Radu Paraschivescu: „Despre ciocolata de casă şi tortul doboş pot ţine conferinţe“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În copilărie îşi împărţea timpul: când nu mânca dulciuri, bătea mingea de dimineaţa până seara. Apoi, a descoperit cărţile, romanele de aventuri mai întâi, şi viaţa sa s-a schimbat. Astăzi, Radu Paraschivescu (54 de ani) a reuşit să împace cele două pasiuni ale vieţii sale: când nu scrie literatură, vorbeşte sau publică despre sport. Sau invers.

Stabilim întâlnirea. „Pe la 11, aşa, dacă se poate, dimineaţa chiar nu sunt funcţional“, ne spune Radu Paraschivescu. Explicaţia este simplă. Seara, noaptea sunt meciuri la televizor. Iar interlocutorul nostru de astăzi le consumă temeinic, cu o disperare care îl face, uneori, să aibă mustrări de conştiinţă. Radu Paraschivescu se uită la fotbal ca un copil dotat cu un aparat conceptual bine închegat. Sigur că aşa ceva nu există în realitate. Dar poate fi cea mai bună descriere a cuiva care-şi petrece nopţile aşteptând, deopotrivă, fotbal spectaculos şi faze de joc pe care să le poată analiza „hermeneutic“, cum se amuză Paraschivescu. Combinaţia aceasta de naivitate şi bucurie, pe de-o parte, şi muncă temeinică, la graniţa cu birocraţia, de cealaltă parte este cea care poate fi regăsită în întregul său traseu biografic. Etapele vieţii lui Paraschivescu au ceva în comun, indiferent de evenimentele pe care le cuprind: o curiozitate absolută în faţa noului, dublată imediat de o bătătorire temeinică şi cât se poate de serioasă, dată prin exerciţiu, muncă şi răbdare.   

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut în Bucureşti, dar aţi copilărit în Lugoj. Cum de s-a întâmplat aşa? Aveţi pe cineva în familie din zona respectivă?

Radu Paraschivescu: Da, mama e din Lugoj. S-a născut acolo, a copilărit acolo, a făcut şcoală acolo şi abia după căsătorie s-a mutat la Bucureşti. Însă rudele mamei rămăseseră acolo, aşa că ai mei m-au expediat şi pe mine la Lugoj până când am început şcoala. Era o variantă bună pentru toată lumea – nu sunt sigur dacă şi pentru unchiul şi mătuşa mea.

S-a legat ceva din temperamentul acela bănăţean de dumneavoastră?

Nu sunt isteric de felul meu. Cât despre bănăţeni, fără să recurg la un clişeu şi fără să generalizez, aş spune că oamenii sunt mai aşezaţi în zona aceea. Prin urmare, ceva-ceva s-o fi prins şi de mine. Dar ce-mi amintesc marcant din perioada respectivă este că priveam Lugojul ca pe un loc paradiziac. Dacă te uiţi acum cu ochiul unui străin, nu prea mai vezi nimic edenic. Lugojul nu e o atracţie turistică şi a murit în plan economic. Însă pentru mine, repet, a fost una dintre formele perfecţiunii.

Aţi mai fost de curând acolo?

Mai trec, o dată sau de două ori pe an. Dar vorbesc la telefon cu vărul meu de acolo. Treptat, o parte dintre cei dragi, unchi şi mătuşi, s-au stins, nu mai sunt. S-au dus încet. Mai am o verişoară plecată din Lugoj stabilită în Canada din 2003, cu soţul şi copilul. Tare-aş vrea să-i mai văd. Oricum, ancora lugojeană a rămas. Iar lansările de carte cele mai vii acolo le fac. Pentru că încă am mulţi prieteni la Lugoj, ne regăsim, îmbătrânim împreună... Asta chiar dacă până şi unii dintre cei cu care mă jucam când eram mic au murit – îmi aduc uneori aminte de ei şi nu-mi vine să cred. Sigur, alţii au plecat din oraş, chiar din ţară.

Spuneaţi că s-a schimbat oraşul. A fost vina comunismului târziu sau a ceea ce s-a întâmplat după 1989?

Comunismul nu avea cum să schimbe fundamental oraşul. Lugojul are o compoziţie internă pe care n-a reuşit s-o distrugă nici comunismul, nici tranziţia. E-adevărat, industria a dispărut. Înainte, erau acolo câteva fabrici care asigurau pâinea multor sute de familii. S-au închis, din motive pe care pot doar să le bănuiesc. Cât despre servicii sau turism, ele nu pot fi decât de plan secund într-un loc ca Lugojul. Dar oraşul este, în continuare,  decent sub toate aspectele, iar oamenii, afabili şi destinşi. Nu e un loc unde să te stabileşti pentru o carieră fulminantă, însă eu îl văd tot ca pe o păşune a raiului.

DRAMA TATĂLUI

Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?

Când eram copil? Mama era contabilă. Aşa s-a şi pensionat. Şi-a schimbat de mai multe ori locul de muncă, ajunsese la un moment dat să lucreze şi la Aeroportul Băneasa, deşi avea o spaimă de zbor teribilă. Tata a lucrat într-un institut de proiectări cu un nume imposibil de reprodus, făcând o muncă neatrăgătoare pentru a câştiga o pâine. Se pregătise pentru un alt tip de carieră. Fusese ofiţer al Armatei Regale. Dăduse la Drept înainte să înceapă războiul, era mobilat pentru cu totul altceva. Încă nu aflase că viaţa e ceea ce ţi se întâmplă când eşti ocupat cu făcutul altor planuri. Aşa că a ajuns un om într-o întreprindere. Mi se pare că făcea muncă de economist. Lucra extrem de conştiincios, dar fără pasiunea vocaţiei. 

A perceput asta ca pe un eşec personal?

Mai degrabă, ca pe o fatalitate sau ca pe o formă de persecuţie din partea destinului. Când eram mic, nu aveam un spirit de observaţie atât de dezvoltat cum spune lumea c-aş avea acum. Fie tata îşi camufla foarte bine decepţia, fie eu eram orb. În schimb, ţin minte destule seri când se întorcea târziu acasă, chinuit de nişte crize hepatice împotriva cărora încerca să se apere bând un ceai extrem de amar. Ulterior, după ce-am crescut, am început să-mi dau seama de dimensiunile dramei prin care trecuse. Să vrei să faci Dreptul, să studiezi, să citeşti cu împătimire, să ajungi pe front, iar la un moment dat, să ţi se schimbe macazul, dintr-un capriciu al istoriei, şi să cazi din visul unei cariere în regimul strictei supravieţuiri nu poate fi plăcut.

DESPRE „SCUTIREA LA ROMÂNI

Aţi spus, de mai multe ori, că una dintre cele mai puternice amintiri din copilărie se leagă de bătutul mingii. Cum vă raportaţi la ceea ce se spune astăzi: copiii vremurilor noastre nu se mai joacă, pentru că au acces la calculator, la informaţie, au înlocuit mişcarea fizică cu mişcarea tactilă?

Poate că se joacă, dar nu-i văd eu, fiindcă nu mai bat mingea în faţa blocului. Acum au locuri amenajate, cum noi nu aveam. Uitaţi-vă la cum arată parcurile de astăzi – terenuri cu suprafaţă sintetică pentru minifotbal, terenuri de baschet, de tenis etc. Pe de altă parte, mirajul gadgeturilor e extrem de mare. Şi explicabil. De aici, pericolul pentru unii copii, care parcă nu mai ştiu să meargă şi să alerge. Am văzut cu ochii mei copii prăvălindu-se după autobuz, având ceva din felul cum se deplasează moluştele. Iar asta nu e bine. Întotdeauna am dat exemplul sârbilor. Şi la ei au intrat toate gadgeturile pe piaţă, dar acolo oamenii au un respect aproape sacrosant pentru sport.

De unde credeţi că vine diferenţa asta, între noi şi ei?

Cred că este o diferenţă de celulă, în sensul maiorescian. Stau mai bine ca noi – şi nu doar somatic. Au o anume dârzenie care nu e doar literatură ieftină, chiar aşa sunt. Şi cred c-ar mai fi ceva: nu văd mişcarea ca pe o corvoadă. Au alte hibe, e adevărat. Sunt uneori violenţi, au o formă de naţionalism care poate să vireze în imbecilitate, un radicalism neîmblânzibil. Dar sunt nişte fanatici ai mişcării. Şi nu au ceea ce la noi a existat întotdeauna:voluptatea sustragerii, a eschivei. La noi în şcoli şi facultăţi – sigur, când făceam eu şcoală – domnea scutirea. Era un document despre care se vorbea mult şi care era traficat din greu. Şi gândiţi-vă că aveam o singură oră de sport pe săptămână la liceu, iar la facultate una la două săptămâni, ceva infim. Ei bine, cine putea se sustrăgea chiar şi în condiţiile astea. Or, ceva îmi spune că sârbii nu se prevalează de scutire la sport decât în cazuri cu adevărat grave. Diferenţa vine şi de aici.

