atunci am scris „Infernala comedie“. 
Aţi citit Gombrowicz? (n.r. – Witold Marian Gombrowicz, romancier şi dramaturg polonez). Gombrowicz e totul! Vă spun cum l-am descoperit eu. Mi-a spus cineva într-o zi: „Bă, fii atent la Gombrowicz“. Şi am fost atent. Am mers şi i-am cumpărat cărţile – au apărut, la Editura Univers, toate romanele lui şi jurnalul. Când nu mai pot citi nimic, citesc Gombrowicz. Mi se pare foarte, foarte bun. Acum câţiva ani, la Neptun, a venit un disident polonez care mi-a spus că şi acum el nu e încă total reabilitat, pentru că a trăit mai mult în Argentina – nu l-au prins ruşii. A locuit apoi, la un moment dat, şi la Paris. Am auzit că la francezi a apărut un jurnal intim. Încă n-am reuşit să fac rost de el, trebuie să vorbesc cu cineva să mi-l caute prin Franţa. Dar Gombrowicz e teribil. „Ferdydurke“ (n.r. – primul şi cel mai controversat roman al scriitorului) este ceva incredibil. Eu l-am citit înnebunit, am fost vrăjit de toată imaturitatea, de desfăşurările de acţiune extrem de ciudate, de toate chestiile lui. E mereu proaspăt, e un autor mare, care mie îmi este foarte necesar. Mă reîmprospătează, mă imaturizează.
 

Oamenii poetului: amintiri cu Emil Brumaru

FOTO: Radu Sandovici
 
Emil Brumaru a fost mai întâi medic, pentru că aşa au vrut părinţii. Şi-a făcut meseria 12 ani în comuna Dolhasca, judeţul Suceava, loc devenit, mai târziu, în scrierile sale „rezervaţia naturală de îngeri“. Apoi, s-a aruncat definitiv în braţele poeziei şi n-a făcut niciun compromis. A scris ce-a vrut, cum a vrut. Versuri şi scrisori de-o neruşinare angelică şi de-o înduioşătoare naivitate, de la volumele „Dulapul îndrăgostit“, „Cântece naive“, „Fluturii din pandişpan“, la „Ceşetorul de cafea“, „Submarinul erotic“, „Rezervaţia de îngeri“ şi „Amintiri din rai“. Trei mari atribute se conturează în minţile celor care l-au cunoscut pe Emil Brumaru: poezia, iubirea şi umorul. Radu Vancu, Bogdan Creţu, Nicoleta Dabija şi Cristian Neagoe îşi amintesc de un Brumaru plin de haz, uneori incisiv, dar mereu croşetând la câte o imagine în care bărbatul şi femeia se întâlneau cum nu v-ar fi trecut prin minte.

„Eram timid, era timid, mi-am dat seama imediat: «De-al meu e»“

Bogdan Creţu, critic şi istoric literar
 
Foto: Alături de Creţu, într-o fotografie în care Brumaru spunea că e ca un muţunache care iese din cutie; Sursa: Codrin Dinu Vasiliu
 
