Coregraful şi regizorul Răzvan Mazilu: „Există virtuozitate fără concesia prostului-gust, de care teatrul românesc este plin“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Regizorul Răzvan Mazilu
Regizorul Răzvan Mazilu

Regizorul Răzvan Mazilu, care a pus în scenă la Teatrul Excelsior, spectacolul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare“ de Lee Hall, spune că vreaa să demonstreze cu acest proiect că disciplina artistică există, fără compromisuri artistice.

Musicalul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare“ compus de Lee Hall, care a avut, recent,premiera la Teatrul Excelsior, prezintă povestea a şase prietene, eleve ale unei şcoli catolice de fete din oraşul scoţian Oban. Vizita lor la Edinburgh, cu ocazia unei competiţii corale la care participă, se transformă într-o experienţă iniţiatică tumultoasă care dezlănţuie impulsurile latente ale adolescenţei în acte de teribilism.

„Am o replică, preferată, în spectacolul nostru: „E ok să fii tu. E ok să fii tu-însuţi“, deci nu trebuie să fii nici cum te vrea familia, nici cum te vor societatea sau biserica sau prietenii sau mai ştiu eu cine“, mărturiseşte regizorul-coregraf Răzvan Mazilu (43 de ani) , într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

Cele şase tinere care fac parte din distribuţia spectacolului produs de Teatrul Excelsior sunt tinere actriţe şi cântăreţe, iar două dintre ele, Oana Puşcatu (rolul Kylah) şi Daniela Tocari (rolul Manda) au fost alese de Răzvan Mazilu în calitate de laureate ale ediţiei de anul trecut a Audiţiei Naţionale, concurs organizat de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”. La doar doi ani de la premiera sa mondială la Festivalul de la Edinburgh, urmată de un parcurs spectaculos pe scena Teatrului Naţional din Londra, musicalul a fost distins în primăvara aceasta cu Premiul „Laurence Olivier” pentru cea mai bună comedie nouă.

„Weekend Adevărul“: Cum de te-ai oprit la musicalul „Our Ladies of Perpetual Succour“ de Lee Hall? Ce montări cu acest titlu ai văzut? 

Răzvan Mazilu: A fost dorinţa directorului Teatrului Excelsior, Adrian Găzdaru, de a colabora, de a realiza un musical pe scenă acestui teatru, iar ideea alegerii titlului i-a aparţinut teatrologului Carmen Stanciu, de data asta în calitate de traducător. Ne trebuia ceva care să se potrivească profilului teatrului, dimensiunilor scenei, căutărilor mele în zonă de musical. Nu am văzut încă nicio altă montare cu acest titlu, dar intenţionez să o fac. Se joacă la Londra, cu un deosebit succes.

Care e povestea musicalului, care are la bază romanul „The Sopranos (Sopranele)“ de Alan Warner? 

 Şase fete de liceu, mai exact elevele unei şcoli catolice de maici, pleacă la Edinburgh la un concurs de coruri şcolare. Excursia în capitală Scoţiei este un pretext pentru poveşti surprinzătoare, pentru o zi plină de aventuri, pentru experienţe formatoare, pentru revelaţii. E o excursie iniţiatică în care feţele învaţă multe despre viaţă, despre ele însele.  Îmi place foarte mult la acest text tocmai faptul că reprezintă viaţă, aşa cum e ea, amestec năucitor de sacralitate şi condiţie umană terestră, tragic. Ne arată aşa cum suntem, vulnerabili în faţă unui cotidian haotic, absurd, în care avem nevoie de miracole. E o parabolă plină de umor englezesc, de sarcasm, un iureş, de emoţii şi senzaţii-limită. 

Cum te-a ajutat traducerea textului realizată de Carmen Stanciu?

Am râs mult la repetiţii împreună cu actriţele din distribuţie pe marginea textului, a replicilor şi situaţiilor tragi-comice. Ni s-au părut foarte bine traduse şi adaptate în limbă română, mai ales slangul scoţian, foarte dificil de tradus în aşa fel încât să nu sune fals, să nu fie nici prea dur sau prea deocheat sau prea literar... Nu am tăiat sau schimbat mai nimic la traducere. 

Musical Mazilu

Foto: Andrei Runcanu

<strong>Muzica sacră şi profană</strong>

Ce însemne regizorale şi coregrafice ai pus asupra acestui spectacol? Ce aduci nou faţă celelalte musicaluri pe care le-ai pus în scenă?

Am lucrat foarte atent pe text, pe partea substanţială de proză, pe relaţii şi personaje, mai ales că toate actriţele interpretează, toate odată sau pe rând, şi alte personaje, masculine sau feminine, caractere care apăr în traseul lor şi care trebuie foarte bine decupate. Din punct de vedere muzical, a fost o altă provocare mixul de muzică sacră şi profană, partituri celebre din Bach, Pergolesi, Haendel amestecate cu Beatles, Rod Stewart, Nazareth şi altele, de fapt, o piatră de încercare pentru actriţe, pentru performanţă vocală a acestora.  Din nou, am pus accentul pe actorul ca artist total, care se exprimă performant în actorie, muzică şi coregrafie, idee pe care am lansat-o odată cu proiectul „West Side Story“/„Manifestul unei generaţii“, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru din 2014.  

Cum ai descrie muzica acestui proiect?

 E o îmbinare neaşteptată, inedită de muzică sacră şi hituri pop-rock ale anilor ’70,’80, ’90, toate din zona Mării Britanii. Un play-list ca un juke-box plin de surprize, cu nostalgie şi mută emoţie. 

Care sunt cele mai emoţionante scene ale spectacolului din punctul tău de vedere?

Cele mai pline de emoţie sunt monologul personajului Orla, împreună cu dansul ei cu ursul-marinar, apoi monologul Fionullei din cadrul ferestrei, când află răspunsul la întrebarea „ce e dragostea?“, apoi finalul, când aflăm că aceste fete atât de tinere şi atât de inconştiente nu pot şi nu vor să mintă...

<strong>„Am format o echipă“</strong>

Cum ai ajuns la distribuţia spectacolului? Cum reflectă costumele identitatea personajelor?

Cu acest proiect vreau să demonstrez că disciplina artistică există, că există virtuozitate fără concesii prostului-gust, de care teatrul românesc este plin. Tot de la proiectul „West Side Story“ am format o mică echipă, un nucleu alături de care încerc să construiesc mai departe în genul musical: actriţele Ana Bianca Popescu, Alină Petrica, Aylin Cadir, Daniela Tocari, cărora li se alătura Oana Puşcatu; Ioana Marcoiu şi Meda Topirceanu (cu care am lucrat la Comedie la „În plină glorie!“). Actriţe totale, cu o putere extraordinară de muncă, cu stare ludică şi bun-gust artistic, care merită tot succesul din lume.   Costumele, în viziunea Romanei Ţopescu, am dorit să fie spectaculoase (doar suntem la musical!) şi să caracterizeze fiecare personaj, dându-i o identitate clară.

 De ce ai ales Excelsior drept scenă pentru a monta spectacolul?

Pentru că aici mi s-a propus. Mă bucur foarte tare pentru deschiderea, ambiţiile şi izbânzile Teatrului Excelsior în dorinţa de a se deschide publicului tânăr, dar şi celui mătur, de a-şi lărgi targetul şi de a propune proiecte curajoase, cum e şi acest musical.  

Musical Mazilu

Foto: Andrei Runcanu

De ce te atrage să faci musical?  Ce alte proiecte ai în continuare?

 Clar, este forma de teatru care mă reprezintă cel mai bine, care înglobează text, coregrafie şi muzică în acelaşi tot unitar. Avem nevoie de show, de nevoie de culoare, de spectacol în teatrul românesc. Voi continua anul acesta cu două proiecte, unul la Arad şi celălalt la Ploieşti. Cu cât apar mai multe teatre-producătoare de musical, cu atât e mai bine pentru evoluţia acestui gen. 

