Redescoperirea „Prinţului roşu“

Păstrat cu  sfinţenie,  timp de decenii, manuscrisul romanului-frescă al unui „os domnesc“, scriitorul şi ziaristul de stânga Scarlat Callimachi, vede lumina tiparului, graţie devoţiunii exemplare a unui discipol. Una dintre surprizele acestui sfârşit de an literar 2009 este apariţia postumă, la Editura „Anima“, a volumului autobiografic al unui vlăstar al vechii aristocraţii moldave.

Puţini sunt cei care îşi mai aduc azi aminte de această personalitate paradoxală a epocii. Dacă, prin însăşi natura lor conservatoare, mulţi descendenţi ai marilor familii boiereşti din  România s-au orientat în perioada interbelică spre dreapta, în contrast cu o asemenea opţiune, Scarlat Callimachi s-a alăturat din tinereţe mişcării de stânga, ceea ce i-a atras porecla de „Prinţul roşu“. S-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea (1896) dintr-o familie de boieri care a dat Moldovei patru domnitori şi un mitropolit.

Şi-a luat licenţa în Drept la Paris, manifestând de timpuriu veleităţi scriitoriceşti. S-a numărat printre promotorii avangardei literare româneşti, fiind, de altfel (1924-1925), directorul uneia dintre cele mai vestite reviste avangardiste, „Punct“.

În anii `30 a activat în rândurile mişcării antifasciste şi a editat la Botoşani mai multe gazete, cele mai cunoscute fiind „Clopotul“ şi „Glasul nostru“, unde a colaborat constant. În 1933 a fost condamnat la un an de închisoare pentru pamfletul incendiar „Căderea Babilonului“, iar în perioada 1940-1941 a fost internat în lagărele de la Miercurea Ciuc, Caracal şi
Târgu-Jiu.

După 23 august 1944, a făcut gazetărie politică şi a scris note de călătorie din URSS, dar, pe măsură ce excesele regimului comunist au devenit din ce în ce mai evidente, s-a simţit dezgustat, retrăgându-se din viaţa politică şi dedicându-se studiilor istoriografice. A încetat din viaţă în 1975, cu puţin timp înainte de a fi împlinit 79 de ani. 

Odiseea unui manuscris

Acum, după un îndelungat con de umbră, numele „Prinţului roşu“ reapare brusc la lumină, graţie recuperării   operei sale de căpătâi, „La răscruce de vremuri“, o revelaţie. Povestea apariţiei sale este o adevărată odisee.

E greu de ştiut dacă Scarlat Callimachi a întreprins demersuri pentru a-şi vedea publicată această carte la care a scris 12 ani, între 1957 şi 1969. Probabil şi-a dat seama că nu are şanse să fie tipărită pentru viziunea elegiacă pe care o degajă faţă de vremurile patriarhale de altădată, dar mai ales pentru criticile adresate noului regim şi adepţilor săi.

De aceea, înainte de a muri, a încredinţat manuscrisul unui tânăr confrate într-ale literelor, Alexei Rudeanu (care lucra pe atunci la noua serie a ziarului „Clopotul“), rugându-l să se ocupe, dacă se va ivi, cândva în viitor, ocazia de tipărire a acestuia sau să procedeze cum va crede de cuviinţă. Legatarul a păstrat cu sfinţenie, în ciuda tututror vicisitudinilor, cele cinci caiete groase care alcătuiau manuscrisul. Şi iată că, acum,  minunea s-a produs.

Nostalgiile boierului Turculeţ

Caracterul pronunţat autobiografic al romanului, scris la persoana a treia, se vădeşte imediat, autorul fiind lesne recunoscut sub identitatea boierului moldovean Roman Turculeţ. Scriitura e nervoasă, cinematografică, dialogurile sacadate având ponderea principală, pe când pasajele des-criptive sunt reduse la minimum. Callimachi este un portretist desăvârşit, personajele sunt extrem de sugestiv zugrăvite.

Iată cum se descrie pe sine autorul, în ipostaza lui Roman Turculeţ: „Ca om era blând, timid, nu-i plăceau certurile, se simţea bine când era singur sau cu câţiva prieteni… Rareori se mânia: atunci era violent. Supărarea lui se stingea repede… Era autoritar şi avea gesturi de boier născut, iar nu făcut. Fire ţesută din multe contraziceri…“.

Un viitor anticipat fără iluzii

Boierii vremii (suntem în vara lui `44) nu-şi fac deloc iluzii în privinţa viitorului. „Englezii şi americanii – spune la un moment dat cineva – s-au înţeles de mult cu ruşii şi şi-au împărţit lumea între ei. România, Polonia, Ungaria vor cădea în lotul bolşevicilor.“ Diagnostic realist, care nu avea cum să-şi găsească drum spre viitor în anii totalitarismului.

Dacă boierii sunt înfăţişaţi cât se poate de veridic, în schimb, când vine vorba de comunişti de origine muncitorească, care pregătesc acte de sabotaj împotriva maşinii de război hitleriste, se vede clar că autorul este tributar clişeelor epocii – aci fiind partea cea mai slabă a construcţiei epice.

Notabile sunt scenele care surprind, sub forma povestirilor celor ce asistă direct la aceste evenimente (să nu uităm, dialogurile predomină!), scurgerea puhoaielor de oameni porniţi în bejanie pe drumurile Moldovei (în aceeaşi vară a lui `44), ca şi dezordinea în care se retrag militarii germani după ruperea frontului Iaşi-Chişinău. Şi, poate, nu există în toată literatura română pagini care să înfăţişeze mai impresionant cumplitele urmări ale bombardamentului american din 4 aprilie asupra Bucureştilor.

Evocare a unei epoci apuse, „La răscruce de vremuri“ aduce, întrucâtva, cu „Ghepardul“ lui Lampedusa, care redă amurgul iremediabil al vechii aristocraţii italiene, în condiţiile ridicării burgheziei. Cam acelaşi lucru face, în felul său, şi Scarlat Callimachi, ca martor nemijlocit al descompunerii propriei tagme boiereşti şi  ascensiunii sfidătoare a comunismului.

Numai că romanul primului, o capodoperă, a fost publicat imediat după moartea autorului, pe când romanul celuilalt a avut de aşteptat 40 de ani.

…Răstimp în care comunismul, adus din afară, a dispărut până la urmă ca un vis urât.