Rudele defuncţilor încetaseră de multă vreme să mai caute consolarea în conversaţiile sibilinice purtate cu spiritele lor la enigmatice măsuţe rotunde patronate de un aşa-numit medium. Secolul ştiinţei anihilase tendinţele milenare ale omului de a sfrunta tăcerea morţii, aşezând peste ochii secătuiţi de lacrimi ochelari negri – ca semn al unui decent, discret şi raţional doliu.

De aceea succesul conferinţei tematice lui Albert Ignatenko de la Sala Palatului din Bucureşti, desfăşurat la data de 14 mai, orele 19.00 – a fost ridiculizat de toţi cei care nu asistaseră la demonstraţia vestitului parapsiholog. Un caz de isterie colectivă – aşa titrau marile publicaţii, televiziunile şi internetul – debandada care urmase încheierii conferinţei demonstrative, soldată cu încercuirea Sălii de către trupele jandarmeriei şi ale poliţiei călare. Debandadă: se citeşte aşa cum se scrie. Mulţimea era lipsită de un lider sau mai precis avea mai mulţi: uluirea, deruta, neîncrederea, frica, speranţa. Oamenii vorbeau ca apucaţii – aşa cum vorbesc după un cutremur; fiecare voia să descrie ce i se întâmplase lui, ce auzise-văzuse-trăise – deşi în linii mari cu toţii repetau aceeaşi poveste. Din toată rumoarea răzbătea o alăturare de sunete – ce căpăta dimensiuni megafonice prin forţa repetiţiei: Albert Ignatenko. Într-un anume moment unuia dintre agenţii serviciilor secrete infiltraţi în mulţime i s-a părut că sunetele se ordonează sub forma unei lozinci; părerea lui s-a transformat într-un raport scurt, raportul a devenit o comandă la fel de scurtă, iar comanda, cum am văzut deja, se făcu un cerc de jandarmi şi de poliţişti călare.

Ce se întâmplase în acea seară nu este greu de bănuit. Maestrul fenomenelor paranormale a indus audienţei o transă prin care fiecare om din cei ce o constituiau au putut lua legătura cu rudele, prietenii sau cunoştinţele (parte din ei au vrut să vorbească chiar cu ultimul preşedinte defunct al ţării). Efectul acestei halucinaţii colective a fost atât de real încât la ieşirea din hipnoză – s-a lăsat preţ de câteva secunde o linişte nefirească, precum aceea dinaintea intrării în vrie a unei aeronave. Şi – ca şi cum ar exista o fiziologie a prăbuşirii – la fel de previzibil i-au urmat respectivei tăceri – ţipete ascuţite, strigăte groase, rugăciuni şi rugăminţi, chemări deznădăjduite, ridicări şi reaşezări, clătinări.

În ciuda ridiculizării şi acestei prompte represiuni –  Albert Ignatenko a repurtat cu conferinţa lui succes după succes în turneul ce a urmat prin ţară. Tot mai mulţi români – unii mânaţi chiar de gânduri subversive – au călcat pragul caselor de cultură, al cinematografelor sau mall-urilor unde aveau loc şedinţele de spiritism colectiv. Şi efectele se derulau în exact aceiaşi termeni ca întâia dată. După o lună de zile, fenomenul instalat în România traversa graniţele ţării, Frankfurter Algeimeine Zeitung prezentându-l pe larg pe prima pagină al ediţiei sale din 17 iunie. Momentul este demn de reţinut cel puţin pentru importanţa sa în analele turismului românesc – unde, alături de turismul medical, în principal stomatologic, practicat de occidentalii mai lipsiţi în căutare de lucrări dentistice ieftine, a adăugat un alt punct forte: turismul spiritual. Germanii mai întâi, apoi francezii, englezii, suedezii, norvegienii, lituanienii, estonienii, portughezii, slovacii, sârbii, croaţii, grecii, albanezii, americanii, canadienii, chinezii, japonezii – exact în această ordine – au luat cu asalt frontierele României, prin reprezentanţele ei diplomatice. Consulatele româneşti din ţările din afara Uniunii Europene – au fost nevoite să angajeze zeci de funcţionari pentru a face faţă avalanşei de cereri de vize – fără precedent. Ambasadorii români păreau a fi treziţi din somnul unei lungi după-amieze de vară – şi nu puţini au fost aceia care, frecându-şi ochii somnoroşi, au solicitat serviciilor secrete arestarea neîntârziată a celui ce părea a fi inamicul numărul unu al stabilităţii interne şi al imaginii României în exterior. Cu toate presiunile diplomatice, fluxul călătorilor străini nu a putut fi oprit. Însuşi prinţul Charles al Marii Britanii intervenise pe lângă Casa Regală a României (care la rândul ei intervenise pe lângă Preşedinţia României) în favoarea deschiderii ţării, invocând profiturile implicate de noul fenomen religios. E drept că prinţul de Wales avea propriile lui interese – afacerea lui cu dulceţuri din coacăze negre înregistrând pentru prima oară un profit net, debaralele alteţei sale golindu-se şi reumplându-se pe zi ce trecea.

Cum un fenomen ciudat nu vine niciodată singur, şedinţelor de spiritism colectiv le-a urmat o creştere semnificativă a... vânzărilor de cărţi. Sociologii – obişnuiţi să lege fenomene care pentru simţul comun nu au nimic în comun (cum ar fi canicula şi sinuciderile, bruma şi rata divorţurilor, prezenţa la urne şi cantitatea de cenuşă) nu au fost luaţi nici de data aceasta prin surprindere. Explicaţiile date însă de sociologi difereau în funcţie de şcoala de gândire absolvită, de orientarea politică a partidelor care le comandau de obicei sondajele de opinie sau de temperatura înregistrată la staţia Filaret. O parte importantă opina totuşi că vânzarea cărţilor era consecinţa firească a dorinţei oamenilor de a interpreta raţional acest fenomen miraculos, cu toate că majoritatea cărţilor cumpărate erau beletristică şi albume de artă şi mai puţin cărţi de ştiinţă sau de enigmistică. Mucegaiul bibliotecilor fuse la rândul lui luat cu asalt – sporii lui găsind în sfârşit, după ani de tristă aşteptare terenul umed, binefăcător şi fertil al plămânilor unor cititori febrili. În sprijinul custozilor exasperaţi fuseseră trimişi agenţi de securitate însărcinaţi cu scoaterea forţată a cititorilor din sălile de lectură la ora închiderii bibliotecii. Nu puţine au fost cazurile în care au existat încăierări, cititorii luptându-se cu forţele de ordine pentru a mai prinde măcar câteva rânduri din cartea smulsă din mâini.

Muzeele de artă şi cele de ştiinţe ale naturii, castelele, palatele, casele memoriale, galeriile de artă, teatrele, operele, cinematografele şi filarmonicile – îşi aduceau şi ele contribuţia la stupoarea sociologilor cu creşterea exponenţială a veniturilor rezultate din vânzarea biletelor. Agenţiile de turism pridideau cu greu cererilor de excursii în ţările cele mai nefrecventate, mai îndepărtate şi mai exotice. Tunelurile groazei, trenurile montagne-russe, corzile de bungee jumping raportau venituri şi profituri substanţiale. Toate se întâmplau pe fondul unei prăbuşiri a consumului de produse alimentare. Găseşte dacă te ţine mâna, oricât de genial sociolog ai fi, o corelaţie plauzibilă şi rezonabilă între aceşti factori! Oamenii se hrăneau frugal – păreau că au devenit toţi nişte copii, nerăbdători să iasă la joacă sau să se întoarcă la fascinanta lor carte de poveşti.

În seara zilei de 30 august, Bruno Creţu, celebrul sociolog bucureştean, plătit cu bani grei de televiziunile centrale – pentru intervenţiile sale pe diferite subiecte fierbinţi – se hotărî să studieze în amănunţime dedesubturile incomprehensibilei afaceri. Ca pentru majoritatea confraţilor săi, şi pentru Bruno – fenomenul spiritist declanşat de Ignatenko – era considerat ca având o legătură importantă cu celelalte elemente, dar spre deosebire de toţi ceilalţi, Bruno se hotărî să investigheze mai îndeaproape problema, prin diferite chestionare adresate „convertiţilor” la „religia ignatenkiană” – cum îi plăcea să-i numească pe cei pe care alţii îi treceau, simplu, în rândul demenţilor, al dezadaptaţilor, al istericilor sau psihoticilor. Aplicând chestionarele sale unui eşantion semnificativ de subiecţi, Bruno strânse următoarele date: întâlnirea cu ruda sau cunoştinţa defunctă avusese loc în cadrul transei hipnotice şi durase până la sfârşitul acesteia; sentimentele şi emoţiile asociate de subiecţi cu experienţa spiritistă erau de teamă (25%), spaimă (15%), frică (20%), curiozitate (30%), plăcere (8%), altele (2%). Majoritatea subiecţilor relatau următorul scenariu al întâlnirii paranormale: chipul defunctului le apăruse înconjurat de un fond extrem de întunecat şi cu o voce terifiantă, cu ochii ieşiţi din orbite răposaţii spuneau că lumea de dincolo este doar întuneric şi nemişcare, un loc unde nu se petrece absolut nimic, cufundat într-o tăcere copleşitoare, asurzitoare. Toţi subliniau faptul că iniţial crezuseră că ajunseseră în iad şi aşteptau să apară diavolii, cazanele cu cazne de smoală, focurile veşnice... dar după o aşteptare îndelungată şi-au dat seamă că ceea ce avea să urmeze era ceva cu mult mai chinuitor decât orice chin imaginabil – aveau să fie pradă propriei lor conştiinţe înconjurate de... absolut nimic. Speraseră – fiecare în parte – că propria lor conştiinţă este un efect de remanenţă a vieţii după sfârşitul trupului şi că în timp se va dizolva şi acest ultim rest, aşa cum se descompune orice, crezuseră că conştiinţa lor este încă legată de rămăşiţele trupeşti – şi că după topirea lor totală în mormintele unde fuseseră îngropate se va evapora şi ea, vor dispărea în binefăcătorul neant. Unii dintre ei ştiau că oasele unui defunct puteau continua să dureze sute, chiar mii sau zeci de mii de ani – ceea ce le sporea frica de sute de mii de ori. Alţii (mai ales aceia care fuseseră incineraţi) realizaseră că acest chin este veşnic, că acesta este înţelesul termenului veşnicie... şi că nu avea rost să mai spere altceva. Senzaţiile descrise erau ameţitoare – transa hipnotică reuşea cumva să facă cuvintele defuncţiilor să fie înţelese organic, visceral, ca şi cum cei care vorbeau erau chiar cei cărora li se vorbea. Milioane de ani de acum înainte unui biet suflet care trăise abia câteva zeci de ani – în multe cazuri şi mai puţin – nu-i rămânea decât să depene, la infinit, unul şi acelaşi fir al propriei vieţi, străduindu-se mereu să-şi aducă aminte alte detalii, nuanţe, observaţii, să aducă la lumină impresii subliminale, percepţii subtile, colţuri de stradă abia întrezărite cu colţul ochiului, sunete ignorate sau detestate, feţe familiare şi nefamiliare, iubite şi detestate, frumoase şi urâte. Imaginaţia lor – câtă le rămăsese – nu putea lucra decât cu aceste date – nemaiexistând niciun input în neantul în care se aflau şi aveau să se afle pentru totdeauna. Defuncţii îşi storceau memoria în căutarea unui detaliu nou, a unei distracţii – numai să nu cumva să audă urletul sinistrei tăceri, numai să nu vadă noaptea orbitoare a absolutei nefiinţe. Din toate relatările strânse de Bruno rezulta, fără putinţă de tăgadă, că defuncţii nu-şi puteau aduce aminte senzaţiile gustative sau pe cele sexuale. Oricât s-ar fi străduit defuncţii să evoce gustul unui măr sau al unei roşii – efectul era nul. Puteau să vizualizeze mărul şi roşia, le puteau chiar multiplica, dar gustul... lipsea. Gândindu-se la câte alimente băgaseră în ei de-a lungul vieţii – trei mese pe zi cel puţin, gândindu-se la amantele sau la amanţii lor – la câte poziţii sexuale încercaseră – îi cuprindea o imensă ciudă, căci dacă şi le-ar fi putut evoca măcar în infinitezimale procentaje – ar fi reuşit să trăiască destul de bine măcar câteva veacuri legănându-se în dulcile amintiri senzoriale. Se pare însă că acest tip de memorie era într-adevăr legat de organe – şi dat fiind că organele moi – stomacurile, penisurile, vulvele – sunt primele mâncate de viermi, cele dintâi supuse putreziciunii, nicio amintire nu putea să-şi extragă seva din ele. Doar chipurile iubite supravieţuiseră, doar cuvintele lor – dar nicio îmbrăţişare trupească nu reuşise să treacă dincolo. Supravieţuiseră numai declaraţiile de dragoste, poeziile învăţate, cântecele cântate, dansurile dansate – dar niciun orgasm, nici o mângâiere, nimic din ceea ce constituia centrul unei vieţi pământeşti. Pentru că aici – acolo! – totul era doar imagine.

Bruno se puse pe lucru şi în câteva săptămâni dădu publicităţii teoria sa privitoare la legătura dintre mişcările sociale (noua „revoluţie culturală” i se spusese) şi fenomenul paranormal provocat de Albert Ignatenko. Revista Nature publică imediat studiul, anunţându-l cu litere mari pe copertă. Bruno susţinea că „revelaţiile” produse în timpul transei spiritiste îi determinau pe oameni să-şi reformuleze complet opţiunile de viaţă şi modul de a trăi. Înspăimântaţi de perspectiva negrei şi solitarei veşnicii, oamenii încercau să-şi umple desagii memoriei cu texte şi imagini destinate unei savurări parcimonioase în lumea de dincolo. Din momentul publicării textului în revista ştiinţifică Nature, proporţiile fenomenului religios din România – deja substanţial lărgite – explodaseră la nivel mondial. România devenise centrul spiritual al întregii lumi, iar Ignatenko nu mai prididea cu conferinţele.

Acelaşi Albert Ignatenko era un mare maestru al artei mnemotehnice – al cărei rol nu uita să-l sublinieze în faţa învăţăceilor săi. „Renunţaţi la memoriile externe – dincolo nu vă vor fi de folos” – spunea Albert. „Acolo veţi rămâne numai voi cu voi înşivă, nu veţi avea decât ce vă puteţi aduce aminte. Învăţaţi pe de rost – aşa cum au făcut străbunii voştri secole de-a rândul, căci ştiau ei ce ştiau, învăţaţi pe de rost Iliada, Odiseea, Ţiganiada, Psaltirea, tot ce vă pică în mână, fotografiaţi cu ochii fiecare detaliu al picturilor pe care le vedeţi, memoraţi filmele pe de rost – numai asta vă poate ajuta să înduraţi greul negrei veşnicii, cum spune poetul vostru naţional, căci acolo nu veţi putea dormi, veţi fi mereu treji, mereu cu ochii deschişi – cu ochii deschişi în întuneric. Memoraţi – ca să puteţi lumina întunericul care vă aşteaptă!”

Cum se întâmplă întotdeauna când cererea creşte într-un mod nemăsurat într-un timp foarte scurt – se produse o criză mondială pe piaţa hârtiei, a e-book-urilor. Cărţile se vindeau pe sub mână, la preţuri ireale, câte o carte mai rară putea ajunge chiar la preţul unui apartament de patru camere în centrul Bucureştiului. O vilă fusese scoasă la licitaţie, executată silit, pentru că posesorul lui întârziase atât de mult returnarea unui dicţionar grec-francez încât penalizările prevăzute de Biblioteca Naţională depăşiseră posibilităţile lui financiare. Cabinetele de mnemotehnică luară în scurt timp locul cabinetelor stomatologice – lungile liste de programare mai aveau locuri disponibile abia peste jumătate de an.

În drum spre facultate – unde avea curs de la ora 18 – Bruno avea sentimentul că merge prin propria sa teorie: oamenii stăteau înghesuiţi, pe ambele maluri ale Dâmboviţei, privind spectacolul soarelui reflectat de curgerea apei şi de gemurile-oglindă ale zgârie-norilor din vecinătate. „Vor să asimileze cât mai multă lumină”, îşi spuse Bruno. „Vor să înregistreze cât mai multe fotograme cu fotoni... e o reacţie cât se poate de naturală”, continuă – gândindu-se deja la următorul său articol. La marginea podului Grant văzu o femeie în toată firea în patru labe cu o lupă în mână – holbându-se la un smoc de fire de iarbă sau la un muşuroi de furnici. Nu era ceva cu totul ieşit din comun – câtă vreme devenise o adevărată modă ca fiecare să poarte o lupă, o oglindă şi un stetoscop pentru a capta imagini sau sunete ascunse puterii obişnuite a ochilor şi urechilor. Acum câteva zile Bruno surprinsese un ins care dădea o adevărată consultaţie... unui perete: îl privea cu lupa, îl asculta cu stetoscopul, notându-şi la răstimpuri câte ceva într-un carneţel.

Bruno se gândi dacă să părăsească puţin, în următorul său articol, terenul ferm, ştiinţific, bazat pe observaţii clare, pe statistici indubitabile şi să păşească, prudent, în domeniul speculaţiilor – atât de străin şi desconsiderat de el şi de întreaga şcoală de gândire căreia îi aparţinea. Şi totuşi... Ideea era prea tentantă chiar dacă nu avea absolut nicio dovadă în favoarea ei, era doar rezultatul unei deducţii, mai rău chiar al unei intuiţii, era  de fapt, trebuia să recunoască, o concluzie. Ca sociolog ştia foarte bine cum se pot strânge premisele, ca nişte flori frumoase, în coşul unei concluzii – dar îşi refuza să apeleze la o asemenea procedură în afara sondajelor de opinie comandate de partidele politice; în activitatea sa ştiinţifică a fost mereu un om onest, a clădit-o numai pe temeliile probităţii intelectuale. Ideea se formula din ce în ce mai clară, din ce în ce mai imposibil de reprimat. Bruno nu mai făcu decât să o asculte: „În următorul secol vom putea constata o redefinire a genotipului uman: circumferinţa ochilor va creşte exponenţial – ochii vor ocupa aceeaşi proporţie din suprafaţa feţei ca la tarsieri -, urechile vor reveni la mărimile specifice marilor maimuţe, în timp ce gura îşi va reduce dimensiunile doar la necesităţile fonatoare şi de frugală ingestie. Oamenii vor fi numai ochi-şi-urechi iar restul corpului – diminuat pe măsură – va fi doar suportul lor ambulant.”

Bruno se privi în oglinda de la mijlocul parbrizului: văzu cum ochii săi, ieşiţi parcă din orbite, se apropiaseră unul de altul, se uniseră într-un singur ochi ciclopic, într-o privire adâncă, sorbitoare...

Material publicat în numărul trecut al revistei Contemporanul