<strong>Tinerii, dezorentaţi</strong>

Cât de dezorientat e tineretul în societatatea de azi?    

Îmi pare din ce în ce mai dezorientat, mai superficial. Sigur, e mai emancipat, mai pe picioarele lui decât era generaţia mea, pare că stie mai multe pentru că are acces imediat la orice, dar, paradoxal, e mai superficial,  mai pe deaspura lucrurilor. Starea asta de fapt nu oglindeşte decât superficialitatea epocii în care trăim, pe toate planurile. Trăind, crezând cu toată fiinţa în libertatea spiritului, în ei înşişi. Am o replică, preferată, în spectacolul nostru: „E ok să fii tu. E ok să fii tu-însuţi“, deci nu trebuie să fii nici cum te vrea familia, nici cum te vor societatea sau biserica sau prietenii sau mai ştiu eu cine. Desigur, trebuie să fii o persoană virtuoasă, de caracter, cu nişte valori clare, cu un crez, dar cel mai important e să trăieşti cum simţi, eliberat de orice constrângere dictată de ceilalţi.

Ne poate salva credinta? Ce conotatii ai dat statuii imense, argintii, cu Maica Domnului, care coboară peste scenă, în finalul spectacolului?

Fetele mele din spectacol, mă refer la personaje, experimentează de-a lungul zilei petrecute la Edinburgh tot felul de lucruri: beau, fac sex, se şi droghează, dar  la final una dintre ele spune (o alta replică preferată): „Nu suntem noi îngeri, dar nu putem spune minciuni despre Maica Domnului“. Asta le salvează. Astfel, nu ai cum să nu le iubeşti. Orice om crede în ceva, care poate fi salvator: în Dumnezeu, în iubire, în alţi oameni, în el-însuşi, în adevăr.

Musical Mazilu

Foto: Andrei Runcanu

Cum se poate că un spectacol de ucces de afară să aibă succes şi în România?

Toată cariera asta mă încercat: să mă aliniez, să tind către standardele internaţionale, să mă autodepăşesc, să nu mă blazez, să caut. Cu foarte mult curaj putem  ajunge la succesele la  modul  care se face teatru,  de talente nu ducem lipsă.  Trebuie foarte multă tehnică de scenă, sonorizare şi lumini, deci oameni mai performanţi: e ceea ce teatrele au început să aibă, să înţeleagă că trăim într-un secol în care tehnologia de scenă e importantă. Şi, nu în ultimul rând, e nevoie de o finanţare mai substanţială a unui astfel de proiect.

                                                                                                                                                                                 Fotografie de Dragoş Ţarălungă

Răzvan Mazilu

De la "Ingerul albastru" la "The Full Monty"

Răzvan Mazilu

Numele: Răzvan Mazilu

Data şi locul naşterii:  21 iunie 1974, Bucureşti

Starea civilă: necăsătorit

Studiile şi cariera: A absolvit Liceul de Coregrafie „Floria Capsali“ din Bucureşti (1992) şi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ (1996).

A început, din 1998, să colaboreze cu Opera Naţio­nală Română, în calitate de invitat, în spectacole precum: „Anna Karenina“ (1998), „Stampe japoneze“ (2000), „Roşu şi negru“ (2001), „Simfonia Fantastică“ (2005).

Printre spectacolele semnate de el, în calitate de coregraf, la Teatrul Odeon din Bucureşti se numără: „Îngerul albastru“ (2001), „Portretul lui Dorian Gray“ (2004), „Block Bach“ (2006), „Un tango mas“ (2006), „Când Isadora dansa“ (2012), „Şaraiman“ (2013).

A semnat mai multe musicaluri „The Full Monty“, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara.

Locuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite