O lume deja a umbrelor, din care surâd binevoitor mentori spirituali şi îndrumători pe calea actoriei din vremuri hăruite de Dumnezeu căruia şi autorul li se închină cu pioşenie. Pagină cu pagină, într-o ordine aleatorie se compune de fapt biografia acestui artist sensibil şi cultivat care-şi retrăieşte biografia, alături de figuri exemplare ale teatrului, filmului, literaturii, bisericii, cu care şi-a intersectat paşii.

Într-un mod uimitor pentru cititor, la distanţă de decenii uneori, Răzvan Ionescu reînvie clipe de viaţă, ca în celebra piesă în care s-a întâlnit pentru prima data cu ochii de pisică sălbatică ai Ginei Patrichii, pe care o va evoca în pagini incandescente. Luxul amănuntelor, emoţia vie a celor trăite aievea, sinceritatea cu care le deapănă fac din amintirile actorului, date acum tiparului, un fel de mărturie de jurnal care le certifică autenticitatea. Nu ştim după ce criterii, dar în ton cu personajul, fiecare tabletă are o anume culoare literară. Mai lirică, mai filozofică, mai directă şi la obiect, sau subiectivă. Evocarea faptelor şi întregul volumul poartă, pe lângă girul valorii o plăcută marcă a surprizei care te întâmpină de la o pagină la alta.

Nu doar titlurile capitolelor, de o inventivitate literară remarcabilă, adecvarea la conţinut care te provoacă să descoperi despre cine e vorba acolo, cărui măreţ personaj sunt dedicate rândurile, vorbesc despre talentul literar, de altfel verificat şi cu alte ocazii, al autorului ci şi cuceritoarea prefaţă în care sunt citate spre susţinerea importanţei amintirilor puse pe hârtie, Eugen Ionescu din piesa Victimele datoriei (Ţii minte, eram tineri şi nu murise încă nimeni) şi Vica Delcă din Dimineaţa pierdută romanul Gabrielei Adamesteanu dramatizat şi regizat la Bulandra de Cătălina Buzoianu (Cui să spui Madam Delcă… că n-ai cui să spui).

Dedicate actorului şi poetului Emil Botta sub titlul Îngerul din fereastră, primele pagini par însemnări de la 15 ani ai viitorului actor. Ele creionează figura Domnului Amărăciune, (poezia cu care de altfel a intrat Răzvan la Institutul de teatru) aşa cum I s-a înfăţişat adolescentului care urmărea fascinat să apară la fereastra casei de vis a vis de Biserica Armenească, poetul Întunecatului April. Un model straniu de om şi artist care atrăgea ca un magnet fiinţele sensibile, capabile să simtă în mistuirile poetului şi vorba tărăgănată a actorului, înălţimile spirituale la care aspira. Ulterior portretul se completează cu întâlnirile din sala de spectacol şi cinema unde Emil Botta a fost unic în Ion din Năpasta sau Profesorul din filmul Reconstituirea. (De curând televiziunea a difuzat un alt film în care Botta era genial, Dincolo de nisipuri (1974) în regia lui Radu Gabrea) Inedite scene care dezvăluie umorul special al actorului şi alte clipe trăite în studiourile Radioului sau lângă fereastra casei din Armenească sunt alte amintiri de nepreţuit pe care Răzvan Ionescu ni le încredinţează completând imaginea rămasă peste ani a marelui actor.

Ce mult v-am iubit, exclamaţia din titlu se potriveşte cel mai bine însă, capitolului care vorbeşte despre Meşteru᾽, Octavian Cotescu, profesorul model (echilibru şi candoare) al clasei din care a făcut parte şi Răzvan Ionescu alături de Catrinel Dumitrescu, Dinu Manolache, Anca Bejenaru. Ţara e cu Ceauşescu, Institutul cu Cotescu, era un slogan al timpului rămas în analele Institutului, proverbial ca şi apelativul ⹂puilor”, cu care meşteru᾽ îşi alinta studenţii. Era vremea marilor spectacole de la Bulandra la care învăţăceii priveau în neştire rezemaţi de pereţi şi unde i-a văzut prima oară pe viitorii colegi de scândură, Gina, Irina, Dan Nuţu, Pittiş. Vorba lui Cotescu: Puilor să ştiţi că eu nu am ce să vă învăţ de la mine. Vă învăţ ce am învăţat şi eu de la alţii, iar alţii sunt Pintilie, Ciulei. Lecţie de actorie, întâmplările de la clasă evocate sunt cu adevărat de manual. Ca şi acelea din tabletele dedicate lui Toma Caragiu, Ilenei Predescu, lui Ovidiu Shumacher, Ginei Patrichi, Irinei Petrescu şi multor altora înscrişi în cartea de aur a teatrului românesc.

Despre generozitatea Doamnei Dina Cocea cu care s-a întâlnit prima data în Doamna Ieremia de Nicolae Iorga, despre acel uriaş al scenei care a fost Stefan Ciubotăraşu (pentru mine rămâne Ion Creangă, zice autorul) despre noul Mihai Popescu ,cum I se prevestea lui Adrian Pintea, neuitatul Romeo jucat ca student din Romeo şi Julieta, Costea din Pescăruşul şi din atât de grăbitul Hamlet. Prin aceste roluri şi altele jucate sau nejucate, fermecătorul Adi Pintea, atât de repede furat neantului, îi îndreptăţeşte autorului remarca făcută în carte: În lumea teatrului, istoria o scriu nu învingătorii ci mai cu seamă supravieţuitorii. Capitolul dedicat lui e intitulat Toamna lui Lancelot şi are drept motto o poezie de Tom Waits care conţine vorbele Eu nu aparţin acestei lumi.

Poveştile trăite cu Gina Patrichi, căreia i-a fost partener direct în Dimineaţă… cu Irina Petrescu, pe scenă, în culise sau în turneele de odinioară, sunt pline de farmec descoperind faţete necunoscute ale celebrelor personaje.

Un îndrăgostit de Radio, unde se întâlneau mai toţi actorii din Bucureşti, Răzvan relatează de la faţa locului şi în acest domeniu, aruncând apoi un ochi, cum puţini mărturisitori ai scenei o fac, şi în culisele unde veghează Anonimii sau cei fără de care nu se poate, cum se intitulează capitolul dedicat oamenilor din spatele cortinei.

Pagini surpriză sunt dedicate Mânăstirii Suzana unde –şi petrecea vacantele în copilărie, altor locuri monahale, între care Biserica Antim şi figurilor ilustre de Oameni ai Spiritului care au jucat un rol important în formarea sa. Alte câteva sunt dedicate Regelui Mihai (o poveste incredibilă legată de spectacolul Passacaglia de la Bulandra, din 1984).

Cu toatele compun de fapt, un portret al actorului şi epocii în ale cărei irizaţii desluşim constantele unui timp al iubirii, al prieteniei dar şi al îndurării care-i lega pe cei din lumea de suflet şi spirit a artelor, care-şi făcuseră aici o oază de tihnă în obidă. Rabdă unchiule Vanea

Răbdător şi azi cu vremurile neprietenoase pe care le trăim Răzvan Ionescu retras în Amintiri a purces să le depăneluându-ne şi pe noi cititorii, chezaşi emoţiilor sale. Uneori până la lacrimi.