Premiul Courrier International... pentru alte lumi literare

O carte este o bună carte pentru că ne face să visăm? Să evadăm? Pentru că atinge în noi o coardă sensibilă? Pentru că ne schimbă? Toate acestea şi nimic din toate acestea.

Pentru mine, premiul Courrier International acordat anual celui mai bun roman străin publicat în Franţa este, deja, o bună ocazie pentru a mă delecta auzind, în înşiruirea de premii (deja a şasea ediţie), numele Florinei Iliş, al romanului "Cruciada copiilor". L-am auzit deci rostit cu câteva zile în urmă, în 5 februarie, când, la Comptoir Général, am acordat, împreună cu ceilalţi membri ai juriului, premiul anului 2013: Jaume Cabré, catalan, pentru "Confiteor." O bună ocazie şi pentru a mă interoga, încă o dată, asupra acelei stări de graţie dar şi ingrate de a fi membru al unui juriu literar. De a trebui să desemnezi o singură carte, din aproape o sută, de a trebui să tranşezi între "La fin de l'homme rouge", de Svetlana Alexievici, şi "Confiteor", a lui Cabré, şi de a te întreba dacă alegerea ta a fost justă.
Scriam, cu un an în urmă, aşteptându-l pe Assaf Gavron, autorul israelian care a primit premiul Courrier International în 2012, că una dintre întrebările - criteriu pe care ni le punem între noi, membri ai juriului, este : ai mai avea chef să oferi această carte cadou vreunui apropiat?

Întrebarea apare destul de des, dar mereu neaşteptat în timpul întâlnirilor noastre lunare, asemeni unei şopârle pe pietre incandescente, şi ne obligă să căutăm un răspuns. Repede, automat. Ce-am dat cadou de Crăciun? Dar la aniversarea mamei? Anul acesta, amintindu-mi de întâlnirea cu Gavron, de întrebările à la Proust, puse în timpul unui interviu nocturn, pe care îl public de abia acum, la un an după (asemeni vinului, are şi mai multă valoare pentru mine), m-am trezit căutând înfrigurată cartea în bibliotecă. "Croc Attack".

A fost cartea care, pentru mine, a avut darul de ne obliga, pe toţi cei care am citit-o, de a medita asupra unui conflict nesfârşit, cel dintre Palestina şi Israel, traversând mai multe poveşti suprapuse, reale sau onirice, totul însă fără lacrimi. Fără a se scălda în apele atât de jalnice, uneori, ale milei. Cartea care mi-a inspirat multe reflecţii pe această temă. De exemplu, cea din Dilema veche. Cartea care m-a marcat.

În noaptea dinaintea acordării premiului am luat din nou cartea în mână. De abia deschisă, am căutat, răsfoind mai degrabă decât cu un scop şi o pagină precise, ceva de citit. De recitit. Orice. Am căzut peste acest pasaj, care m-a înghiţit şi care m-a obligat să continui alte câteva ore. Îl iubisem pe atunci, îl mai iubesc şi acum. Vi-l redau, în traducerea pasionată şi nelineară a unui traducător literar improvizat:

Ce-ţi trece oare prin cap atunci când te afli într-o Polo verde, într-o noapte clară, cu o grenadă în geanta de pe genunchii tăi, din imitaţie de piele? Cu degetul încleştat pe declanşator, asemeni unui inel nupţial pe care nu l-ai avut niciodatş, pe care nici ea nu l-a avut niciodată, dar care vă uneşte prin legăturile sacre ale căsătoriei, tu şi grenada, arborele cunoaşterii. Ce idei îţi trec prin cap? Aburii de bere îţi umbresc creierul, [...] clipocitul valurilor, toate persoanele care nu încetează să-ţi dirijeze viaţa, unde să mergi, în ce să crezi, pe cine să urăşti, ce să devii. Bunicul Fahmi, care te-a învăţat eroismul şi vroia să facă un dur din tine, mama, care te-a învăţat arbitrariul lucrurilor, Bilalh, care te-a învăţat ura ş vroia să fii un bun credincios, Rana, care te-a învăţat tandreţea şi vulnerabilitatea, tata, care te-a învăţat să fii răbdător şi care visa să ajungi la Beir Zeit, Lulu, care te-a învăţat fericirea şi căreia îi era atât de dor de tine. Ce va mai rămâne din tine după ce toată lumea îţi va fi făcut morală? Cine erai cu adevărat atunci când erai singur şi când un măgar te-a obligat să te interiorizezi? Ai eşuat oare pentru că trecutul te învinsese, că te-a ajuns din urmă şi ţi-a cerut socoteală? Şi cine ai mai dori să fii tu acum, când degetul îţi este prins în inel şi Croc este chiar lângă tine în micuţa maşină verde? Îţi pasă cu adevărat? Are vreo importanţă? Căutai un scop în viaţă. Ce-ar fi dacă, acum, ai coborî din maşină, ţi-ai elibera degetul, ai deschide portiera pentru a te întoarce la Wasime şi, mâine dimineaţă, ai pleca din nou la câmp, sau la Murair, ai căuta de lucru, ai mânca, ai dormi, ai aştepta, te-ai maturiza, te-ai căsători, ai trăi liniştit, toate acestea ar mai schimba ceva? Ai petrece în continuare zile şi nopţi în faţa televizorului, cu urechile ţiuind de zgomot şi furie, cu ochii plini de scene sângeroase, cu un miros de putred în nări, un gust de ars în gură. Dar dacă ai fabrica o bombă? Dacă ai putrezi în pământ? Dacă te-ai înscrie la universitate? Dacă ai pleca în Australia? Dacă nu ai mai arunca această grenadă? Ar mai fi vreo diferenţă? Părăsesc satul, Dayek este aici, timpul trece în ritmul generaţiilor. Lulu, draga mea, Rana, dragostea mea. Timpul trece într-o miime de secundă. Sunt suspendat în mare, pe plajă...plaja a dispărut.

Fahmi, tânărul palestiniain care ar trebui să-l ucidă pe Croc, cel care i-a devenit între timp aproape un prieten, alege să explodeze grenada. Moare, dar nu-l ucide pe Croc. Karma? Toate lucrurile au un suflet, o durată de valabilitate şi un moment de graţie, asemeni unui tren care trece, în viteză, printr-o gară. Aceste lucruri pot să ne rămână, să ne schimbe, sau pot dispare. Fără urmă. Croc Attack mi-a rămas.

Ca şi "Confiteor", cartea pe care Courrier International a recompensat-o seara trecută, deci, pentru anul 2013. Dar ea face parte dintr-o altă poveste, care de-abia a început. Deocamdată, să rămânem, zăbavă, cu acest autor israelian...

Pentru a realiza această carte, Assaf Gavron a fost nevoit să-şi reamintească experienţa avută ca soldat în Gaza, în timpul primei Intifada. A fost nevoit să trimită manuscrisul, pentru o lectură pertinentă, unor palestinieni pe care nu a putut să-i întâlnească. Palestinieni care citeau în ebraică. Assaf Gavron crede că literatura poate schimba unele lucruri, dar doar în timp. În durată. El crede că lucrurile se mai pot schimba şi dacă noi înşine ne schimbăm cu ele, în acest sens. A creat, ca urmare, un joc video care se numeşte "PeaceMaker", destinat sensibilizării copiiilor la ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Deci...
Un scriitor preferat : Philip Roth
O culoare : gri
Un anotimp : iarna
Un moment : 5 a.m.
Într-o altă viaţă ar fi vrut să fie : fotbalist.
Întrebarea preferată : How soon is now?
Ce doreşte de obicei: să doarmă.
Ce nu iubeşte: atitudinea superioară.
De ce îi este frică: de apă.