Psihologul Aurora Liiceanu: „O femeie care stă lângă o celebritate înghite în sec eşecurile relaţiei“

Psihologul Aurora Liiceanu: „O femeie care stă lângă o celebritate înghite în sec
eşecurile relaţiei“

Psihologul Aurora Liiceanu a publicat, în 2011, volumul  „Viaţa nu-i croită după calapod“

În cartea „Supuse sau rebele“, Aurora Liiceanu descrie drama din spatele strălucirii a două cupluri celebre: Hadley şi Ernest Hemingway şi, respectiv, Zelda şi Scott Fitzgerald.

Ştiri pe aceeaşi temă

Hadley Hemingway şi Zelda Fitzgerald par să aibă în comun un singur lucru: amândouă au fost căsătorite cu scriitori americani celebri, Ernest Hemingway şi Scott Fitzgerald.

Hadley Richardson (1891 -1979) s-a măritat cu Hemingway în 1921 şi nu şi-a dorit niciodată mai mult decât o viaţă liniştită alături de soţ şi de copii. La polul opus, Zelda Sayre Fitzgerald (1900–1948), care s-a căsătorit în 1920 cu Scott Fitzgerald, a fost autonomă şi excentrică. A încercat mereu să se desprindă de personajele feminine create de celebrul ei soţ, care a folosit-o ca muză pentru cărţile sale.

Comparând personalităţile şi relaţiile lor cu partenerii de cuplu, psihologul Aurora Liiceanu subliniază în cartea sa, „Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii“, editată de Polirom, că viaţa alături de un bărbat celebru presupune multe sacrificii şi renunţări.

Volumul va fi lansat de Editura Polirom pe 1 martie, la ora 18.00, la Librăria Bastilia din Capitală.

„Weekend Adevărul“: Ce versiuni ale feminităţii aţi regăsit în Hadley Hemingway şi Zelda Fitzgerald?

Aurora Liiceanu: Iniţial am avut ideea de a vedea versiuni ale feminităţii în contextul contemporan al dilemei carieră − familie în viaţa femeilor. Adică, cum doresc femeile să-şi trăiască viaţa ca femei. Dar, dacă vorbim despre femei, vorbim şi despre bărbaţi, este imposibil de evitat asta, şi aşa ajungem la cuplu. Nu am vrut să scriu despre cupluri, dar n-am putut evita total acest lucru, pentru că femeia se defineşte prin bărbat şi invers. Hadley este femeia, aş zice, cu o vechime istorică, femeia de casă, care este ataşată ideii de familie şi care este fericită când îi fericeşte pe cei pe care îi iubeşte. Zelda (foto, alături de Scott Fitzgerald şi fiica lor) nu este aşa, are sclipiri de autonomie, vrea să ştie cine este ea, încearcă o eliberare de dependenţa de Scott. Zelda era bipolară, se spune. Cred că şi dacă nu era bipolară, ea tot nu era o Hadley. Tot dificilă ar fi fost.

În ce sens poveştile acestor cupluri ating realităţile lumii contemporane? De ce aţi ales tocmai aceste cupluri?

Nu cred că astăzi lucrurile s-au schimbat prea mult. Şi astăzi femeile sunt bântuite de dorinţa de fuziune cu un bărbat, de dorinţa de a construi în doi ceva stabil, solid – mai ales astăzi, într-o lume haotică şi plină de alternative –, de a-şi împlini rostul biologic prin maternitate. Le-am ales pe ele gândindu-mă cum au gestionat relaţia complicată între autonomie şi dependenţă, ca faţete ale personalităţii umane în general şi, evident, în cazul femeilor. Şi, tot evident, această relaţie este diferită în funcţie de sex.

„N-au dorit să fie accesorii“

Ce trebuie să sacrifice o femeie atunci când devine soţia unui scriitor sau a unui artist celebru?

Că eşti soţie sau iubită a unui artist sau scriitor celebru te duce la acelaşi lucru. Care este relaţia între vocaţie sau profesie şi iubire? S-a scris o carte foarte bine primită de critici, de Whitney Chadwick şi Isabelle de Courtivron, intitulată minunat „Significant Others“ („Alţii semnificativi“), despre cupluri şi parteneriatul intim. Despre cazuri care diversifică cuplurile în care creativitatea este o temă esenţială. Astfel, există cupluri de artişti care au avut relaţii dificile, dezastruoase, dureroase, unii spun chiar toxice, dar care au pus în lumină ambii parteneri.

Mă refer la Frida Kahlo şi Diego Riviera, la Auguste Rodin şi Camille Claudel, de pildă. Ambii parteneri, având aceeaşi pasiune, au avut o relaţie complicată, conflictuală, ca şi Zelda cu Scott. Femeile au luptat pentru autonomie psihologică şi n-au dorit să fie accesorii ale celebrităţii soţului lor.

Când vă gândiţi la cupluri de artişti fericiţi, ce nume vă vin pentru prima dată în minte?

În artă, cuplurile sunt frecvente. Dar există şi cupluri fericite din perspectiva înţelegerii şi a ataşamentului, a loialităţii de cuplu.

Aşa sunt pictorii Sonia şi Robert Delaunay sau Jackson Pollock şi Lee Krasner. Numai că în aceste cupluri pasiunea pentru artă, aproape obsesie, punea pe plan secundar patul sau, cum spun unii autori, logistica sexuală.

În ambele cazuri de mai sus, femeile au luptat pentru brandul de cuplu şi au muncit pentru a se crea o legendă a bărbatului, după moartea lui, legendă din care ele nu s-au exclus, cu un devotament şi interes încrâncenat. Ele nu au stat în urmă, în umbră, ci s-au alipit solid lor, bărbaţilor.

În ce sens nevoia de a fi în centrul atenţiei şi în lumina rampei îl face pe bărbatul artist să-şi sacrifice, în mod egoist, femeia de lângă el?

Unele femei au fost „furate“, exploatate de bărbaţi, altele nu s-au lăsat, ci au creat simbioze creative. Sonia şi Robert Delaunay îşi pierdeau nopţile plimbându-se excitaţi de pasiunea pentru artă. Nu e cazul lui Hadley – pentru că ea era ca o menajeră –, ea nu intra în mintea lui Hemingway şi nici nu-l însoţea în gândurile lui, şi nici cazul Zeldei – pentru că ea nu a ajuns la o apropiere, dincolo de pat, de Scott. O trăire dincolo de sex şi vârstă îi unea pe cei care au rămas constant ataşati în cuplu. Sonia povestea într-un interviu luat când avea 93 de ani, deci puţin înainte de a muri, că dispreţuia cuvântul femintăţi că, deşi i se propusese să fie lider a femeilor artiste din Europa, ea a refuzat. De ce? Pentru că arta, spunea ea, este universală, ea nu era femeie, ci artistă. Pare deci că cu mintea se întâlnea într-un parteneriat unisex cu Robert, iar în pat ca femeie. Exista între ei o fuziune artistică magică şi asta conta.  Hemingway nu a avut acest noroc. Nici nu putea.

El nu despărţea femeia de profesie. Hadley credea, complet naiv şi chiar prosteşte, că Hemingway muncea pentru cariera lui şi ea-şi zicea că această carieră este şi a ei. Un gând aiurea!

Ne aminteşte de provincialismul nostru când o doamnă, soţie doar, se prezenta doamna inginer sau doctor X, doar pentru că era soţia inginerului sau doctorului. Erau casnice care fraudau identitatea soţilor lor. Erau doamne general, colonel etc. Am întâlnit asta în provincia noastră.

„În ştiinţă, avem rareori cupluri“

Cât de mult i-a unit pe aceşti scriitori de consoartele lor sexul?

Hadley credea că trăia o carieră duală, dar ea nu putea fi duală din perspectivă profesională. A fi soţie de artist  e cu totul altceva decât a fi o artistă cuplată cu un artist. Se şi vede din cartea mea că
Hadley (foto, alături de Hemingway) este părăsită ca tovarăşă de idei – citea ce a scris Hemingway la începutul idilei lor – şi înlocuită de amanta Pauline Pfeiffer, care va fi a doua soţie a lui Hemingway şi care avea un schimb de idei cu Hemingway, pentru că avea studii, era cultivată. E interesant care este mersul relaţiei: de la pat la minte sau de la minte la pat? Pare că nu contează, dar pare şi că niciodată nu există minte fără pat în cazul celor care îmbrăţişează aceeaşi profesie.

S-a întâmplat şi cu cea de a treia soţie a lui Hemingway, care avea „aceeaşi pasiune ca el, dar nu şi patul, fapt care a făcut-o pe ea, Martha Gellhorn, să spună plină de umor că era „cea mai proastă la pat din cinci continente“ şi care ne facem să credem că şi Hemingway avea ceva de spus când o întreba cu reproş: „Eşti jurnalistă de război sau femeia mea în pat?“. Sau poate eu mă înşel?

Cum poate fi gestionată rivalitatea în cuplu, atunci când amândoi sunt celebri?

În ştiinţă, avem rareori cupluri. Dar au fost unele fericite. Marie Curie şi Pierre Curie. Ea a fost prima femeie care a luat premiul Nobel şi singura care a luat două premii Nobel în domenii ştiinţifice diferite, fizică şi chimie (nu în care unul era pentru pace, de care cam ştim noi cum se dau!). Despre el s-a spus că marea lui descoperire a fost Marie. Legenda a contribuit mai mult la crearea Mariei Curie, mai ales că el a murit timpuriu.

Ţin minte că am citit undeva că ei erau atât de pasionaţi de munca lor încât uitau de toate, ei se pliau complet pe imaginea savantului din acea epocă. Şi faptul că el a murit într-un accident de circulaţie – pe atunci se circula cu cai la trăsuri şi diligenţe –, pe o vreme ploioasă, alunecând în faţa unui magazin de unde dorea să-i cumpere Mariei o bijuterie, parcă fiind Crăciunul, intră în legenda unei relaţii extrem de fericite. Atât de rare. Rivalitatea în cupluri nu apare sigur când femeia nu este decât soţie sau, dacă nu vorbim de o femeie, rivalitatea nu apare când bărbatul nu este decât soţ. Ca în monarhie, soţ consort, un fel de accesoriu tolerat al femeii. Un fel de breloc.

Câd m-am referit la Sonia Delaunay a fost ca să spun că rivalitatea poate fi convertită în complicitate spre succes în doi, conform proverbului „unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”. Nu vi se pare că este şi astăzi la fel? Nu avem cupluri în care se susţin cei doi şi pe căi rareori bănuite de public?

Ce rol au copiii în simbioza cuplurilor de artişti?

Copiii nu duc la coeziunea în cuplu decât într-un cuplu banal, în lumea banală. Şi atunci ei, fiind tema comună a unui cuplu, se desprind, îşi fac propria viaţă şi poate apărea, atât de adesea, o complicitate secundară a părinţilor de a se lipi împreună de copiii-adulţi ca bunici.
Când eşecul cuplului apare nu cred că având copii se rezolvă mare lucru. Sau, dacă se rezolvă, este mai degrabă efortul femeii de a aduce tatăl înapoi, spre rolul lui de părinte, dar secundar, şi poate mai important, gândul secret al femeii că odată cu tatăl vine şi bărbatul pierdut sau rătăcit în alt pat.

La ce risc se supune un artist atunci când confundă realitatea cu ficţiunea?

Bărbaţii au muze, femei care îi inspiră. Maureen Dowd, pe care am citat-o, spunea că Hemingway scotea o nouă carte inspirată de o nouă femeie. Nu ştiu să fie „bărbaţi-muz“ (folosesc masculinul de la muză, care nu există), pe care femeile îi fac opere de artă, personaje de cărţi, dincolo de exerciţiul banal al biografiei. Deci de relaţie şi nu personaj.

Cum poate o femeie să facă faţă deziluziei când descoperă că omul din spatele strălucirii artistului de care s-a îndrăgostit e meschin şi mic sufleteşte?

O femeie care stă lângă o celebritate „biberonează“ avantajele celebrităţii bărbatului, înghiţind în sec eşecurile relaţiei. Asta doar dacă „biberonarea“ n-a reuşit s-o facă personaj autonom şi s-o investească cu personalitate detaşată de soţ şi doar „istoric“ legată de el.

 

Hadley Hemingway este femeia, aş zice, cu o vechime istorică, femeia de casă, care este ataşată ideii  de familie şi care  este fericită când îi fericeşte pe cei  pe care îi  iubeşte.

 

Zelda Fitzgerald are sclipiri de autonomie, vrea să ştie cine  este ea, încearcă o eliberare de dependenţa de Scott Fitzgerald.

Hadley Richardson s-a măritat cu Ernest Hemingway în 1921  şi a divorţat cinci ani mai târziu, după ce el a înşelat-o

Zelda Sayre, care s-a căsătorit în 1920, cu Scott Fitzgerald, a murit în 1948 într-un spital de psihiatrie. Cei doi au avut o fetiţă

De la psihologie la literatură

Numele:
Aurora Liiceanu

Data şi locul naşterii:
1 august 1941

Starea civilă: Divorţată

Studiile şi cariera:

Doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi în Canada şi Ehess (Franţa).

În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române.

Volume publicate: „Rănile memoriei. Nucşoara si rezistenţa din munţi“ (2003), „Prin perdea“ (2009), „Rendez-vous cu lumea“ (2010), „Patru femei, patru poveşti“ (2010), „La taifas“ (2010), „Viaţa nu-i croită după calapod“ (2011) şi „Cuvinte încrucişate“ (2012).

 Locuieşte: în Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările