Primul ţăran “viu”

Romanul “Ion” de Liviu Rebreanu va putea fi achiziţionat mâine, împreună cu ziarul “Adevărul”, la preţul de 9,99 lei. Până la Rebreanu, ţăranii constituiau mase de oameni cu însuşiri asemănătoare, de cele mai multe ori asupriţi, uneori nemulţumiţi, dar uşor de potolit, dacă le vorbea, de pildă, un boier de neam ca Dinu Murguleţ, eroul din cărţile lui Duiliu Zamfirescu.

În orice caz, ţăranii erau priviţi în relaţie cu stăpânirea, niciodată ca individualităţi, ochiul autorului neîndrăznind să se apropie prea mult de chipul lor. Prioritari erau boierii, nu ţăranii. Sau, dacă erau ţărani, aşa, ca Mara lui Ioan Slavici, nu li se citea nimic pe faţă. Îşi vedeau de negustorie şi pentru ei ceea ce conta era gura lumii.

Primul ţăran “viu” din literatura română, pe care nu-l interesează nici gura lumii, nici morala ei, care are propriile sale legi şi care se opune, de alt-fel, moralei colective (spre deosebire de Mara, al cărei destin de negustoreasă chivernisită se integra armonios în “Cetatea sătească”), e Ion, personajul lui Liviu Rebreanu din romanul cu acelaşi nume.

Obiectivul camerei, într-o carte

Aceasta şi înseamnă romanul obiectiv. Obiectivul camerei se uită fix în ochii lui Ion şi nu pe de lături, ca să-l ignore, sau pe deasupra, ca să-l minimalizeze, sau de jos, să-l prefacă într-o brută. Nu că n-ar fi.

Ion este o brută, dar o brută care are justificările ei. Iubeşte curat o fată săracă şi, pentru că e la fel de sărac ca ea, îşi doreşte o situaţie materială bună. Care să-i facă pe amândoi fericiţi.

„Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” le-a numit Rebreanu în cartea lui. Mai precis, Ion ajunge o brută. Sfâşiat în egală măsură de patima pentru pământ şi de cea pentru fata pe care o iubeşte, el îşi pierde controlul şi umanitatea.

Se însoară cu Ana, care are pământ şi vite multe şi, numai după ce îi face un copil, începe să o urască cu aceeaşi patimă cu care o iubeşte pe Florica.

Ana e bătută periodic atât de tată, cât şi de soţ, încât ne întrebăm cât o mai duce aşa. Singura ei vină e aceea de a fi crezut în dragostea dezinteresată a lui Ion.

Până la urmă se spânzură şi dispare din peisaj. Rămâne Ion, ca să moară şi el, prins în casa Floricăi şi ucis de George, soţul acesteia.

Scenele de violenţă, surprinse în ecranizare

Aceasta înseamnă romanul realist. Cu un personaj puternic conturat, reprezentând, prin ceea ce-i este specific, o tipologie: ţăranul român. Alţii i-au spus acestui realism naturalism, datorită scenelor de cruntă violenţă, poate primele de o aşa cruzime din literatura română.

A revenit cinematografiei sarcina de a prelua aceste scene şi de a le tranforma în peliculă. În 1979, Titus Popovici scrie un scenariu după romanul lui Rebreanu, pe care îl ecranizează regizorul Mircea Mureşan.

Cu Şerban Ionescu într-unul din cele mai reuşite roluri ale sale, Ion, şi cu Ioana Crăciunescu în rolul Anei, cu Octavian Cotescu în rolul lui Zaharia Herdelea şi cu Tamara Buciuceanu în rolul Mariei Herdelea, cu Leopoldina Bălănuţă, Ion Besoiu, Petrică Gheorghiu... cu o distribuţie grea cum se spune, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” rămâne unul dintre cele mai vizionate filme româneşti, căutate şi astăzi de cinefili. Iar cartea are, se pare, acelaşi destin.