Privire din marginea poeziei: „taurul” Liviu Antonesei şi „vitrina sa de piatră”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Undeva, la începutul acestei veri, mi s-a întâmplat ceva prin care nu cred să mai trec vreodată: am răspuns „da” unei invitaţii pe care-am asumat-o, din capul locului, ca pe-o provocare, aceea de a prezenta o antologie de poezii. Este vorba despre cel mai recent volum semnat de scriitorul Liviu Antonesei, „Un taur în vitrina de piatră”, ce cuprinde poezii scrise în perioada 1977-2012 şi publicat de dinamica editură Adenium din Iaşi.

Nu sunt un cititor de poezie, deşi ştiu că „în chip poetic locuieşte omul”. De aici a decurs, ca atare, un prim aspect al provocării despre care-am pomenit deja. Acestuia i s-au adăugat însă altele, cu adevărat generatoare de emoţii pentru cineva obişnuit să trăiască în lumea cărţilor de filosofie şi teorie politică: faptul că Liviu Antonesei, la prietenia căruia ţin foarte mult, mi-a fost profesor la universitatea ieşeană, dar şi acela că prezentarea mea survenea celei a unui tânăr şi foarte iscusit critic literar ieşean, Bogdan Creţu, de asemenea un prieten cum foarte rar ai norocul să întâlneşti. Şi mai era vorba – poate aspectul cel mai important – despre public, unul cu siguranţă (o cred şi acum!) aflat „acasă” pe tărâmul literaturii şi, în particular, pe cel al poeziei.

Am fost, deci (lucru conştientizat la faţa locului, într-unul dintre corpurile universităţii), într-o stare de disconfort pe care o puteau atenua doar lectura proaspăt încheiată a volumului şi schimbul de mesaje prin e-mail pe care-l avusesem cu Liviu Antonesei până la momentul lansării. Într-unul dintre acestea, îi scrisesem că voi încerca o „lectură ideologică” a poeziilor sale, iar el mă încurajase la fel de provocator precum resimţeam atunci însuşi faptul de a vorbi despre poezie, răspunzându-mi simplu: „sper să-ţi iasă!”.

Ce a rezultat e o privire din marginea poeziei, privirea unui simplu cititor ce încearcă să înţeleagă poziţionarea „taurului” Liviu Antonesei dincolo de a sa „vitrină de piatră”. Şi cred că am putut vedea, din această perspectivă, cum temele poeziei scriitorului ieşean articulează un joc al vârstelor, pe care el însuşi îl admite cu un deplin firesc: „Până când am văzut-o pe Eona, / arătam mult sub / vârsta reală. / Acum, arăt mult / peste ea. / În zbor, se apropie / clipa letală / Şi aceea va fi / întru totul / a mea” (Fractură biografică, p. 164). Cu toate acestea, eu n-aş vorbi, neapărat, despre o „fractură” între vârstele biologice ale poetului (care s-ar regăsi şi între cele ale poeziei sale), dat fiind tocmai acest firesc al asumării pe care Liviu Antonesei îl exhibă nu doar ca scriitor, ci şi ca profesor ori ca intelectual public. Pe de altă parte, citindu-i poeziile, cred că cititorul poate developa „fotografii” ce redau cel puţin trei „epoci” diferite.

Există, mai întâi, o vârstă a angoasei sociale şi a rebeliunii, în care temele predilecte se suprapun, istoric şi imagologic, epocii totalitare. Este vorba despre fiinţarea în absenţă, depre prezenţa terorii, dublată sau articulată (şi) de tăcerea vinovată din jur şi despre problematizarea chestiunii libertăţii interioare într-un regim concentraţionar. Ne este oferită, sub forma unei obsesii nu doar poetice, tema nopţii şi a închiderii totalitare: „Noaptea – într-un mare oraş albastru, oameni / cu feţe cenuşii. Pe străzi, numai un vânt rece / şi umed, patrule şi câini, semne interdictive” (Imagine, p. 106). Tot aici e evidenţiată anularea distincţiei dintre public şi privat pe care o produce orice „societate închisă” de tip tribal: „(...) Ne simţeam utili, ne simţeam ridicoli. / Ne simţeam foarte bine. Aveam şi noi micuţul nostru, / hărnicuţul nostru paradis de uz personal. De uz general. / Ei, aşa, de uz comunal. Oho, ce bine era! Ce bine! / Ce bine mai era, Doamne!” (Ars amatoria, p. 71). Şi, perfect conectată, aş spune, la acest univers, problema fricii de libertate: „(...) Şi eu am spus: Doamne, nu lăsa peste noi dulcea / apăsare a libertăţii şi nu lăsa peste noi / libertatea să alegem. Noi mereu vom alege, vom sfârşi / aplecaţi, striviţi de masivitatea libertăţii / noastre, pe care nu am dorit-o” (Din tenebre, ea a apărut, p. 112). Departe de a fi un adept al determinismului social, identific aici maniera în care spaţiul concentraţionar reuşeşte să îşi pună amprenta inclusiv asupra tematicii poetice, fapt care ţine, desigur, şi de vocaţia unui civism al libertăţii care pe Liviu Antonesei nu-l va părăsi vreodată.

O a doua vârstă este cea a provocărilor existenţiale care merg de la spaţiul social şi până la cel personal. Este o epocă în care şi poetul, deodată cu societatea românească, păşeşte în „grădina deliciilor democraţiei” (Philippe Braud) şi în care intelectualul Liviu Antonesei face pasul spre politică şi deţine, pentru o scurtă perioadă, o funcţie de demnitate publică, ceea ce-i trezeşte dilema raportării la autoritate: „Ascuns între tufele de liliac, priveai / cu spaimă Autoritatea – fiara cu fălci uriaşe, / cu dinţii ca nişte pumnale, cu rânjet feroce. / O priveai de la distanţă, scoteai limba la ea, / îi dădeai lungi ocoluri, o detestai. Dar acum, / acum tu eşti Autoritatea. Din două locuri priveşti, / din două locuri eşti privit, în timp ce liliacul / se scutură sub vântul fierbinte şi aspru. Vânător / şi vânat, trist atunci când din tine muşti. Ce dezastru, ce confuzie cruntă, sub ploaia vineţie...” (Atunci când din tine muşti, p. 117).

Şi vine, acum, vârsta serenităţii, cea de a treia, pe care cred că autorul însuşi o redă scriind: „... diamant stacojiu şi fluid, / de atâtea ori te-ai rupt, te-ai spart / în mii de fărâme şi, prin miracol, / te-ai refăcut întreagă, / pulsând în cenuşa asasină / a acestei lumi nefericite / şi trădătoare ce umblă bezmetic / pe sub înaltele ceruri. / De atâtea ori ai crezut că e gata, / că s-a oprit maşinăria, / că izvorul vieţii a secat / într-un pustiu bestial şi bezmetic. / Dar nu, încă nu a sunat stingerea / în grădinile solitarului tău suflet. / De fiecare dată te-ai întregit, / gata de drumul cel nou / şi de proaspetele lui încercări, / ca şi cum asprele tale amintiri / ar fi rămas în urmă, / în zgura trecutului. / Şi dacă nu ai murit, / ai ieşit mereu şi mereu / împuternicită, după vorba / nebunului înţelept predicând / de pe munte, trăgându-şi seva, / trăgându-şi puterile din recile / şi umbroasele păduri / ale Septentrionului. / Pulsezi, pulsezi fără stenturi, / fără stenahorie, şi nici măcar infarctul / nu te va răpune – o, nu! – / câtă vreme vei mai putea / pe cineva cuprinde, cu grijă, / ca în palmele albe / ale zeiţei din Chypros...” (Inimă a mea..., pp. 273-274).

Acolo, „în vitrina sa de piatră”, spiritul poetic al „taurului” Liviu Antonesei e precum un tânăr zbuciumat şi pe care „trebuie să ni-l închipuim fericit”, tocmai pentru că zbiciumul său nu se va opri. Cel puţin aşa am putut înţelege eu, repet, din marginea poeziei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite