Raiul scriitorilor

„Ce job ai?“ o întreb eu pe nemţoaica de douăzeci şi ceva de ani cu care tocmai făcusem cunoştinţă. „Cum ce job? Sunt scriitoare.“ îmi răspunde. „Ok, am înţeles, toţi suntem scriitori, că de-aia ne aflăm aici. (Eram mai mulţi, la o bursă în Germania.) Eu întrebam ce faci ca să-ţi câştigi existenţa.“ „Păi... asta. Nu e de ajuns?“

Fata publicase primul ei volum în urmă cu vreo lună şi nici măcar nu era vorba de vreun best seller, să zici că dăduse lovitura din punct de vedere financiar. Şi nu era nici fiică de bogătaşi. Aşa stând lucrurile, oare cum se descurca?

Îmi veneau în minte astfel de întrebări la începutul şederii mele în Germania. După o vreme, am aflat cum stau lucrurile acolo şi nu m-a mai mirat nimic.

Germania e singura ţară în care scriitorii nu trebuie să aibă un alt job pentru a se întreţine. Indiferent dacă sunt scriitori celebri sau mai putin cunoscuţi. Asta, datorită sistemului de lecturi publice si al burselor.

La lecturile publice, vin oameni plătitori de bilet să asculte scriitorii citind din cărţile publicate. Un bilet costă în jur de 15 euro, o carte cam tot atât. Cu toate acestea, oamenii vin să aculte o oră cum li se citeşte dintr-un volum pe care-l pot avea integral cam la acelaşi preţ, aplaudă la sfârşit şi merg liniştiţi acasă. Şi fac asta cu religiozitate, indiferent dacă e vorba de un scriitor cunoscut sau nu. Eu însumi, care eram un necunoscut pentru Germania, am avut la lectura mea în jur de 50 de oameni în public. Există şi în alte ţări practica lecturilor publice, în Statele Unite, de exemplu, dar acolo se organizează aşa ceva numai pentru vedetele literaturii. În Germania, scriitorilor li se pun la cale adevărate turnee de lecturi publice, în mai multe oraşe.

La acestea se adaugă un întreg şir de burse şi bursulici acordate scriitorilor, de la cele date de structurile federale, la cele de land sau la cele oferite autorităţile locale.

„Anul acesta sunt scriitorul oraşului X (unul de care nici nu auzisem)“, îmi zice un poet. “Şi ce trebuie să faci pentru asta? Să te muţi acolo?“ „Da, de unde? Stau la mine acasă, în Berlin. Singura obligaţie e să mă recomand ca scriitor al oraşului lor şi să merg de şase ori în anul ăsta să ţin nişte prelegeri, despre cum văd eu literatura şi viaţa. Iar, pentru asta, ei mă plătesc cu câteva mii de euro lunar.“

Ce ţi-ai putea dori mai mult, ca scriitor, decât să fii lăsat să-ţi scrii cărţile? Nu e ăsta raiul?