Până şi animalele de companie cunosc puterea tămăduitoare a cuvintelor şoptite pe ton blând de nişte stăpâni atenţi şi implicaţi.
 
Rostirea poate să întunece mintea ori să lumineze cugetul; să atenueze violenţa, ori s-o înmulţească; să întărească voinţa ori s-o slăbească. 
 
Marea bibliotecă europeană scoate la iveală măiestria scriitorilor de geniu care s-au aplecat asupra tainei Cuvântului, de la Grigorie de Nyssa ori Dante Alighieri până la Serghei Bulgakov şi Pavel Florenski. 
 
Am recitit vara aceasta autori foarte diferiţi, de la Cicero sau Marc Aureliu, trecând prin Orwell şi Huxley până la Dostoievski sau Steinhardt.
 
Ce-am realizat prin lectura unor cărţi de căpătâi? Că formularea justă a problemei aduce cu sine şi soluţia îndelung căutată.
 
Prin aşezarea experienţei vieţii sub un concept filozofic (utilitarism, hedonism, stoicism, marxism ori totalitarism) ori printr-o încadrare într-o anumită categorie literară (clasicism, romantism, realism magic), omul se înţelege mai bine pe sine şi vede adevărata dramă a semenilor săi.
 
Cuvintele au vocaţia rostirii adevărului, aşadar. Mulţi au opinii incendiare, puţini însă acced şi la judecata dreaptă.
 
Orice vorbă rostită la întâmplare poate să rănească. Orice frază construită haotic, în absenţa filtrelor reflexive, bulversează mintea, descurajează şi demoralizează.
 
Iată de ce trebuie să vorbim despre datoria omului educat de-a fi, simultan, inteligent şi bun. Prostia face parte din nomenclatorul vechilor păcate cu care fiii lui Adam s-au procopsit prin neascultare. Care-i leacul? Învecinarea cu oamenii deştepţi.
 
Suntem datori să rostim în faţa celor singuratici ori suferinzi acele cuvinte care pot amâna o decizie proastă, care inspiră nobleţe şi oferă speranţă.
 
Poate un copil neglijat aşteaptă să-i spui o poveste uitată; un bătrân izolat s-ar bucura, pesemne, ca cineva să-i reamintească lecturile tinereţii; poate o mamă disperată ar renunţa la avort dac-am rosti, precum Parsifal odinioară, întrebarea vindecătoare…
 
Studiul întăreşt puterea verbului de-a trezi, de-a tămădui şi de-a îmblânzi firea căzută. Călătoria noastră spre Centru trece prin „labirintul cuvintelor bune de mâncat” (Rubem Alves).
 
Scriitori şi cititori, parcurgem împreună acest drum şi ne oprim fericiţi la fiecare staţie filozofică, literară sau teologică a bibliotecii universale. Aşa devenim cu toţii mai împliniţi şi mai bogaţi.