Prima oară l-am văzut pe Emil Brumaru pe un culoar al universităţii ieşene; sigur era prin 1998, abia îi ieşise „Dintr-o scorbură de morcov“, făceam în cămin lecturi prelungite şi publice din cărţulia aia. „De-aş avea o sumă fabuloasă/ I-aş lua iubitei blugi feerici“, dar n-aveam sume fabuloase şi, oricum, şi cele meschine, dublate, triplate de împrumuturi, mergeau pe cărţi şi pe bere. Era, deci, în 1998, toamna târziu, urma o întâlnire cu studenţii în aula mare, eram foarte emoţionat, îi ştiam zeci de poezii pe de rost, îi citisem toate volumele, cumpăram „România literară“ pentru rubrica lui, la fel şi „Monitorul de Iaşi“, în care avea o tabletă săptămânală. M-am dus cumva gătit la întâlnire, ţin minte că aveam un sacou, unicul, dintr-o pânză aspră, ca de sac, şi mai aveam o cămaşă bleumarin dintr-un material alunecos. Nu mi-aş fi amintit dacă n-aş fi avut o fotografie de la acea întâlnire, cu mine în picioare şi Brumaru semnându-mi un autograf – îl am şi acum, e un catren frumos, are şi desene, iar pe pagina de sus e tăiat numele lui cu pix roşu şi scris cu majuscule: „Anonim“.
După întâlnire, când toţi oamenii s-au risipit, m-am ţinut după Brumaru, fără ca el să mă observe, de la universitate până la Piaţa Unirii. Pur şi simplu, l-am urmărit, am văzut cum merge, la ce se uită, cum caută nu-ştiu-ce în geantă. Pe scurt, l-am filat. 
Am ajuns în faţa aulei cu ceva timp înainte şi l-am găsit singur şi confuz, sprijinit de calorifer. Eram timid, era timid, mi-am dat seama imediat: „De-al meu e!“. M-am apropiat indecis: „Bună ziua, ăăăă, ce faceţi?“. „Salut“, mi-a zis, de parcă ne despărţiserăm cu o seară înainte. „Uite, încerc să-mi fixez ceasul şi nu pot, cred că s-a stricat, ai un ceas?“ De unde să fi avut eu ceas atunci? „Cred că am ajuns prea devreme, mi s-a defectat ceasul, ia uite, dom’le, ha-ha, mi-a stat ceasul!“ Nu ştiu ce-am mai vorbit, niciodată în viaţa mea nu mai avusesem astfel de palpitaţii, nicio fată nu-mi mai crease senzaţia aia de beatitudine. Cu fetele mă lăsam dus de val, mergea din inerţie, eu, bolnav de timid, nu atacam niciodată, nu făceam primul pas, nici al doilea, nici al treilea. Şi uite, un scriitor, unul mare, e aici, vorbeşte cu mine ca şi cum ar fi şi el un om ca toţi oamenii. Pentru că eu credeam că scriitorii mari nu sunt oameni ca toţi oamenii, muritori de rând – aşa cred şi acum.
 
Tot ce-mi amintesc e că la acea întâlnire ne-a povestit despre o grămadă de scriitori, dar mie mi-a rămas înfiptă ca un spin în creier imaginea lui ca tânăr student medicinist, pus în sala de disecţie în faţa cadavrului unei fete incredibil de frumoasă. Mai reţin şi vocea lui sugrumată de emoţie. După întâlnire, când toţi oamenii s-au risipit, m-am ţinut după Brumaru, fără ca el să mă observe, de la universitate până la Piaţa Unirii. Pur şi simplu, l-am urmărit, am văzut cum merge, la ce se uită, cum caută nu-ştiu-ce în geantă. Pe scurt, l-am filat. Mult mai târziu i-am povestit asta şi am râs copios. Peste câţiva ani aveam să ne reîntâlnim în redacţia unei reviste, „Însemnări ieşene“, şi aveam să ne împrietenim iremediabil. A fost începutul unei frumoase prietenii. Pentru mine – una esenţială. Pentru el, cred şi ştiu – una care i-a adus câteva bucurii în ultimii ani.
 
  

A vrut să aibă o „reparată“
Cristian Neagoe, traducător, ofiţer de presă la Greenpeace România

 
Sursa foto: Eduard Enea
 
Eram într-a X-a sau a XI-a când am intrat prima oară în apartamentul său din Iaşi. Îmi amintesc o potecă îngustă din hol până în sufragerie, cu ramificaţii spre dormitor, baie şi bucătărie. O potecă flancată de teancuri înalte de cărţi. Peste unele, prăbuşite de căutări, trebuia să faci paşi mari. Cred că venisem cu Luiza Vasiliu şi Constantin Vica, sau poate cu Vera Ion, nu mai ştiu. Ne-a făcut cafea şi ne-a rugat să-l ajutăm cu ceva problemă la calculatorul tapetat de jur împrejur cu tot soiul de volume şi scrisori. Acolo scria, acolo flirta cu sute de doamne şi domniţe, de acolo coresponda cu poeţi de peste tot. Ultima dată l-am văzut la FILIT Iaşi, în Casa Dosoftei, unde a citit nişte poeme mai vechi. Era obosit şi cinic, dar la fel de plin de umor. Când am vorbit, şi-a amintit de poteca de mai sus, nu şi de mine. Cineva – cred că Cezar Paul-Bădescu – l-a întrebat despre „reparata cu trei sâni“. A răspuns firesc, serios, stârnind hohote de râs în sală: „Se tot spune despre femei că sunt stricate. Eu am vrut să am o reparată“.
 

Culmea rafinamentului erotic

Nicoleta Dabija, scriitoare
 
Sursa foto: Andrei Popovici
 
Cu Emil Brumaru m-am împrietenit greu, peste câţiva ani de la prima noastră întâlnire, întâmplătoare, dintr-un mall din Iaşi. Atunci, un coleg m-a prezentat drept „doctor în filosofie“, iar poetul, consternat, a rostit doar: „Hai, dom’le, lasă-mă! Auzi, doctor în filosofie!“ şi ne-a întors spatele. Ştiam, fireşte, cine-i Emil Brumaru şi reacţia lui, deşi m-a surprins, nu m-a dărâmat. Pe urmă, l-am văzut pe la evenimente, prin librării, eram deja prietenă cu fiica lui şi tot încercam să-l „cuceresc“. Îi povesteam ba de Diogene Cinicul, ba de tehnicile mnemotehnice ale lui Giordano Bruno şi l-am învăţat să pronunţe corect Kierkegaard. Mă asculta, dar mă ţinea la distanţă. Când am înţeles că nu merge cu filosofia, am început să-i trimit roşii, ardei, ceapă din grădina părinţilor. I-am făcut cadou un carneţel îmbrăcat în piele, cumpărat din Veneţia, şi-i dădeam toate numerele din revista „Viaţa Românească“. Rezultatul noii metode a fost că, atunci când mai strecuram câte o chestie filosofică, avea cu ce să mă pună la punct: „Ia termină, dom’le, cu filosofia, mai bine şterge-o la ţară şi adu-mi nişte roşii din alea bune“.
 Nu mai vorbeam demult despre filosofie, vorbeam despre cum iubirea te face pilaf, despre lecturi şi despre femei.
Ne-am împrietenit, spuneam, târziu, după ce am tot insistat să vină ca invitat în emisiunea mea culturală, să vorbim despre „Cerşetorul de cafea“, volumul lui de scrisori. A acceptat cu greu. Dar la finalul filmării ceva se schimbase. Poate mintea lui a realizat, deodată, că nu eram atât de abstractă. Şi deşi continua să se mire citindu-mi rubrica din „Viaţa Românească“ şi mă întreba cum e posibil să-mi umplu capul cu tot felul de idei, cum pot să trăiesc aşa, printre abstracţiuni, nu m-a mai respins. Dimpotrivă, mă vizita des la birou, pretindea mereu cafea, a mai acceptat să vină o dată în emisiune, după care a vrut musai să rămânem într-o cafenea şi să-i fac cinste cu o bere. El nu bea, însă, probabil, era într-o dispoziţie specială, urma să facă o operaţie la ochi, era neliniştit, trist, nu ştiu. Lăsase deoparte bombăneala lui obişnuită, dintr-odată devenise dispus pentru mărturisiri intime, era îndrăgostit şi-mi arăta pe telefonul lui o imagine cu o tânără străbătută de o rază de lumină. Eu intram cu uşurinţă în limbajul lui erotizat, plusam din când în când, iar el se însufleţea. La un moment dat, îmi amintesc că m-a întrebat dacă încercasem vreodată să mângâi un bărbat cu genele. Şi mi-a explicat ce culme a rafinamentului erotic e chestia asta, să mângâi pe cineva cu genele pe la subsuori. Eu nu încercasem şi am recunoscut. Dar nu mi-a fost greu să constat că el nu prea mai avea gene. Şi l-am tachinat: „Să nu-mi spuneţi că s-au ros de la mângâiat fete tinere pe la subsuori?“.
 
S-au adunat apoi multe întâlniri. Ne vedeam des, locuiam în aceeaşi zonă, făceam cumpărăturile de la acelaşi magazin. El ieşea pentru cei doi litri de lapte pe care-i consuma zilnic, pentru roşii şi mere. Nu mai vorbeam demult despre filosofie, vorbeam despre cum iubirea te face pilaf, despre lecturi şi despre femei.
 

Domnul Brumaru şi o prietenă afurisită
Radu Vancu, scriitor şi traducător

 
Foto: Trei poeţi de categorie grea - Brumaru, Mureşan şi Vancu; Sursa: Ana Toma
 
Cred că sunt vreo şapte-opt ani de atunci. Împreună cu Emil Brumaru şi cu Daniel Cristea-Enache, fuseserăm invitaţi într-un proiect simpatic – un vagon de metrou din Bucureşti trebuia tapetat cu post-it-uri pe care fuseseră tipărite versuri. Noi aleseserăm versurile, din poeţi români. Erau versuri despre mişcare, despre energie, despre cafea, despre zile începute în trombă, potrivite cu energetismul metroului şi, mai ales, cu energetismul vieţii din Capitală. Julius Meinl gândise proiectul, iar oamenii de PR ai companiei îşi făcuseră foarte bine treaba, proiectul fusese hiper-mediatizat, la deschiderea lui fuseseră invitaţi vreo 42 de jurnalişti.
 
În ziua stabilită pentru lansarea proiectului, Emil Brumaru a venit de la Iaşi, eu am venit de la Sibiu, criticul literar ne aştepta la Bucureşti. Ne-am reunit la metrou, în staţia de la Universitate. Domnul Brumaru era obosit de pe drum, orele de tren dintre Bucureşti şi Iaşi nu putuseră fi suficient de paradiziace, sprâncenele stufoase îi adăugau nişte accente circumflexe mohorâte peste privire, gura de mops bosumflat se deschidea rar şi fără chef. De obicei, râdeam împreună, ne amuzam de toate cele ale literaturii şi ale vieţii, aşa că acum eram un pic descumpănit, încercam să-mi dau seama cum anume aş fi putut să-l binedispun. Ştiţi propoziţia aia a lui Coelho care spune că dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, universul întreg conspiră ca să-ţi ofere exact ceva-ul ăla. Ei bine, atunci a fost una dintre dăţile în care am putut constata genialitatea absolută a lui Coelho: exact când îmi storceam creierii ca să-mi dau seama ce anume ar fi trebuit să fac, una dintre doamnele din echipa de organizare ne-a spus: „Ştiţi ce? Să nu ne grăbim, mai bine intrăm la o cafea aici, la metrou“. Domnul Brumaru s-a înseninat brusc. Mă rog, înseninat e mult spus, dar accentele circumflexe au început să-şi îndulcească unghiurile, să devină mai degrabă nişte căciuliţe pe „ă“-uri întoarse decât unghiuri ascuţite şi mofluze, ca până atunci. „Dar nu întârziem?“, am întrebat stupid – ah, provincialismul meu ardelean! Domnul Brumaru m-a privit, evident, ca pe un stupid. „Nu“, a spus doamna, „ba chiar e mai bine să nu ne grăbim“.
Când doamna de la organizare a propus a treia cafea – trecuseră deja 20 de minute de când trebuia să fim la metrou –, domnul Brumaru s-a făcut luminos de-a binelea.
Sursa foto: Radu Sandovici
 
Ştiam că metroul e programat la fix, era deja fără câteva minute, dar doamna din organizare nu părea deloc stresată, domnul Brumaru pornise deja spre micul chioşc cu cafea – am intrat şi eu, alături de Daniel Cristea-Enache şi de ceilalţi participanţi la proiectul cafeino-poetic. Am băut cafeaua repede, arzându-mi limba, ştiind că în câteva minute va trebui să fim la metrou. Domnul Brumaru era deja luminos, lungea tot ritualul cafelei, începea să rostească fraze cu adjective tot mai multiple şi mai policolore. Eram sigur că va trebui să ne ridicăm brusc şi că va rămâne cu cafeaua nebăută, dar asta era, în fond, pierderea lui. „Să mai luăm o cafea“, a propus doamna din organizare. Înainte să apuc să refuz, domnul Brumaru comandase deja a doua cafea. Am comandat şi eu o a doua cafea, ca să nu fac figură de ţâfnos. Am băut-o la fel de repede, arzându-mi şi mai rău limba. Când doamna de la organizare a propus a treia cafea – trecuseră deja 20 de minute de când trebuia să fim la metrou –, domnul Brumaru s-a făcut luminos de-a binelea.
 
Şi tot atunci, la a treia cafea, am aflat şi ce se întâmplase: vagonul de metrou, tapetat cu versuri, se defectase. Poezia se dovedise, pur şi simplu, prea intensă pentru el. Şi îi arsese circuitele. Când doamna de la organizare ne-a spus asta, domnul Brumaru s-a luminat ca de la încă trei cafele. „Şi veniseră, ca niciodată, absolut toţi jurnaliştii pe care i-am invitat!“, s-a lamentat doamna de la organizare. Domnul Brumaru a râs, ceva în genul: „Păi, da, poezia mai face şi din astea“. A băut a treia cafea lent, cu gesturi din ce în ce mai luminoase. Iar când careva dintre noi aducea în discuţie vagonul de metrou defect, râdea amuzat – ca de o farsă bine jucată, pusă la cale de o prietenă afurisită. Şi, deodată, am înţeles: pentru domnul Brumaru mai straniu ar fi fost ca poezia să nu scurtcircuiteze lumea.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările