Prăpăstiile din literatura română

Prăpăstiile din literatura română

Marin Preda (stânga), autorul „Moromeţilor“, şi Adrian Păunescu,  autorul unor poezii bune, dar şi al unor versuri pe sufletul lui Ceauşescu

Comunismul a împărţit lumea literară românească în visători şi proletcultişti. Democraţia a adus o scindare între nostalgici şi mizerabilişti. Cât a fost artă şi cât  a fost compromis în literatura ultimilor 70 de ani?

Ştiri pe aceeaşi temă

Considerată un produs al generaţiilor, literatura română din ultimii 70 de ani este o oglindă fidelă a societăţii din fiecare deceniu. Are în portofoliu câteva cărţi bune, câteva poezii geniale, multe texte şcolare şi merge pe valul vieţii. Dacă vrei s-o înţelegi pe ultima, trebuie s-o citeşti pe prima.

Înainte de a face o trecere în revistă a marilor generaţii din literatura ultimelor şapte decenii, ne oprim la gândurile lui Dan Sociu, considerat unul dintre cei mai talentaţi poeţi contemporani. „Cititorul obişnuit se gândeşte la ale lui, şi după ce a pus cartea deoparte e foarte posibil să uite şi numele autorului. Ca scriitor, ar fi bine să înţelegi asta în cel mai concret mod, să nu-ţi faci niciun fel de iluzii. Să uiţi de istoria literară şi de critică, de marile ambiţii şi aşteptări şi să seduci câţi cititori poţi, când poţi şi să zici mersi. Eşti supus aceloraşi legi ale consumului cultural, eşti un performer mărunt, asta ai fost dintotdeauna, nu te lăsa păcălit de haloul pe care ţi-l construiesc cititorii profesionişti, ei au nevoie de haloul ăla, să-şi justifice meseria.“

BRĂDUŢUL LUI A. TOMA, MAI PREŢUIT DECÂT TEIUL LUI EMINESCU

Dacă Interbelicul a fost al generaţiei de la 1927, al lui Mihail Sebastian, Emil Cioran şi Mircea Eliade, comunismul timpuriu, venit cu tancurile ruseşti, a adus şi o nouă ordine în literatură.
Ştiţi catrenul „Brăduleţ, brăduţ drăguţ/Ninge peste tine/Haide, vino-n casa mea/Unde-i cald şi bine“? Ce nu ştiţi însă este că autorul versurilor, Alexandru Toma, a cărui operă lirică se împarte între poezioare naive şi ode comuniste, a devenit academician şi i-a luat faţa lui Mihai Eminescu în manualele şcolare.

 

E-o luptă de soi nou în lume
Şi-avem stegar să ne îndrume
Cu braţ de-oţel şi fruntea soare
Pe Stalin sfetnic de popoare.

Alexandru Toma
din poezia „Semnaţi apelul păcii“
 

Noi nu-ţi aducem linguşiri, nu-i cazul,
Ştim că-ţi displac, ţi se zburleşte părul,
Dar dacă-ţi spunem că ne eşti Viteazul
Şi Omul Bun, îţi spunem adevărul.

Adrian Păunescu
la a 59-a aniversare a lui Nicolae Ceauşescu
 

Anii ’50 au fost un obsedant deceniu nu doar fiindcă închisorile politice erau pline, ci şi pentru că marii clasici au fost, în faza internaţionalistă a comunismului, marginalizaţi. Au fost recuperaţi treptat şi „recitiţi“ într-o cheie care să îi aducă mai aproape de cauza proletariatului revoluţionar.

DRUMUL FĂRĂ PULBERE

Totuşi, în plin deceniu al şaselea este publicată prima parte a romanului „Moromeţii“ (1955), de Marin Preda, considerat de critică drept cel mai important roman românesc al secolului trecut.
În 1957, Petru Dumitriu publică „Cronică de familie“, o capodoperă. Este acelaşi om care a scris însă şi „Drum fără pulbere“, un omagiu adus Canalului Dunăre-Marea Neagră, inclusiv ororilor de acolo. În anii ’90, într-un interviu pe care i l-a luat George Pruteanu, Petru Dumitriu spunea: „Îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris «Drum fără pulbere»“.

Acest mers pe sârmă, între operă şi compromis, practicarea dublului limbaj, inserarea «şopârlelor» caracterizează o bună parte din literatura naţională a jumătăţii de veac comunist. Cine citeşte literatură românească din anii ’50 pricepe lesne următoarele lucruri: colectivizarea şi industrializarea au fost drame, slăvite oficial şi căinate pe ascuns. La fel, moartea religiei.

ULTRASENTIMENTE. PĂUNESCU-CEAUŞESCU

„Dezgheţul“ în literatură s-a consacrat la jumătatea deceniului următor. Începutul „epocii Ceauşescu“ se suprapunea cu volumul de debut al poetului Adrian Păunescu – „Ultrasentimente“ (1964).

Urmează o perioadă propice şi pentru economia socialistă multilateral dezvoltată, şi pentru literatură, în care se afirmă şi Eugen Barbu, şi Dinu Săraru, şi Nichita Stănescu. Barbu scrie despre marginali, despre ţigani, despre oamenii din „Groapă“, Săraru aduce note personale portretului colectiv al ţăranului român, deja consacrat de Preda, Stănescu găseşte o evadare în poezie şi creează un nou limbaj, util mai degrabă îndrăgostiţilor.

Dar dacă sub alte auspicii politice literatura este o salvare de uz personal, comunismul românesc, sub Ceauşescu, nu putea să lase cuvintele libere, neînregimentate. Nu există totalitarism incomplet, şi de aceea a apărut în 1973 „Cenaclul Flacăra“.

Generaţia „Flower power“, generaţia „în blugi“, avea să fie trasă pe sfoară. I se propunea un debuşeu controlat de Partid. Adrian Păunescu joacă rolul de poet naţional, însă temele erau dictate de „Cârmaci“: lupta pentru pace şi mai ales „Ceauşescu şi poporul“.

ÎNSEMNĂRI DIN SUBTERANĂ

Intelectualii publici români care nu s-au învrednicit cu disidenţa înainte de ’89, în măsură comparabilă cu colegii lor din Polonia, Cehia sau Ungaria, îşi justifică laşităţile prin „rezistenţa prin cultură“. Generaţia crescută de Constantin Noica la Păltiniş, generaţia Pleşu-Liiceanu, propunea un alt tip de refuz al comunismului: trăirea pe platoul înalt al ideilor absolute.

În anii ’80, negrii ani ’80, literatura de calitate s-a mutat în subterană. Însemnările poeţilor optzecişti, generaţia lui Mircea Cărtărescu, Florin Iaru (Iaru era magaziner la „Cartea Românească“), Traian T. Coşovei şi Ion Stratan, se impun prin calitate, devin periculoase şi sunt repede marginalizate. Marii scriitori din anii ’60-’70 sfârşiseră deja, într-o proporţie covârşitoare, compromişi de politic.

Criptostaliniştii grupaţi în jurul lui Eugen Barbu, la revista „Săptămâna“, se bucurau de avantajele apropierii de putere. Literatura adevărată se scria însă la margine şi mai ales pentru sertar (de citit în acest sens excelenta carte de corespondenţă între Leon Volovici şi Norman Manea, „Sertarele exilului“, publicată recent la „Polirom“). Cine citeşte va descoperi o lume închisă care visează. Nu întâmplător, probabil cea mai importantă carte de la sfârşitul anilor ’80, „Visul“ lui Mircea Cărtărescu se numeşte aşa şi apare cenzurată.
Scriitoarea Simona Popescu – autoarea romanului „Exuvii“ – hrănită din literatura acestor ani, admite că literatura se înnoieşte o dată la un deceniu, când apar noi nume. Dar vede în asta doar un argument pentru recurgerea la criteriul generaţionist.

Mircea Cărtărescu, optzecist

„De fapt, singura generaţie cu conştiinţă de generaţie, care a acţionat ca forţă unitară şi care a schimbat conceptul de literatură, este generaţia ’80. Ca fenomen colectiv, ea este cu adevărat spectaculoasă: o poveste frumoasă, cu multe personaje – pozitive! –, tineri, inteligenţi, citiţi, deloc dispuşi la compromis, fără mari şanse de publicare, profesori navetişti, generoşi cu cei mai tineri ca ei“, consideră Simona Popescu.

Deşi aparţine anilor ’90  la începutul cărora a debutat, Simona Popescu admite că are mai multe afinităţi cu câţiva autori optzecişti sau cu câţiva dintre douămiişti decât cu colegii „nouăzecişti“. Dar cel mai aproape se simte de scriitorii care s-au plasat în afara generaţiilor literare, cum ar fi Mircea Ivănescu, Şerban Foarţă, Gellu Naum, poeţii germani din România (Richard Wagner, William Totok, Anemone Latzina) sau prozatori ca Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Herta Müller şi alţii.

Îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris «Drum fără pulbere».
Petru Dumitriu
scriitor, într-un interviu acordat lui George Pruteanu în anii ’90

Cărţile generaţiei „cu cheia de gât“

Anii ’90 dau literatura unei lumi care se descompune. Este lumea oamenilor care încă stau la bloc şi îşi avortează, rând pe rând, speranţele. Dintre poeţi, Cristian Popescu oferă o mărturie suficientă: lumea era înnebunită şi mergea cu tramvaiul. Dintre prozatori, Petre Barbu scrie cu sensibilitate despre universul celor claustraţi, sfâşiaţi între dubla neputinţă: şi de a rămâne, şi de a pleca.

În preajma anilor 2000, atmosfera era deja irespirabilă, erau anii când după blocurile gri se făceau de toate, iar strada intra în literatură mai hotărât ca oricând înainte. În lirica „mizerabiliştilor“ din anii 2000 abundă cuvintele licenţioase. Un veritabil manifest al acestei generaţii a fost scris de poetul Marius Ianuş, între timp pocăit. Era un manifest care arunca lumii în faţă, frust, această realitate: se născuse generaţia fracturiştilor. Crescuţi cu cheia de gât şi cu disperare. Cărţile lor sunt răscolitoare: nimic nu se mai speră, nimic nu se mai poate.

Cred că, dacă a fost o falie, ea a fost în anii ’80, când s-a schimbat direcţia literaturii. Dacă există o falie azi (de fapt, nu chiar de azi!), ea e una între... elite. Rămâne să cântărească lucrurile, la rece, viitorimea. ”

Simona Popescu
scriitoare

 

„S-a schimbat realitatea, deci, inevitabil, s-au schimbat şi subiectele sau realitatea din literatură. S-au adăugat zone de limbaj puţin sau deloc frecventate, au apărut teme noi, poate. Dar literatura, ea, nu s-a schimbat aşa mult din anii ’80 încoace. Ba chiar, în materie de poezie, mi se pare că poeţii mai tineri se întorc la generaţia ’60, a cărei poetică pe mine nu m-a atras niciodată – dimpotrivă!“, crede Simona Popescu.

După 2004, literatura se îmblânzeşte pentru a se radicaliza din nou după opt ani, la fel ca societatea. Dan Sociu, unul dintre scriitorii generaţiei 2000, crede că astăzi literatura înseamnă cam multă „snobeală, prea multă obsesie a genialităţii, prea puţină legătură cu realitatea. Avem o literatură idealistă, platonică, de adolescenţi – lumea e descrisă cum ar fi frumos să fie, nu cum e. Prea puţine personaje româneşti îşi bat capul cu banii şi jobul şi hemoroizii şi de-astea. Sunt toţi upper-class, post-materialişti, deşi, în realitate, vai de curul lor!“.

Falia e între ce am vrea şi ne-ar plăcea să fie literatura şi între ce e şi poate să fie, între grandiozitate şi bun-simţ. Şi mai e falia asta între obsesii – unii sunt obsedaţi de trecut, şi unii o fac şi bine, dar pe mine mă interesează mai degrabă prezentul, ultimele cinci minute. Am, ca toţi consumatorii, memoria unui câine.

Dan Sociu
poet
 

LITERATURA „UŞOR PENIBILĂ“

Ionuţ Chiva, un alt coleg de generaţie, care şi-a făcut debutul în 2004 cu un roman intitulat „69“, crede că literatura română contemporană este „uşor penibilă“ şi traversată de tendinţa pentru export. „S-a dezvoltat un fel de mimare a profesionalismului şi branşării, scriitorii par să se gândească foarte mult la page turner, la cum să facă să aibă like-uri. Am auzit de un scriitor care s-a prezentat în biroul editurii la care voia să publice trântind pe masă un număr de like-uri la pagina personală într-adevăr impresionant. Sau se gândesc cu ce temă incitantă s-ar putea prezenta, de parcă putem scrie cu toţii despre orice pe lume, nu avem problemele noastre. În fine, cam asta, există nişte scriitori buni şi există foarte multă irelevanţă“, crede Chiva.

Acum nu mai există. A existat până prin 2004-2005 un conflict atroce între generaţii (peisajul editorial era ceva foarte dezolant şi cred că asta a fost principala problemă, apoi, chestii de principii şi nu mai ştiu ce), dar apoi tinerii au făcut pasul pe scenă, şi de atunci n-a mai avut nimeni nicio problemă.


Ionuţ Chiva
scriitor
 

Una dintre explicaţii pentru starea curentă a literaturii stă în evoluţia din ultimii ani, marcaţi pe de o parte de lamentourile şi memoriile despre trauma comunistă, dar şi de o altă literatură, cea hedonistă, a amintirilor duioase despre trauma comunistă. Da, a existat o şansă ratată, cred, aceea de a face într-adevăr produse artistice personale, autentice, în loc să sărim de la trauma comunistă la prostioare de negru care bate step pe la festivaluri pe ritmuri din trauma comunistă sau, în orice caz, pe ritmuri pitoreşti, locale“, afirmă Chiva.

 

Articol realizat în colaborare cu platforma media independentă „România de la zero“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: