„În 1951, fusesem mutată în al doilea subsol al sediului partidului. Din nou, un timp mort în anchetă. Pe cât am putut afla după eliberare, ministrul de interne, Teohari Georgescu, ar fi declarat că procesul era cu neputinţă de înscenat. Erau poate ocupaţi cu elaborarea unei noi tactici, mai performantă, pentru a ne silui conştiinţele.

Mă găseam într-o stare de extremă  descurajare. Slăbiciunea fizică, rezultat al unui regim alimentar gândit ştiinţific pentru a mă menţine la graniţa dintre viaţă  şi moarte, se accentua. Un soi de amorţeală îmi cuprindea trup şi suflet. Cu orice preţ, trebuia să reacţionez. Am început prin a face câteva mişcări de gimnastică. Rezultatul a fost neaşteptat. Sângele pus în mişcare m-a trezit puţin din prostraţie, iar credinţa mea în supremaţia spiritului, eliberat cu totul de cerinţele trupului, a primit atunci o tiflă batjocoritoare. Am simţit, pentru câteva clipe, renăscând în mine speranţa.

Deci, sângele materie… Dar nu puteam renunţa la credinţa mea în primatul spiritului. În schimb, am decis să fac zilnic câteva minute de gimnastică. De cinci ani, cu schimbarea celulei, încălcasem pentru prima oară hotărârea luată şi îmi părea rău. Aşa că, într-o dimineaţă, după ce m-am spălat, am declarat că îmi voi relua activitatea sportivă.

Nuţi, Böji, cele două logodnice şi Dorina au vrut să participe şi ele. Ne scoteam fustele şi, în cămaşă şi şort, adică pantalonii scurţi bărbăteşti, începeam şedinţa. În faţa mea s-au înşirat cele cinci începătoare. Toate celelalte s-au aşezat pe bănci pentru a elibera spaţiul. Spectacolul a început. Fiecare exerciţiu la început doar de cinci ori, de teama febrei musculare.

În inerta mohoreală a celulei, noutatea a fost bine primită. Gimnastele erau tinere şi, cu excepţia Dorinei, mai bondoacă, aveau trupuri frumoase. Publicul privea cu plăcere şi participa cu sfaturi, critici şi glume. Din păcate, râdeau prea zgomotos. Vizeta ţăcănea. Uşa s-a deschis şi miliţianca ne-a interzis să continuăm.

A doua zi, la deschidere, şefa l-a întrebat pe comandant dacă  regulamentul interzice gimnastica. Comandantul a trebuit să recunoască această lacună a regulamentului. Cei care l-au conceput au uitat să interzică şi gimnastica. Deci, puteam face zilnic zece minute de exerciţii? Da, a răspuns comandantul, dar cu o condiţie. Fără vorbe, fără râsete, fără cel mai mic zgomot. Am continuat, deci, cu indicaţii verbale şoptite şi râsete înăbuşite şi fără cel mai mic zgomot. Cât fără de margini poate să fie prostia proştilor!”