„Cochetam cu ideea că o să ajung un fel de Cruyff“

PARA 2

La mare, într-un februarie neobişnuit de cald FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Din interviurile pe care le-aţi mai dat, am dedus că au existat două teme fundamentale care v-au ghidat copilăria: sportul şi...

Ciocolata!

Mâncarea, da, cea pe care v-o pregăteau rudele de la Lugoj.

Despre ciocolata de casă, tortul buturugă şi mai ales tortul doboş pot ţine conferinţe. Iar sport făceam ore bune în fiecare zi. Aveam o foame de bătut mingea, ceva de speriat. Cochetam cu ideea că o să ajung un mare atacant sau un mare mijlocaş de creaţie. Un fel de Cruyff. Dar mă găseam într-o situaţie stranie. La Bucureşti eram cel mai bun din clasă la fotbal şi unul dintre cei mai buni din bloc. Când ajungeam la Lugoj, în prima perioadă, cea când am stat la marginea oraşului, lângă câmp, mă trezeam că sunt printre cei mai slabi. 

De unde diferenţa asta?

Nu ştiu. Îmi amintesc că stăteam la periferie, mă rog, la periferia de atunci, pentru că între timp faţa locului a fost operată. Jucam tenis cu nişte băieţi desculţi, care veneau cu tocătoare de vinete pe post de rachete. Eu veneam încălţat cu tenişi, aveam rachetă, eram dotat. Şi mă zvântau în bătaie. Însă dorinţa, nevoia asta de-a bate mingea a existat întotdeauna, mai ales după ce am început să-mi petrec vacanţele la familia vărului meu, care stătea în zona centrală a oraşului. Aveam o relaţie ciudată cu el, o relaţie de afecţiune curentată brusc uneori de duşmănie. Eram foarte competitivi. Niciunul dintre noi nu putea accepta ideea că celălalt e mai bun decât el. El e berbec, eu sunt leu. Vă daţi seama ce ieşea de-aici. 

Haos.

Da, aveam ore în care pur şi simplu nu ne vorbeam, indiferent cine câştiga şi indiferent la ce sport: tenis, ping-pong, fotbal. Dacă eram în aceeaşi echipă era OK. De obicei, învingeam împreună. Altfel, însă, eram ranchiunoşi. Sigur, dacă te uiţi acum în urmă, te apucă râsul. Dar atunci... Noroc că aveam un apartament destul de mare cât să ne putem pierde în el. Stătea fiecare într-un colţ şi boscorodea. Până a doua zi, când o luam de la capăt.

„MĂ UIT LA FOTBAL CA UN PROST“

Sunt curios de ceva. Copiii de astăzi pot urmări zeci de meciuri în fiecare săptămână, la televizor. Pe atunci cum era, mergeaţi pe stadion sau cum?

Pe stadioanele din Bucureşti am fost puţin în copilărie. Dar mergeam des pe cel din Lugoj, unde urmăream echipa locală, Vulturii Textila Lugoj. Care, ulterior, printr-un şpagat geografic extraordinar, a ajuns să se cheme Auxerre Lugoj. Aveam o relaţie de apropiere cu unii jucători, erau abordabili, îi ştiam, unii ne erau vecini. Ţin minte că aveam vreo 10 ani şi i-am cerut autograf unei extreme stângi care locuia aproape de casa noastră. Omul nici nu ştia ce-i ăla autograf. Până la urmă, i-am explicat şi s-a semnat, aşa, cu un fel de jenă. 

Dar meciuri la televizor erau?

Mai erau. Vorbim despre sfârşitul anilor 1960. S-a transmis Campionatul Mondial din Mexic, asta ţin minte foarte bine. Mexic, 1970, când eu eram în clasa a patra. Tata a făcut atunci o concesie enormă: m-a lăsat să mă uit la meciuri noaptea. Asta în condiţiile în care, în ciclul primar, eram expediat ritualic la culcare la 8.30 seara. Fără negocieri. Cred că atunci am dobândit rezistenţa la efort pe care-o am acum. 

Faceţi asta şi acum?

Mă uit ca un prost. Văd în jur de 10, poate chiar 15 meciuri pe săptămână. E enorm, ce mai...

Aveţi vreo preferinţă, un campionat anume?

Spania, Anglia, Germania. Mă uit şi la campionatul Italiei, deşi mare lucru nu prea mai am ce să văd acolo. Dar am o formă de simpatie schizoidă: ţin şi cu Lazio, şi cu Roma, între care mă decid greu. 

Când eram eu mic, toată lumea era cu Juventus.

O, nu, nu! Am spus de curând că aş scoate din fotbal două echipe: Juventus şi Atletico Madrid. Le-aş interzice prin Convenţia de la Geneva. Pe primii, pentru arbitraje mafiote
– acum nu mai au nevoie, campionatul e anemic – pe ceilalţi pentru abatorul în aer liber căruia îi spun fotbal. Mă refer la ultimii doi ani.

„Ne întorceam asudaţi, rupţi, dar fericiţi“

Bănuiesc că aţi crescut cu generaţia Lucescu, Răducanu, Lupescu, Dumitrache.

Exact. De la ei am prins drag de fotbal şi am contractat microbul. Ţin minte, când veneam de la Bucureşti la Lugoj, că lăsam bagajul şi mă duceam direct în parc, la locul de bătut mingea. Nu mai puteam de nerăbdare, treceam peste protocolul şi curtoazia revederii. Era destul timp pentru asta, doar stăteam trei luni în vacanţă. Mă întorceam cu Dan, vărul meu, abia spre seară, asudaţi, rupţi, plini de sânge câteodată, dar fericiţi. 

Ce efect a avut Mondialul din 1970 asupra unui copil? Toate acele echipe, tribunele pline...

Trăiam într-o mitologie, evident. Mi se părea ireal să-l văd cu ochii mei pe Pelé. Auzisem atâtea lucruri despre el, încât mi se părea neverosimil să-l văd. Era ca şi cum l-ai fi văzut pe Odin. De atunci, din perioada 1970-1974, mi-am ales două favorite: Brazilia şi Olanda. Aveam mereu discuţii cu tata, mare fan al Italiei. Tata invoca argumente de tipul: „Italia a dat Renaşterea“. Când a auzit că ţin cu Olanda, a ricanat: „Ăştia dau brânză şi saboţi“. Aş fi putut să-l contrez cu Erasmus, dar am zis că e mai bine să nu fiu insolent. Cu Pelé era o nebunie, cam ce se întâmplă astăzi cu Messi. I se contabilizaseră toate golurile marcate, inclusiv cele de la grădiniţă şi de pe maidan. Pe mine totuşi mă atrăgeau mai mult cei din spatele lui Pelé, care forfoteau discret, fără aură şi mit: Gerson şi mai ales Tostao. Ei gândeau jocul, ei făceau risipă de fantezie. De Olanda m-am îndrăgostit în 1974. Cunoscându-i echipele de fotbal, am ajuns să-mi doresc să mă duc în Olanda. Nu s-a întâmplat încă, dar se va întâmpla anul ăsta, în iunie, la un concert al lui Mark Knopfler (n.r. – vocalul fostei trupe Dire Straits).

Cu ce v-a atras Olanda?

La fotbal? În primul rând, olandezii erau altfel decât ceilalţi. Era un şoc să vezi o maree de hipioţi blonzi, cu părul lung şi bărbi, îmbrăcaţi în portocaliu, culoare nepopulară în fotbal până atunci. Apoi, numerele de pe tricourile lor păreau să nu aibă nicio logică, totul semăna a loterie. Portarul Jongbloed avea 8 pe tricou, Cruyff al meu avea 14. În plus, olandezii dădeau impresia unui haos de nedescâlcit. Totul părea făcut la întâmplare, dar, de fapt, nimic nu era aşa. Olanda a adus pe lume fotbalul total, sub bagheta lui Rinus Michels, un antrenor cum se nasc puţini într-un secol.

„Nu plec de-acasă fără să am la mine o carte“

„Weekend Adevărul“: Aş face un salt, de la fotbal, la carte. Aţi dat la Filologie, Engleză-Franceză. Câtă engleză auzeaţi în jur, în anii aceia?

Radu Paraschivescu: Începusem să am discuri, inclusiv de învăţat limba engleză, cum era celebrul set Eckersley. Dar o mare contribuţie au avut vacanţele de la Lugoj, unde căscam ochii la televiziunea iugoslavă, care nu dubla filmele. Şi care difuza destule filme englezeşti şi americane. Era un lucru rar la vremea respectivă, majoritatea ţărilor europene dublau filmele. Aşa că, pe lângă şcoală, făceam engleză la liber, ca să spun aşa.

Spuneaţi despre discuri. Ce muzică ascultaţi?

Amestecat. Fie rockul de tip Status Quo sau ELO, fie Queen şi Dire Straits, plus altele o mie. În plus, existau celebrele tabere: Beatles versus Rolling Stones şi Pink Floyd versus Deep Purple. Eu recunosc că am fost cu Beatles şi Pink Floyd. Mi se pare şi astăzi că Pink Floyd, deşi nu mai există, vine de undeva din viitor. Că imprimă direcţia, chiar şi „in absentia“. Că muzica lor siderală e a unui alt timp.

A contribuit mult „pop culture“-ul acesta, în decizia dumneavoastră de a continua cu limba engleză?

Îmi plăcea foarte mult cum suna limba engleză. Am avut în gimnaziu o profesoară, Sonia Pambuccian, care nu prea avea control asupra clasei, una de zurbagii, dar care pronunţa foarte frumos şi ştia multă carte. Oricum, eu am fost îndopat şi acasă cu limbi străine. Am luat ore de engleză şi de franceză. Ţin minte şi numele meditatorilor: domnul Simina la engleză şi domnul Neculau la franceză. 

„TATA, LA 94 DE ANI, RECITEŞTE PLUTARH“

Plăcerea lecturii a venit tot de la părinţi?

Da, am trăit în nişte camere tapetate cu cărţi. Am copilărit între biblioteci. Ai mei citesc şi acum, nu şi-au pierdut nici vederea, nici plăcerea. Şi gândiţi-vă că tata face 94 de ani în martie. Ba chiar l-am surprins, acum trei ani, cred, recitind Plutarh. Am şi acum o parte din cărţile pe care şi le cumpărase pe când era locotenent, sunt semnate pe prima pagină. Am avut şi eu obiceiul ăsta o vreme, îmi marcam posesiunile. Pe urmă am renunţat.  

Dar vă spuneau părinţii „Citeşte!“, sau a venit totul natural?

Să ştiţi că la început am fost stângaci în ceea ce priveşte cartea. Nu prea ştiam la ce foloseşte. După aceea, când am descoperit plăcerea cititului, m-am transformat în vietate de fotoliu. La Lugoj băteam mingea, la Bucureşti îmi ridicam postamentul cultural. Stăteam ore întregi încolăcit într-un fotoliu şi citeam. Mai coboram uneori la alimentară, ca să mă aprovizionez cu praline. Nu foarte sănătoase, dar ideale pentru cărţile de mare întindere.

Ce însemna asta? Cărţi de aventuri sau ce?

Da, am fost un devorator de cărţi de aventuri, de capă şi spadă. N-are sens să fiu ipocrit. Am văzut că au apărut acum pe Facebook nişte jocuri şi nişte liste...

„10 cărţi care ţi-au marcat viaţa“.

Da. Şi observ oameni subţiri, cu Biblia, cu „Finnegans’ Wake“ a lui James Joyce, cu „Fraţii Karamazov“... Cărţi masive, ambiţioase, exemplare. Lista mea nu e atât de pretenţioasă şi oricum, nu am cont de Facebook. Am mai spus, pentru mine „Cei trei muschetari“ a însemnat enorm. A fost o carte care, dincolo de poveste, mi-a deschis multe uşi ale vieţii. Am citit-o de sute de ori. Am mai citit cu pasiune o culegere de „Basme africane“, care mi s-au părut perfecte. Şi „Zece negri mititei“, care mi se pare şi astăzi o capodoperă. Şi „Furtuna“, despre care cred că e semnătura cea mai frumoasă a lui Shakespeare. Oricum, citeam în disperare, ceea ce fac şi astăzi. Nu plec de-acasă fără să am la mine o carte. Dacă rămân blocat undeva sau aştept pe cineva nepunctual, am ce să fac.

PERIOADA FĂGET

Ce vă gândeaţi că o să faceţi la finalul facultăţii?

Mă gândeam, cu oarecare mulţumire, că o să fiu profesor. N-o făceam fiindcă ar fi urmat să practic dresura didactică, o făceam fiindcă îmi plăcea, şi încă îmi place, să fiu înconjurat de oameni proaspeţi. Efectuasem practica pedagogică la Liceul „C.A. Rosetti“. Zonă de lux, elevi buni. Mă gândeam că aşa trebuie să fie peste tot în România. După ce mi-am luat repartiţia, mi-am dat seama cât eram de candid. Am avut de ales între Făget, Timiş, unde am şi ajuns, şi Călăraşi sau Slobozia. Nu m-a tentat praful din Bărăgan. Mai erau posturi în localităţi ca Drăgăneşti-Olt, Gheorghieni sau Lacu Roşu. Aici, la Lacu Roşu, era tentant ca decor, dar nu aveam nicio ancoră, nu ştiam pe nimeni. Am optat pentru Făget. Şi bine am făcut.

Ajutaţi-mă cu localizarea. Unde e Făgetul, mai exact, în judeţul Timiş?

Între Lugoj şi Deva. La aproape 35 de kilometri de Lugoj. Au urmat, aşadar, nişte ani buni de navetă. Făgetul era şi a rămas o localitate foarte curată, cu oameni de ispravă. Pe unii i-am revăzut, pentru că după 1990 m-am întors de câte ori am avut timp.

Cât aţi stat acolo?

Patru ani şi ceva. Mi-am dat şi definitivatul pe când eram profesor la Făget. E un loc curat, cu gospodării îngrijite, cu o şcoală impunătoare. Pe atunci, nivelul de învăţământ era, să zicem, onorabil. Erau şi elevi foarte buni, dar şi elevi pe care nu-i interesa şcoala. Dar trebuie să ştiţi că şcoala nu putea fi întotdeauna o prioritate. Erau multe familii unde copiii mai mari trebuiau să aibă grijă de fraţii sau surorile mai mici, să meargă la muncile câmpului, să ducă vitele la păscut.

„MAI GĂSEAM CĂRŢI LA TALCIOC“

Dar acces la cărţi aveaţi?

Aveam o formă de complicitate cu tata. Îi dădeam titluri pe care le lua de la Biblioteca Engleză, unde eram înscris, şi mi le trimitea prin poştă. Le citeam şi le puneam pachet înapoi. Mai găseam cărţi, inclusiv în franceză sau engleză, la talciocul din Timişoara, la margine de oraş. Găseai de toate acolo: cafea austriacă, pulovere de lână, ciocolată nemţească, prezervative chinezeşti, discuri, cărţi – practic, orice. Talciocul acela a fost precursorul mall-ului.

Vorbim despre anii 1980. Ce se traducea? Era ceva de calitate?

Mult mai rar decât azi, dar apăreau. „Numele trandafirului“, de Umberto Eco, de exemplu. Pieptănată, deparazitată ideologic, dar a apărut. Sistemul încerca să-ţi spună că nu e chiar atât de rău, că există acces la cultură, că suntem cuplaţi la literatura străină. Mai apăruse Mario Vargas Llosa cu „Războiul sfârşitului lumii“ şi „Conversaţie la Catedrala“. Apăruse şi „Cvartetul din Alexandria“ de Lawrence Durrell, o minunăţie. Dar nu exista frenezia editorială de acum, nici vorbă. Pentru mine, marea surpriză s-a produs în 1987, când a apărut „Magicianul“ lui Fowles. Sigur, titlul ar fi trebuit să fie „Magul“, dar cine ştie ce vechil de la cultură n-a fost de acord. Cartea asta am văzut-o întâmplător, într-o librărie din apropierea Gării de Nord. Şi am cumpărat-o pe loc, noroc c-am avut bani la mine. Altfel, dacă te întorceai după două ore, riscai să n-o mai găseşti.

Perioada „cenuşie“: „Nu apucam să citesc, rugineam“

para 4

Când v-aţi întors în Bucureşti definitiv?

În octombrie 1988. Am ieşit din învăţământ, deşi aş mai fi stat. Prima mea soţie, care preda engleză la Orăştie, avea viaţă grea acolo, spre deosebire de mine la Făget. M-a implorat să ne întoarcem la Bucureşti. Când ne-am întors, ne-am găsit nişte posturi de conjunctură. Eu am ajuns bibliotecar undeva lângă Muzeul CFR-ului. Bibloteca ţinea de Ministerul Transporturilor şi al Telecomunicaţiilor – pe atunci erau împreună. A fost cea mai cenuşie perioadă din viaţa mea, profesional vorbind. Nu munceam cu plăcere, nu apucam să citesc, rugineam. Eram terorizat de ideea că trebuia să vin zi după zi şi să petrec opt ore într-un loc de care eram perfect străin.

Dispăruse complet optimismul?

Da, eram într-o stare proastă. Mă şi vedeam rămânând pe veci acolo, chit că ştiam că nu aveam cum să rezist. Era o muncă absolut cenuşie, care nu ştiu dacă folosea cuiva. Era să-mi prind urechile de câteva ori, când mi s-a cerut să traduc materiale despre depouri, triaje şi tipuri de şină. Noroc că am putut să plec după un an şi jumătate.

Dar trecea lumea pe acolo?

Treceau oameni din domeniu. Veneau să consulte reviste de transporturi, probabil că pentru ei erau interesante. Eu însă eram din alt film. 

CEA MAI PROASTĂ IDEE DIN VIAŢA SA

Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după decembrie 1989?

S-a schimbat radical, dar nu imediat. Am rămas la biblioteca de lângă Muzeul CFR până în aprilie 1990, când un fost coleg de facultate m-a întrebat dacă nu vreau să vin la Biblioteca Naţională. Evident că am vrut. Banii erau aceiaşi, adică puţini, dar, după mulţi ani, vedeam iarăşi cărţi, cărţi adevărate, în loc de reviste cu material rulant. La fel de adevărat e că am prins şi un moment care m-a şubrezit fizic. Plin de compasiune, Occidentul trimitea pe atunci cărţi în România. Veneau camioane, trenuri şi vapoare cu cărţi. Şi cum majoritatea angajaţilor de la bibliotecă erau femei, munca de hamali au făcut-o cei câţiva bărbaţi. Am impresia că aşa mi s-a declanşat prima criză de sciatică.  

Cât aţi stat la Biblioteca Naţională?

Fix trei ani, după care am plecat la Editura Olimp.

Traducător. Voiam să vă întreb asta, cum aţi ajuns să traduceţi? Fusese un vis din tinereţe sau doar o întâmplare?

Nu mă gândisem niciodată să fac o carieră din asta. Tradusesem două cărţi în studenţie, însă doar ca să văd dacă am anduranţa necesară unei asemenea ocupaţii. Iar în mai 1993, când eram la Biblioteca Naţională, m-am întâlnit cu Doina Uricariu, care m-a întrebat dacă pot traduce o carte. Era vorba de „Testamentul lui Holcroft“ de Robert Ludlum. Un thriller voluminos, de vreo 650 de pagini, o crimă împotriva pădurilor patriei. Dar mai era ceva. Doina, o workaholică nedomesticibilă, voia traducerea într-o lună. I-am spus că nici nu se poate copia într-o lună. Mi-a spus: „O să vezi că se poate“. Şi ce credeţi? Am tradus-o într-o lună. N-aş fi crezut. Azi n-aş mai face aşa ceva, ce-i drept. Plus că scrisesem traducerea de mână, pentru că maşina de scris mi se stricase, iar problema calculatorului nu se punea pe atunci. Mi-am luat concediu de la bibliotecă şi am lucrat la carte încontinuu, decuplându-mă doar pentru urgenţe fiziologice. Văzând că supravieţuisem, lucru de care cred că şi ea se îndoise, Doina m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez la ei. „Olimp“ era pe val în 1993, avea un nivel de propulsare formidabil. Dar am stat doar 9 luni.

De ce?

Nu mi-a plăcut. Printre altele, şi din cauză că omul care ne dădea salariile o făcea când voia el. Nu exista o zi anume. Insul trebuia să ajungă la umoarea optimă ca să se despartă de bani. N-am rezistat şi m-am mutat la Editura Elit, al cărei director a crezut că face un transfer formidabil, luându-mă de la un concurent direct. A fost cea mai proastă idee din viaţa mea. Un fiasco. Un an şi jumătate de chin şi de relaţie mizerabilă cu directorul. O deplină antipatie reciprocă. Am plecat şi au urmat trei-patru luni de întrerupere în cartea de muncă, fapt care i-a cutremurat pe ai mei. După aceea am fost chemat la Editura RAO. Unde am stat 7 ani şi jumătate, perioadă în care am făcut o mare parte a traducerilor. Nu doar pentru RAO, pentru multe edituri. Evident, acasă, în ceea ce trecea drept timpul meu liber. 

SOŢIA, „FUNDAŞUL DE MARCAJ“

Cum mai aveţi timp să traduceţi şi să scrieţi, în condiţiile în care, îmi spuneaţi mai devreme, sunteţi un devorator de fotbal?

Pe de o parte, nu dorm foarte mult. Mă rog, în ultima vreme m-am mai cuminţit. Am acasă un „fundaş de marcaj“ şi totodată o zână bună. Ea e cea care nu mă lasă să alunec. Deşi e cu destui centimetri mai scundă şi are multe kilograme în minus faţă de mine, deţine reţeta stranie de-a se impune. Norocul meu e că nu am o viaţă publică intensă. Nu mă „afiţez“, ca să zic aşa, nu sunt un fanatic al socializării.

Dar mustrări de conştiinţă aveţi, când vă uitaţi la un meci prost?

Sigur că da. Noroc că Poli Timişoara, febleţea mea, e în Liga a patra. Mă uitam din cauza ei la nişte meciuri jalnice, adevărate priveghiuri la iarbă verde. Dar din primăvară o să reîncep să mă uit la meciurile din campionatul României. Până acum, aveam scuza că nu prind postul care le difuza. Acum, gata. Adio, Nabokov şi Kundera! Bine-ai revenit, Botoşani-Chiajna! 

„Nu există nicio ruptură între cultură şi sport“

Ştiu că sunteţi un admirator al Turului Franţei. Vă place ciclismul sau fenomenul din jurul Turului?

Sunt un mare admirator al Franţei, nu neapărat al Turului. Văd uneori porţiuni din Tur ca să văd petice din Franţa. Şi îmi plac comentariile, şi cele din perioada Naum-Banciu, şi cele de acum. Nu ştiu nimic despre căţărări, coborâri, tricouri galbene şi nici nu vreau să aflu. Nu mă interesează cine e pe locul 1. Ba chiar mă deranjează oamenii ăia de pe biciclete. Eu vreau să văd piscul, via, catedrala, castelul... Îmi spun uneori: „Ce minunăţie de loc, păcat că e obturat de băiatul ăsta călare pe bicicletă“.  

Am numărat trei laturi ale dumneavoastră: scriitor, traducător şi analist sportiv. Cum se împacă toate acestea?

Merg foarte bine împreună. Ştiu precis că pot face şi alţii echilibristica asta la fel de bine, dacă nu mai bine. Până la urmă, vorba lui Cosaşu, sportul e cultură corporală. Un meci al lui Cruyff face parte din cultură. Eu am tot dat exemplul lui Bernard Pivot, care i-a avut, la un moment dat, invitaţi la „Bouillon de culture“ pe Umberto Eco, Salman Rushdie şi Mario Vargas Llosa. Au tot vorbit despre politică, literatură şi strategii narative, până când unul dintre ei, nu mai ştiu care, a dat-o pe fotbal. Şi despre asta au vorbit până la sfârşit. Ziceai că sunt analişti de fotbal. Dacă nişte oameni de dimensiunea asta pot să se molipsească de fotbal, e clar că nu există nicio ruptură între cultură şi sport. E doar un clişeu.

Bănuiesc, nu ştiu cum se petrece în realitate, că dacă sunteţi recunoscut pe stradă, e mai degrabă pentru calitatea de analist sportiv decât pentru cea literară, de scriitor. Vă afectează orgoliul?

Sub o oarecare formă. Dar îmi dau seama că nu am de ce să fiu nemulţumit, pentru că mi-am dorit să fac asta. E firesc să fie aşa, televiziunea este un comunicator foarte puternic. Sigur că există şi excepţii. Acum vreo trei ani, cineva m-a oprit ca să vorbim despre „Fluturele negru“. Dar, în general, e aşa cum spuneţi. Am păţit-o în 2008 chiar şi afară, la Kusadasi (n.r. –Turcia), când am făcut experienţa unui all inclusive pe care am jurat apoi să n-o repet. Naivul de mine, credeam că în jur sunt numai turci. M-am întins pe şezlong, relaxat, şi mi-am spus: „Gata, o săptămână nu mai aud de Piţurcă, de Mutu...“. Nici n-apuc să-mi termin gândul că un domn ras în cap, cu o figură fioroasă şi un lanţ gros la gât, se îndreaptă glonţ spre mine. Credeam că mă întreabă cât e ceasul. Se apropie şi mă abordează frontal: „L-a luat CFR-ul pe Protasov?“. Fotbalul are mai mulţi adepţi decât cartea. Ne place, nu ne place, asta e.

Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul".

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite